Curaj şi moştenire
Iosua 14:6-15


Mesajul acesta este despre curaj şi moştenire... Curajul de a merge înainte şi de a birui, atunci când alţii se tem şi dau înapoi, atunci când alţii preferă să renunţe spunând că preţul care trebuie plătit este prea greu şi prea mare, atunci când alţii preferă să rămână în câmpie în loc să pornească la cucerirea muntelui, curajul de a moşteni ceea ce refuză cei mai mulţi.
Am căutat câte proverbe despre curaj şi m-am oprit la patru dintre ele care mi s-au părut a fi mai sugestive: Curajul este începutul biruinţei (Plutarh); Curaj este să fii speriat de moarte şi totuşi să încaleci pe cal (John Wayne); Curajul este o frică care şi-a spus rugăciunile (Dorothy Bernard); Acţiunile făcute cu curaj nu au nevoie de trompetă (Anonim).


În pasajul citit este vorba despre un om pe nume Caleb. Numele lui se poate traduce prin „Îndrăzneţ", „Viteaz" dar şi prin „Cel ce apucă" sau „Cel ce prinde". Caleb a fost unul din conducătorii lui Israel, alături de Iosua. Caleb a fost unul din cei 12 trimişi să iscodească ţara şi care, împreună cu Iosua, au încurajat poporul să intre în Canaan şi să-l cucerească. Datorită credinţei lui, Caleb a fost singurul bărbat al generaţiei lui, alături de Iosua, căruia Dumnezeu i-a îngăduit să intre în Canaan, după perioada celor 40 de ani de pribegie prin deşert.
Caleb era din seminţia lui Iuda. Când are loc împărţirea ţării, după intrarea în Canaan, Caleb era în vârstă. Textul nostru ne spune în versetul 10 că era în vârstă de 85 de ani: Acum iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt 45 de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise, când umbla Israel prin pustie; şi acum iată că azi sunt în vârstă de 85 de ani.

Nu ştiu dacă în Biserica noastră avem vreo persoană de 85 de ani. Foarte mulţi oameni nici măcar nu ajung la această vârstă şi cei care totuşi ajung, nu cred că-şi mai propun să facă ceva.
Ce mai aşteaptă oare o persoană de 85 de ani de la viaţă? Probabil că am spune fără prea multă gândire: „Mai nimic". La vârsta aceea, dacă ajungi, nu faci altceva decât să-ţi doreşti să fii cât mai sănătos ca să nu depinzi de alţii, să te bucuri de cei dragi, copii, nepoţi, eventual strănepoţi şi să-ţi aştepţi sfârşitul.

Nu-i aşa că am râde dacă am sta de vorbă cu o persoană de 85 de ani care ar începe să ne spună: „Am de gând să mă apuc să zidesc o casă. Mă gândesc să fac cutare şi cutare lucru. Vreau să mă duc să rezolv problema cutare". În gândul nostru am zice: „Precis şi-a pierdut minţile. Moartea îl caută pe uliţă şi el îşi mai face planuri de viitor".
Iată un prim aspect la care aş vrea să reflectăm. Până la ce vârstă trebuie să-şi facă omul planuri şi să-şi propună anumite proiecte pe care apoi să le şi ducă la îndeplinire? Până la 50-55 de ani? Şi după acea vârstă ce să facă: să stea în pat şi să aştepte să moară?

Vedem aici un bunic, poate un străbunic, care a fost gata să meargă înaintea lui Iosua şi să-i spună: Iosua, am 85 de ani, dar am aceeaşi putere fizică, discernere şi voinţă pe care o aveam la 40. Ca atare, Iosua, mie dă-mi muntele să-l cuceresc! Iosua, ştiu că toţi fug de munte pentru că acolo sunt fiii lui Anac, sunt uriaşii de care s-a temut poporul şi în urmă cu 45 de ani şi se tem şi astăzi.
Iosua, dacă nu mi-a fost frică de ei când eram de 40 de ani, vreau să ştii că nu mi-e frică nici la 85 de ani. Eu vreau să-i înfrâng, să le cuceresc cetatea şi aceea vreau să fie moştenirea mea şi a familiei mele. Iosua, nu te uita la mine că sunt în vârstă. Nu sunt nici nebun, n-am nici Altzheimer, pur şi simplu mă încred în Dumnezeu şi în puterea Lui şi ştiu că dacă nu m-a părăsit toată viaţa mea, nu mă va părăsi nici acum, pentru că inima mea este curată.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fraţii şi surorile în vârstă din Biserica noastră care au ştiut să îmbătrânească frumos în viaţă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru cei care se implică încă în lucrare, şi nu se uită nici la reumatism, nici la diabet, nici la semipareză, nici la dureri de inimă, nici la hernie de disc şi sunt gata să spună: „Cât mai pot merge pe picioarele mele şi cât mai pot face ceva pentru Domnul, voi face". E mare lucru, şi ştiţi de ce? Pentru că ei sunt cel mai bun exemplu pentru cei care ar putea face ceva sau ar putea face mai mult pentru lucrarea lui Dumnezeu şi nu fac.
E mare lucru să ştii să treci frumos prin viaţă, să te poţi uita în urmă la anii care au trecut atât de repede şi să poţi spune: „A fost ca un vis... dar a fost un vis frumos. Nu regret nimic din ce-am făcut, pentru că tot ce-am făcut a fost făcut frumos, ca pentru Domnul". Mare lucru, să-ţi priveşti detaşat trecutul, de pe piedestalul încărcat cu ani, şi să fii mulţumit şi mulţumitor, să fii fericit şi la rândul tău să fii un izvor de fericire pentru alţii. Mare lucru să priveşti în urmă şi să spui: „Am lucrat până astăzi cu toată inima dar cât Dumnezeu mă va mai ţine, tot mai vreau să lucrez pentru El".
Haideţi aşadar să descoperim, uitându-ne la istoria lui Caleb, nu numai o lecţie despre curaj, ci şi secretul unei vieţi şi a unei bătrâneţi pline de fericire şi împlinire. Sper apoi, din toată inima, ca modelul vieţii lui să devină şi modelul propriei noastre vieţi.

1. O cerere foare importantă
Versetul 13 din textul citit ne spune: Iosua l-a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, şi i-a dat ca moştenire Hebronul.
Înainte de a ne uita la cererea lui Caleb, care viza primirea Hebronului ca şi moştenire, trebuie să înţelegem foarte bine problema moştenirii atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.
În perioada Vechiului Testament în Israel, moştenirea era avaluată în suprafaţa de pământ lăsată succesorilor. Exista o anumită stricteţe în această privinţă, în sensul că pământul nu avea voie să fie înstrăinat şi vândut. Primul născut din familie primea o porţie dublă iar restul pământului era împărţit în mod egal celorlalţi fraţi şi surori. Moştenitorul moştenea acest pământ în virtutea dreptului de întâi născut şi nu printr-o dispoziţie scrisă. Testamentele de moştenire au apărut abia în timpul lui Irod.
Ţara Canaan a fost privită ca fiind o moştenire a lui Dumnezeu într-un mod particular, cu toate că El este Dumnezeul întregului pământ. În cântarea sa compusă după trecerea Mării Roşii, Moise spune: Tu îi vei duce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale (Exodul 15:17a). Israel, poporul ales al lui Dumnezeu, simbolic vorbind primul Lui născut (Isaia 43:1 spune: Acum, aşa vorbeşte Domnul care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele!), a beneficiat de această moştenire materială promisă de El. Citim lucrul acesta şi-n capitolul 13 din cartea Iosua: Eu îi voi izgoni dinaintea copiilor lui Israel. Dă numai ţara aceasta de moştenire prin sorţi lui Israel, cum ţi-am poruncit (Iosua 13:6).
În Noul Testament apare o schimbare importantă de sens al termenului „moştenire". Accentul se mută de pe o moştenire fizică, vizibilă, pe una spirituală, invizibilă, care a fost deja pregătită pentru noi.
Datorită relaţiei cu Tatăl, Domnul Isus a fost făcut moştenitorul tuturor lucrurilor (Evrei 1:2 - la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile).
Domnul Isus însă a devenit Fratele nostru mai mare, pentru că, prin înfiere spirituală, noi am devenit copiii lui Dumnezeu: Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El (Romani 8:17).
Ca urmare, Israelului fizic Dumnezeu le-a dat ca moştenire Canaanul. Noi însă, care suntem poporul lui Dumnezeu, El ne-a dat Canaanul ceresc, Împărăţia lui Dumnezeu. Această moştenire veşnică nu ne este dată în virtutea vreunui drept de întâi născut, ci prin harul lui Dumnezeu Tatăl: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Cristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi (1 Petru 1:3, 4).
Duhul Sfânt, care ne-a fost dat, este „arvuna" moştenirii viitoare: Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui (Efeseni 1:13, 14).

Haideţi acum, după ce am înţeles sensurile moştenirii în Vechiul şi Noul Testament, să ne întoarcem la istoria lui Caleb. Poporul a ajuns în sfârşit în Canaan, şi ţara sau moştenirea promisă de Dumnezeu lui Israel, a fost împărţită prin sorţ tuturor seminţiilor.
În acest context, Caleb a mers înaintea lui Iosua şi i-a spus: „Iosua, a sosit momentul să-mi dai şi mie şi urmaşilor mei partea de moştenire care mi se cuvine. Vreau însă să te rog ceva: Mie să-mi dai de moştenire partea de care fug toţi, zona aceea muntoasă în care se găsesc fiii lui Aanc şi cetatea lor, Chiriat- Arba. Aceea vreau să-mi fie mie partea de moştenire."

M-am tot întrebat: Ce-l determină pe un om, şi nu orice om ci pe unul de 85 de ani, să-şi dorească pentru el şi urmaşii lui un lucru de care fug toţi, un lucru respins de toţi, un lucru necerut de nimeni? Singurul răspuns pe care-l găsesc este: credinţa şi curajul. Caleb rămâne pe paginile Sfintei Scripturi un mare exemplu de curaj şi un mare erou al credinţei. În viaţa lui, credinţa în Dumnezeu şi curajul de a înfrunta chiar şi cele mai mari obstacole au fost secretul unei vieţi şi apoi a unei bătrâneţi fericite şi binecuvântate.
Cred că aici se face diferenţa între Caleb şi ceilalţi. Parcă-l văd cum, într-o zi frumoasă de vară, când toţi ceilalţi îi cereau lui Iosua să le dea ca moştenenire locurile îmbietoare din câmpie, Caleb înconjurat de întreaga lui familie îşi ridică ochii spre creasta muntelui, îşi îndreaptă degetul arătător şi arătând spre culmea scăldată în razele asfinţitului, rosteşte profetic: Iată moştenirea familiei noastre!

Cu siguranţă că un fior rece le-a trecut pe şira spinării tuturor celor din casa lui. Ştiau că acolo sunt cetăţile uriaşilor din neamul lui Anac, oameni puternici şi viteji. Zeci de ani la rândul fiii lui Anac au inspirat groază între copiii lui Isarel şi niciunuia dintre ei nu-i trecea prin minte să-i provoace la luptă.
Cuvântul lui Caleb însă era respectat chiar şi la 85 de ani. De ce? Pentru că avea greutate!
Care este greutatea cuvântului tău? Mă îngrozesc la gândul că timp de 40 de ani regimul comunist a crescut şi format o generaţie de oameni care au fost învăţaţi că cuvântul n-are nici o valoare. Am văzut mulţi peri albi care au îmbătrânit degeaba. Am văzut oameni în vârstă a căror cuvânt şi viaţă este egală cu „zero", pentru că în cei mai frumoşi ani ai vieţii au trăit bătându-şi joc de mărturia lor şi de demnitatea lor de om. Iar acum, când ar vrea să ceară respect de la cei din jur, copiii lor le râd în nas şi le spun: „Taci, că oricum n-a fost nimic de tine toată viaţa".

Tinerilor, fraţi şi surori aflaţi la o vârstă medie, învăţaţi de la Caleb ce înseamnă câştigarea respectului şi a cuvântului. Respectul nu se impune, ci se câştigă. Cum? Prin exemplul de viaţă, prin umblarea cu Dumnezeu de fiecare zi. Dacă eşti uşor în vorbe şi atitudine în anii tinereţii, şi te vei lăuda cu gura ta slobodă şi cu braţul tău muşchiulos, în anii bătrâneţii vei secera cu lacrimi şi regrete aceste fapte. Nimeni nu te va lua în serios şi nimeni nu-ţi va cere vreodată sfatul. Vei îmbătrâni dar vei îmbătrâni degeaba.
Respectul se câştigă în timp, şi se acumulează încă de la o vârstă fragedă. Dacă nu-ţi vei câştiga respectul în anii tinereţii şi ai maturităţii prin felul tău de viaţă, fii sigur că nu vei fi respectat nici atunci când când vei fi în vârstă.

Şi acum să ne întoarcem la Caleb. Cum a putut fi ascultat cuvântul lui la 85 de ani de toţi urmaşii lui şi nici unul nu a zis: „Fugi de-aici bătrâne că ţi-ai pierdut minţile"? Răspunsul este: Pentru că toată viaţa lui Caleb a fost un om care a avut principii sănătoase după care şi-a ghidat viaţa şi de asemenea, pentru că a avut coloană vertebrală. Pentru că n-a fost un om care să se lase dus de val, care să spună şi să facă ce fac cei mai mulţi, chiar dacă aceasta intră în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că a avut curajul, atunci când toţi ceilalţi au vrut câmpia, să spună: Eu vreau muntele!
Aduceţi-vă aminte de ceea ce-a făcut Caleb la 40 de ani. El a avut curajul să înfrunte tot poporul, alături de Iosua, atunci când israeliţii erau speriaţi şi nu ar fi vrut să intre în ţară de frica uriaşilor. Cuvintele lui atunci au fost: Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori! (Numeri 13:30).

Ce a făcut diferenţa dintre Caleb şi ceilalţi? Răspunsul nu este greu de găsit: moştenirea sau mai bine zis, ceea ce-şi doreau fiecare să moştenească.
Acum, vă rog să reţineţi această afirmaţie: ceea ce-ţi doreşti să moşteneşti îţi va forma inevitabil portretul moral sau spiritual. Aici se face diferenţa dintre oameni, în funcţie de ceea ce-şi doresc sau aspiră să moştenească.
Prin această paralelă câmpia reprezintă lumea, ceea ce se poate apuca aici şi acum iar muntele, Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci când ochii îţi sunt aţintiţi doar asupra câmpiei, adică doar asupra acestei lumi, dorinţa după lume îţi va deforma caracterul. În măsura în care privirea ta este îndreptată spre munte, spre Împărăţia lui Dumnezeu, în acea măsură se va forma cu adevărat şi caracterul tău.

2. Spune-mi ce vrei să moşteneşti ca să-ţi spun ce fel de suflet eşti
Pentru a înţelege mai bine diferenţele dintre cele două perspective, moştenirea câmpiei şi moştenirea muntelui, ne vom uita la doi oameni din Biblie şi la caracterele lor.
Unul dintre cei doi oameni este Lot, care a ales câmpia Sodomei şi a Gomorei şi a suportat în cele din urmă consecinţele alegerii lui. Celălalt este omul din textul nostru, Caleb, care şi-a ridicat ochii şi degetul spre munte şi a decis, prin credinţă, să-l cucerească şi să-l moştenească.

Lot - reprezentantul celor care aleg câmpia
Deschideţi vă rog la Geneza 13:8-12. În acest pasaj are loc despărţirea dintre Avraam şi Lot. Vom analiza criteriile alegerii lui Lot.
Înainte de aceasta, aş vrea să subliniez un aspect. Uitaţi-vă la dorinţa lui Avraam de a detensiona situaţia conflictuală apărută între el şi nepotul său: Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine şi între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi (v. 8). Haideţi să scurtăm aceste cuvinte: Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine... căci suntem fraţi! Nu-i aşa că avem multe de învăţat de la Avraam? A preferat să piardă decât să fie ceartă între el şi rudenia lui. Aceeaşi atitudine de dragoste şi împăciuire ar trebui să o avem şi noi unii faţă de alţii. Dacă unul dintre noi pune paie pe foc, noi să stingem focul prin vorbele şi faptele noastre şi nu să-l aţâţăm şi mai tare.
Haideţi să revenim la alegerea lui Lot. Care sunt caracteristicile celui care alege câmpia, simbol al acestei lumi?

a) În versetul 10 citim că: Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. O persoană care alege lumea este o persoană care alege în viaţă călăuzită de fire şi nu de duh. Lot a umblat prin vedere şi nu prin credinţă. El a preferat oportunităţile imediate, care se văd dar care trec odată cu întrebuinţarea lor, în locul binecuvântărilor care nu se văd dar sunt veşnice.
Umblarea prin vedere ne spune: „Doar ce se vede şi se poate apuca aici şi acum este real!" Umblarea prin credinţă ne spune: „Adevărata realitate este cu totul alta. Ceea ce este veşnic nu este ceea ce se vede." Vederea ne spune: „Profită acum, trăieşte-ţi clipa!" Credinţa ne spune: „Fii credincios în prezent anticipând plin de bucurie răsplata viitoare!"
Cei care aleg lumea se uită în jurul lor şi spune: „Aceasta este adevărata viaţă. Aici şi acum vreau să mă bucur de ea." Cei care aleg să privească prin credinţă spre cer spun: „Aştept o viaţă mai bună ca aceasta, pe care mi-o va da într-o zi Cel în care mi-am pus toată nădejdea."

b) Al doilea aspect pe care aş vrea să-l vedem la acest tip de om, îl descoperim în versetul 11: Lot şi-a ales toată Câmpia Iordanului. Verbul „şi-a ales" este foarte important în acest context, pentru că implică mult mai mult decât o opţiune fizică, o alegere spirituală. Lot a decis de care parte a baricadei spirituale să se poziţioneze. Dacă mai înainte a fost doar tentaţia, ispita („şi-a ridicat ochii"), acum a venit momentul deciziei interioare („şi-a ales)." Observaţi că modul ispitirii lui Lot este identic cu modul ispitirii Evei („a văzut", „a luat", „a dat" - Geneza 3:6)? Diferă doar obiectul ispitirii. Atenţie: Ceea ce schimbă Satan este doar momeala din undiţă; undiţa însă este aceeaşi de la începutul istoriei umane şi până în prezent.
Înainte de a înţelege mai bine importanţa acestui verb, „şi-a ales", haideţi să mai citim un pasaj în paralel. Deschideţi la Luca capitolul 10:
Pe când era pe drum, cu ucenicii Săi, Isus a intrat într-un sat. Şi o femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat jos la picioarele Domnului, şi asculta cuvintele Lui. Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, deci, să-mi ajute." Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua." (Luca 10:38-42).

Observaţi aceeaşi expresie „şi-a ales" dar cu un sens total opus. Ce diferenţă imensă între alegerea lui Lot şi alegerea Mariei, sora Martei şi a lui Lazăr! În esenţa ei este diferenţa dintre cei care aleg câmpia, lumea, şi cei care aleg muntele, Împărăţia lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, vine un moment în viaţă în care fiecare dintre noi trecem prin poarta ispitei spre camera deciziilor capitale. Vine un moment în viaţa noastră în care fiecare dintre noi alegem de partea Cui să trecem, pe Cine să urmăm în viaţă, ce să cucerim şi mai ales, unde să ne petrecem veşnicia.

Aş vrea să mai subliniez un aspect spiritual. Câmpia nu trebuie cucerită, pentru că te cucereşte ea pe tine în momentul în care o alegi. Lot a fost atras de mirajul câmpiei care l-a ademenit, l-a chemat, i-a adormit conştiinţa şi i-a înmuiat credinţa. Ca să locuieşti în câmpie nu trebuie să depui nici un efort, nu trebuie să plăteşti nici un preţ, dimpotrivă, eşti bun aşa cum eşti. În schimb, muntele trebuie cucerit. Muntele îţi oţeleşte braţul şi-ţi încoardă privirea. Muntele înseamnă urcuş, renunţare la tine însuţi, sacrificiu, jertfă, credinţă.

c) Al treilea aspect îl descoperim în versetul 12: Lot a locuit în cetăţile din Câmpie şi şi-a întins corturile până la Sodoma. În cele din urmă, câmpia l-a asimilat pe Lot. Viaţa la câmpie te integrează lent dar continuu: astăzi puţin, mâine puţin mai mult, şi într-o bună zi nu mai este nici o diferenţă între tine şi ceilalţi. Acesta este scopul diavolului, să nu se mai vadă nici o diferenţă între noi şi cei care aparţin acestei lumi. În Evrei 12 citim despre păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne. Viaţa la câmpie este acel păcat care ne adoarme mai întâi conştiinţa iar apoi ne înfăşoară puţin câte puţin până când ne lasă morţi spiritual.
Mulţi creştini care au început bine alergarea lor spirituală, şi-au întins corturile tot mai aproape de Sodoma şi Gomora prin compromisuri, trăire în păcat, căsătorie în lume, nefrecventarea Bisericii sau lipsa unei vieţi constante de rugăciune şi citire a Bibliei, şi au ajuns să constate după ani că, de fapt, nu mai este nici o diferenţă între ei şi cei din lume.
Care este soluţia? De câmpie trebuie să fugim, nu să încercăm să supravieţuim în apropierea ei. A încercat şi Lot şi a ajuns în cele din urmă să-şi chinuiască sufletul. Ca acest lucru să nu se întâmple şi-n cazul nostru trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat pentru munte şi nu pentru câmpie. El ne cheamă să ne câştigăm dreptul de a intra în Împărăţia Lui şi nu dreptul de-a face din lumea aceasta patria noastră.

Caleb - reprezentantul celor care aleg muntele
a) Prima calitate necesară este aducerea aminte a promisiunilor lui Dumnezeu. Versetul 6 din textul nostru ne redă cuvintele lui Caleb adresate lui Iosua: Ştii ce a spus Domnul lui Moise, omul lui Dumnezeu, cu privire la mine şi cu privire la tine la Cades-Barnea.
Acolo Dumnezeu, datorită credincioşiei lui Caleb, făcuse o promisiune: Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh, şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni (Numeri 14:24). Caleb nu a uitat această promisiune a lui Dumnezeu nici după 45 de ani (v. 10: Sunt 45 de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise!)
Ne uităm uneori în viaţa noastră în momente de răscruce, şi realizăm cât de puţin ne bazăm pe promisiunile lui Dumnezeu şi cât de mult pe relaţii, prietenii etc. Caleb n-a uitat niciuna din promisiunile pe care Dumnezeu i le-a făcut, după 45 de ani de viaţă. Noi, uneori, le uităm la o oră după ce le-am citit în Cuvântul Lui! Cât de mult pot vedea în viaţa noastră vecinii sau prietenii noştri faptul că luăm în serios Cuvântul Domnului, că Îl credem pe Dumnezeu şi că trăim bazaţi pe acest Cuvânt?
Ştiţi cum ne vor judeca oamenii? Uitându-se mai întâi la ceea ce facem, nu la ceea ce zicem. Atunci când vor vedea că noi, deşi spunem că trăim pe baza Cuvântului lui Dumnezeu facem exact aceleaşi lucruri ca şi ei (dăm mită ca să obţinem un avantaj necuvenit, minţim ca să ieşim dintr-o situaţie neplăcută, furăm de la locul de muncă pentru că şi alţii fac la fel sau ne bârfim colegii în absenţa lor), atunci ei vor zice: „E un pocăit fals, care una zice şi alta face".
Caleb a luat în serios promsiunile lui Dumnezeu. Aşadar, prima condiţie care se cere unui viitor moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu este să ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu şi să trăiască bazat pe El.

b) A doua calitate necesară este o inimă curată. În versetul 7 Caleb spune: i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată. După 45 de ani Caleb mărturiseşte faptul că atunci când a fost trimis de Moise să iscodească ţara şi să aducă informaţii, el nu a denaturat adevărul şi nici n-a încercat să influenţeze decizia poporului. De ce? Pentru că inima lui era curată.
Mare lucru, să poţi să te uiţi în ochii altora şi să spui: „Inima mea este curată înaintea voastră şi înaintea Domnului". Fraţi şi surori, cum este inima noastră? Cred că înţelegem faptul că termenul „inimă" este unul generic pentru întreaga noastră viaţă. Aduceţi-vă aminte de cuvintele Domnului Isus din predica de pe Munte: Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8).
Numai Dumnezeu şi noi ştim ce este în inima noastră. Domnul Isus însă ne dă un indiciu: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui". Degeaba spunem că avem o inimă bună dar de acolo scoatem răutate, invidie, ceartă, ură, minciună, clevetire etc.
Numai cei cu o inimă curată îşi doresc cu adevărat muntele, adică Împărăţia lui Dumnezeu. Numai cei cu o inimă curată Îl vor vedea pe Domnul acestei Împărăţii!

c) A treia calitate necesară este trăirea unei vieţi care urmează poruncile lui Dumnezeu. În versetul 8 Caleb spune: dar eu am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu.
Caleb nu a fost un lăudăros. El nu s-a lăudat cu realizările lui personale, ci cu faptul că a urmat toată viaţa calea Domnului. Mare lucru ca la 85 de ani să poţi să te uiţi în urmă şi să spui cu curaj, ştiind că nu nimeni nu se va ridica să-ţi spună: „Taci, că eşti un mincinos, ştim noi cum ai trăit", aceste cuvinte: am urmat în totul calea Domnului. Expresia „în totul" exprimă consecvenţa şi perseverenţa lui Caleb de a urma toată viaţa calea Domnului.
Trăim într-o lume în care oamenii se laudă cu banii lor, cu averea acumulată de multe ori necinstit, cu funcţiile şi diplomele lor, cu „tunurile" pe care le-au dat altor oameni, cu aventurile lor murdare sau cu faptele lor mizerabile. Într-o astfel de vreme, să te lauzi că toată viaţa ai umblat pe calea Domnului, că toată viaţa ai ascultat de Cuvântul Domnului, pare a fi cel mai prostesc şi nebunesc gest.
Aş vrea însă să înţelegem fraţi şi surori că tocmai aceste aspecte desconsiderate şi luate în derâdere de cei mai mulţi, fac diferenţa între Caleb şi ceilalţi, între cei ce vor să moştenească lumea aceasta care într-o zi va arde cu troznet, şi între cei ce vor să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu care este veşnică. Valorile şi standardele Împărăţiei Lui nu sunt înţelese, dimpotrivă sunt batjocorite în această lume. Într-o zi însă, ele vor deveni „ancorele" spirituale care ne vor lega pentru totdeauna de Împărăţia cerurilor.

d) A patra calitate care se cere unuia care vrea să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu este puterea şi curajul. Îmi plac atât de mult cuvintele lui Caleb din versetul 11: Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră.
Mă întreb: Oare chiar nu-l durea nimic pe Caleb la vârsta lui? Chiar nu avea măcar dureri de spate sau de picioare? Cred că secretul puterii lui trebuie căutat în interior, nu în exterior. Pur şi simplu Caleb refuză să se plângă, adoptând o atitudine optimistă legată de viitor.
Este un lucru dovedit ştiinţific că atitudinea noastră influenţează foarte mult evoluţia noastră fizică. O persoană optimistă, care nu se lasă la boală, va fi mult mai tare şi mai rezistentă decât o persoană pesimistă, care veşnic se plânge de problemele ei de sănătate.
Mi-aduc aminte de un frate care locuia într-un sat la marginea Hunedoarei. A fost paralizat peste 30 de ani. Ori de câte ori mergeam la el în vizită cu tinerii sau cu fraţii de la Hunedoara şi-l întrebam: „Cum eşti frate Jiguţă?", întotdeauna, dar întotdeauna, el ne răspundea: „Foarte bine, slăvit să fie Domnul."

De fiecare dată când mergeam, ne servea cu „prăjiturile" lui. Aşa le numea dânsul. Avea o tavă pe care erau o sumedenie de versete din Biblie scrise de dânsul pe bileţele şi tava mergea din mână în mână, fiecare lua câte un bilet, citea versetul, şi-l nota sau încerca să-l memoreze şi apoi punea „prăjiturica" înapoi pe tavă, pentru data viitoare. Pe toate bileţele erau versete cu încurajări din Biblie. De la fratele Jiguţă veneai întotdeauna încurajat şi întărit în credinţă. Nu noi îl încurajam pe el, ci el pe noi.
Caleb îi spune lui Iosua: „Mă simt la fel de tare ca şi acum 45 de ani. Iosua, sunt în vârstă dar nu-mi voi permite luxul odihnei până când nu ştiu că am intrat în moştenirea mea. După aceea mă voi odihni dar până atunci, voi continua să urc muntele şi să lupt până la capăt".
Îmi sunt atât de dragi oamenii în vârstă care, în pofida sănătăţii uneori şubrede, nu se plâng şi continuă să lucreze fizic sau spiritual pentru Dumnezeu şi se implică în lucrările administrative sau spirituale ale Bisericii.

Tinerilor, secretul unei vieţi de biruinţă în viaţă constă şi în munca susţinută, încrezători în puterile voastre, plini de curaj şi bazaţi pe ajutorul lui Dumnezeu. Dacă vă veţi obişnui să fiţi leneşi, să nu vă implicaţi în nici o activitate, dacă nu vă veţi asuma răspunderi şi nu vă veţi lua sarcini pe umeri pe care apoi să le duceţi la capăt, atunci veţi trăi tot timpul cu mentalitatea unor oameni înfrânţi de povara vieţii, care preferă mai degrabă să se lase doborâţi decât să încerce să facă ceva.
Totodată, în versetul 11 Caleb şi-a manifestat o dublă disponibilitate: fie să lupte, fie să meargă în faţa celorlalţi. Caleb avea putere atât pentru luptă cât şi pentru conducere. El a ştiut să fie un exemplu în ambele moduri.
Aş vrea să vedem şi aici un principiu. Lupta spirituală şi conducerea spirituală merg mână în mână. Dacă nu vei fi în stare niciodată să lupţi, nu vei fi în stare nici să conduci. Degeaba vrei să fii în faţă dacă niciodată nu ţi-ai asumat vreo responsabilitate şi ai preferat ca alţii să aibe iniţiativa. Lucrarea lui Dumnezeu nu se face doar cu intenţii bune. Marii conducători au fost întotdeauna şi mari luptători. Cele mai bune indicaţii nu se dau de pe margine, ci din mijlocul bătăliei, oferindu-te în primul rând pe tine ca exemplu. Nu aş urma niciodată un conducător care nu ar fi gata să se sacrifice el mai întâi de dragul acelor principii şi astfel, să se dea pe el însuşi ca exemplu.

Când Domnul Isus ne-a chemat să-L urmăm şi să călcăm pe urmele paşilor Lui, El ne-a arătat dragostea Lui pe cruce, dându-şi viaţa de dragul nostru. De aceea, de 2000 de ani atâtea milioane de oameni Îl urmează şi Îl iubesc. De aceea, nici un alt întemeietor de religii nu este credibil şi ca atare nu este demn a fi urmat de oameni, pentru că nici unul nu şi-a dat viaţa pentru ei.
Puterea care vine din interior, din pacea sufletului care se odihneşte în Dumnezeu, este un izvor nesecat de tărie şi încredere chiar şi în mijlocul celor mai teribile încercări.
Am să vă dau doar trei exemple pe care le-am citit de curând.

Nu de mult, un adolescent creştin de vreo 15-16 ani din Sudan a fost prins de o bandă de musulmani şi bătut în cuie pe o cruce de lemn, în semn de batjocură pentru credinţa lui. După mai multe ore de agonie, în cele din urmă a fost eliberat de cei din satul lui. Când a fost dat jos de pe cruce a reuşit să rostească cuvintele: „Îi iert pe cei care mi-au făcut asta, pentru că şi Mântuitorul meu i-a iertat pe cei care L-au răstignit!"
Un alt caz, de data aceasta în Columbia. O misionară a fost prinsă de o bandă de traficanţi de droguri şi i s-a spus că mai are de trăit doar două ore urmând apoi să fie împuşcată. Oare tu ce ai face în ultimele două ore din viaţa ta? Ştiţi care au fost cuvintele acestei femei? Ascultaţi cu atenţie: „Dacă tot mai am două ore de trăit, aş vrea în aceste două ore să vă vorbesc despre Domnul Isus, Mântuitorul lumii".

Un alt caz, de data aceasta în China. Un pastor dintr-o Biserică subterană a fost arestat şi condamnat la mai mulţi ani de închisoare. După o perioadă de detenţie, a fost anunţat că va fi pus în libertate mai repede. Ştiţi care a fost reacţia lui? Nu vă vine să credeţi. A refuzat spunând că tocmai începuse cu un grup de puşcăriaşi un grup de ucenicie şi creştere spirituală şi că nu ar fi vrut să-i lase tocmai acum singuri.
De unde atâta putere spirituală la aceşti oameni şi la mulţi alţii ca ei? Răspunsul este: din interior, dintr-o inimă curată, dintr-o relaţie corectă cu Dumnezeu, dintr-o viaţă predată în mâna Lui. Iată răspunsul!

3. Intrarea în odihnă
Versetul 15 se încheie cu cuvintele: Şi ţara s-a odihnit de război.
Vine o zi în care se încheie lupta şi se începe odihna. Lucrurile însă nu trebuie inversate. Noi nu avem voie să începem să ne odihnim înainte de sfârşitul luptei.
Caleb este un exemplu pentru noi şi în acest aspect. El şi-a permis odihna doar după ce duşmanul a fost înfrânt şi teritoriul lui, cucerit. În capitolul 15, versetul 14, citim: Caleb a izgonit de acolo pe cei trei fii ai lui Anac. Ne putem închipui că nu s-a dus să-i roage frumos să plece şi să-i dea lui de bunăvoie muntele şi teritoriile lor. Acolo, chiar dacă nu ni se spune, a fost o luptă şi a fost o victorie iar aceasta a fost a lui Caleb, omul lui Dumnezeu.
Două lucruri aş vrea să subliniez aici.

În primul rând, odihna ca urmare a biruinţei asupra duşmanului este un rezultat al binecuvântării lui Dumnezeu. Versetul 13 ne spune că: Iosua l-a binecuvântat pe Caleb.
Binecuvântarea este foarte importantă în Biblie. Iacov a reuşit să-i fure binecuvântarea lui Esau. Apoi, în lupta cu îngerul la întoarcerea din Padan-Aram, nu s-a lăsat de el până când acesta nu l-a binecuvântat. Moise a binecuvântat întreg poporul după ce toate lucrările de fabricare ale Cortului Întâlnirii au fost finalizate (Exodul 39:43). Iosua l-a binecuvântat pe Caleb în acest text şi, de asemenea, seminţiile lui Ruben, Gad şi jumătate din Manase, atunci când şi-au luat teritoriile în stăpânire (Iosua 22:6). David a binecuvântat poporul după aducerea chivotului înapoi în ţară (2 Samuel 6:18). La serviciul special de dedicare al Templului Solomon a binecuvântat întreg poporul (1 Împăraţi 8:55). Domnul Isus i-a binecuvântat pe ucenici înainte de înălţare (Luca 24:50).
În călătoria noastră spre cer suntem ocrotiţi de binecuvântarea lui Dumnezeu. În Psalmul 128 versetul 4, psalmistul spune: Aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul. Binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu sunt peste cei care-L slujesc dintr-o inimă curată, care merg înainte prin credinţă şi vor să ajungă în odihna Lui.

În al doilea rând, intrarea în odihnă este marcată de schimbarea numelui. Caleb redenumeşte cetatea Chiriat-Arba (care înseamnă „Cetatea uriaşilor") în Hebron (care înseamnă „Comunitate", „Legământ" sau „Legătură"). De ce a schimbat Caleb numele cetăţii? Pentru că odihna şi intrarea în moştenire reprezintă un nou început: o nouă viaţă, un nou nume, o nouă moştenire.
Ajungerea noastră în odihna din ceruri se face într-un trup nou şi purtând un nume nou. Este imaginea pe care o regăsim şi în Apocalipsa: Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte." (Apocalipsa 2:17). Observaţi aceeaşi asociere? Biruinţa este urmată de schimbarea numelui. Caleb învingătorul nu putea locui într-o cetate cu un nume vechi. Schimbarea numelui este un simbol al unui nou început, cu un nou destin.

Într-o mare companie americană era un foarte cunoscut şi apreciat director de personal. Unul din job-urile lui era să găsească cei mai buni oameni pentru posturile cheie din firmă.
Într-o zi el îi relata unui prieten modul în care a reuşit să-i testeze pe candidaţii care s-au prezentat pentru ocuparea unui post de mare răspundere. Iată relatarea lui:
„Primul lucru pe care l-am făcut cu fiecare a fost să le ofer un scaun pentru a se face comozi. Le-am oferit apoi un ceai sau o cafea, apoi eu mi-am dat jos haina şi cravata, mi-am apropiat un scaun de acea persoană şi am început să discut cu ea despre campionatul de basket şi fotbal, despre familia lui, despre lucrurile care-i plac şi care nu, până când am simţit că este o persoană cu totul relxată. Apoi, când am simţit că nu se mai gândeşte foarte mult la scopul pentru care a venit, mi-am fixat privirea în ochii acelei persoane şi am întrebat-o: „Care este scopul vieţii tale?" „Nu-ţi poţi da seama", a continuat acea persoană, „câţi dintre cei întrebaţi au căzut testul în acel moment".
„Într-o zi însă" a continuat el „am aplicat aceeaşi metodă cu un tânăr care a venit la mine la birou pentru interviu. În momentul în care l-am simţit relaxat, i-am pus aceeaşi întrebare fixându-l în ochi: „Care este scopul vieţii tale?" Fără să clipească mi-a răspuns: „Să ajung în cer şi să duc cât mai mulţi oameni împreună cu mine acolo". „Ştii ceva? A fost pentru prima oară în viaţa mea când am rămas fără replică" a încheiat discuţia acel om.

Care este scopul vieţii noastre, fraţi şi surori? Ce ne dorim noi cel mai mult de la această şi în această viaţă: să cucerim câmpia sau muntele? Dumnezeu să ne ajute şi să ne dea multă înţelepciune ca să nu ratăm alergarea credinţei noastre pe care o aşteaptă o mare răsplătire. A Lui să fie slava în veci! Amin!