Mai sunt locuri lângă Dumnezeu?
Exodul 33:12-23

Pasajul pe care l-am citit este unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de semnificaţie pasaje din Sfânta Scriptură. Foarte puţini din oamenii care au trăit sau vor trăi vreodată pe acest pământ au ajuns la o aşa de mare intimitate în relaţia lor cu Dumnezeu, cum a fost Moise.
Ori de câte ori recitesc acest pasaj mă cutremur înlăuntrul meu şi spun: „Doamne, cât de mult L-ai putut iubi şi preţui pe Moise, ca să poţi comunica cu el atât de adânc, că se Te poţi descoperi lui atât de mult şi ca să-i arăţi slava Ta şi măreţia Ta atât de profund".
Ce har a avut acest om, la fel ca şi noi de altfel, să ajungă atât de departe în părtăşia lui cu Dumnezeu! Când citim experienţele lui spirituale, autoritatea lui şi puterea pe care a avut-o, ne întrebăm: „Oare a fost posibil aşa ceva pentru un muritor?"
Da, fraţi şi surori, a fost posibil. Experienţele spirituale ale lui Moise ne-au fost descrise nu pentru a naşte în noi o stare de melancolie şi necredinţă în care să spunem: „Da, este extraordinar ce s-a întâmplat atunci dar nu cred că se mai poate întâmpla aşa ceva" ci, dimpotrivă, pentru a naşte în fiecare dintre noi dorinţa de a-L cunoaşte şi mai mult pe Dumnezeu şi de a ne apropia şi mai mult de El.

Sunt multe unghiuri din care putem analiza textul nostru. De data aceasta unghiul din care aş vrea să ne uităm la acest text se leagă de versetul 21: Domnul a zis: „Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă".

Când am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, am început să mă gândesc la profunzimea lor: oare câţi oameni au primit vreodată o astfel de invitaţie din partea lui Dumnezeu? Câţi au auzit aceste cuvinte: „Iată, mai este un loc aici lângă Mine, vino şi stai aici".

Nu ştiu dacă realizaţi, în plenitudinea ei, frumuseţea acestei invitaţii. Ce onoare mai mare poate avea un muritor, decât să audă o asemenea invitaţie din partea Creatorului, Stăpânului universului: Iată, un loc lângă Mine. Cât de mult L-a preţuit Dumnezeu pe Moise, ca să-l cinstească cu o asemenea invitaţie: „Moise, ai căpătat atât de multă trecere în ochii Mei, te preţuiesc şi te iubesc atât de mult încât îţi voi permite să stai lângă Mine".

Nu ştiu ce-ţi doreşti cel mai mult în această viaţă. Ştiu însă că cel mai frumos sau mai înălţător vis pe care l-ai avea este nimic în comparaţie cu această minunată invitaţie pe care ai putea-o auzi din gura lui Dumnezeu: „Iată, un loc lângă Mine".

Aş vrea prin prisma acestei extraordinare invitaţii să punem textului nostru trei întrebări. Prima dintre ele este: Când ne invită Dumnezeu lângă El? A doua întrebare este: Unde ne invită Dumnezeu? Iar a treia este: De ce ne invită Dumnezeu lângă El?

1. Când ne invită Dumnezeu lângă El?

Iată o primă întrebare foarte importantă: când ne invită Dumnezeu lângă El? Această invitaţie atât de onorantă pentru Moise ca şi muritor, a venit într-un anumit context al umblării lui cu Dumnezeu. Invitaţia aceasta Dumnezeu o face doar celor care îndeplinesc câteva condiţii. Poate că şi noi ne gândim acum: „Ce frumos ar fi să-mi facă şi mie o astfel de invitaţie Dumnezeu, şi anume să locuiesc lângă El". Dar, oare, suntem totodată gata să îndeplinim condiţiile premergătoare primirii unei astfel de invitaţii?
Sunt trei lucruri pe care Moise le-a îndeplinit înainte ca Dumnezeu să-i spună aceste cuvinte. Cele trei lucruri sau condiţii rămân valabile şi pentru noi astăzi.

a) Dumnezeu ne invită lângă El atunci când cortul vieţii noastre devine cortul întâlnirii cu El
Întoarceţi vă rog o filă să vedem ce se întâmplă în capitolele anterioare. Poporul Israel ajunsese la Muntele Sinai în călătoria lor spre Canaan iar Moise fusese chemat pe munte în prezenţa lui Dumnezeu pentru a primi toate poruncile necesare facerii Cortului şi de asemenea, cele 10 Porunci.

În timpul în care Moise a stat pe munte în prezenţa lui Dumnezeu, în vale poporul şi-a pierdut răbdarea. Capitolul 32 începe cu aceste cuvinte: Poporul, văzând că Moise zăboveşte să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron, şi i-a zis: „Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat cu el" (Exodul 32:1). Urmarea o ştim. Aron le face un viţel de aur iar poporul începe să cânte, să danseze în jurul viţelului şi să strige: Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Exodul 32:4). Fapta lor le-a atras mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu, 3000 de oameni dintre israeliţi fiind omorâţi de fiii lui Levi la porunca lui Moise.
După aceste evenimente, ajungem în capitolul 33, versetele 7 şi 8, în care citim următorul lucru:
Moise a luat cortul lui şi l-a întins afară din tabără, la o depărtare oarecare; l-a numit Cortul Întâlnirii. Şi toţi cei ce întrebau pe Domnul, se duceau la Cortul Întâlnirii, care era afară din tabără. Când se ducea Moise la cort, tot poporul se scula în picioare; fiecare stătea la uşa cortului său şi urmărea cu ochii pe Moise, până intra el în cort.

Moise a făcut un lucru deosebit. Şi-a luat propriul lui cort, a ieşit afară din tabără şi cortul lui a devenit pentru o perioadă Cortul întâlnirii. Toţi cei care doreau să vorbească cu Dumnezeu şi să cunoască voia Lui, ieşeau afară din tabără şi mergeau la cortul lui Moise.
Iată o primă condiţie ca Dumnezeu să te invite alături de El şi anume, aceea de a face din propriul tău cort, un cort al întâlnirii. Cortul din Vechiul Testament este un simbol al casei şi al vieţii. Pentru 40 de ani, în timpul călătoriei lor prin pustie, poporul Israel a locuit în corturi. Ele au reprezentat casa lor în toţi acei ani. Mai mult, Dumnezeu le-a dat şi o poruncă cu privire la unul din marile praznice ale lor şi anume, Praznicul Corturilor. Timp de 7 zile pe an bărbaţii locuiau în corturi, pentru a-şi aduce aminte de timpul în care strămoşii lor locuiseră în corturi în timpul pribegiei prin pustie.

În Noul Testament, Apostolul Pavel vorbeşte despre trupurile noastre ca fiind nişte corturi care într-o zi se vor desface: Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi desbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim desbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă (2 Corinteni 5.1-4).
Vrem să stăm lângă Dumnezeu? Atunci, prima condiţie este ca viaţa noastră să devină un loc în care oamenii să-L întâlnească pe Dumnezeu. Viaţa fiecăruia dintre noi este o casă în care oamenii vin şi pleacă. Unii stau mai mult, alţii mai puţin. Toţi însă pleacă cu o anumită impresie, văd un anumit lucru şi anume, faptul că această casă a vieţii noastre este locuită (sau nu) de Dumnezeu. Cum este, aşadar, viaţa noastră? Un loc în care alţii Îl pot întâlni pe Dumnezeu?

b) Dumnezeu ne invită lângă El atunci când există o reală comunicare cu El
Tot în capitolul 33 putem citi de la versetul 9 la 11 următorul lucru: Şi când intra Moise în cort, stâlpul de nor se pogora şi se oprea la uşa cortului şi Domnul vorbea cu Moise. Tot poporul vedea stâlpul de nor oprindu-se la uşa cortului; tot poporul se scula şi se arunca cu faţa la pământ la uşa cortului lui. Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Apoi Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun, nu ieşea deloc din mijlocul cortului.

Afirmaţia din versetul 11, „Domnul vorbea cu Moise faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui" subliniază intimitatea relaţiei dintre Dumnezeu şi Moise. Comunicarea dintre Dumnezeu şi Moise era perfectă. Moise trăia o viaţă acordată perfect pe lungimea de undă a glasului lui Dumnezeu. La fel cum comunicase odinioară cu Avraam, la fel acum Dumnezeu nu avea nici un lucru ascuns faţă de Moise.
Mulţi creştini vorbesc cu Dumnezeu dar reciproca nu este valabilă, adică Dumnezeu nu vorbeşte cu ei. Mulţi creştini îşi înalţă formal rugăciunile şi glasurile spre cer dar ceea ce se întâmplă atunci când ei se roagă este ceea ce Dumnezeu a spus odinioară prin profetul Isaia poporului Israel: Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi ori cât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă Sunt pline de sânge! (Isaia 1:15).

A doua condiţie care trebuie îndeplinită pentru ca Dumnezeu să ne invite lângă El este să avem tot timpul inima şi viaţa acordată la mesajul Lui. Degeaba am vrea să stăm lângă El, dacă atunci când El ne vorbeşte noi suntem indiferenţi şi nepăsători. Mă cutremur uneori la gândul că, deşi ascultăm sute de predici în fiecare an legate de felul nostru de viaţă, de mărturia noastră, de umblarea noastră pe acest pământ, atât de puţin punem în practică din tot ceea ce auzim. Cum am vrea atunci să avem parte de onoarea de a sta lângă Dumnezeu, dacă nu suntem gata să împlinim Cuvântul Lui în fiecare zi?

c) Dumnezeu ne invită lângă El atunci când dorim să-I vedem slava

Versetul 18 din textul pe care l-am citit exprimă această dorinţă a lui Moise: Arată-mi slava Ta! Chiar dacă la prima vedere ni s-ar părea că este o cerere egoistă şi deplasată, nu vedem că Dumnezeu s-ar fi supărat pe Moise pentru dorinţa sa.
Cererea lui Moise exprimă dorinţa lui de a-L cunoaşte şi mai mult pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Moise spune: „Doamne, aş vrea să Te cunosc şi mai mult!" Esenţa fiinţei lui Dumnezeu este slava Lui. Mulţimea de oaste cerească care s-a arătat pe câmpia Betleemului atunci când Domnul Isus S-a născut, a cântat o cântare care începea cu cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte".

Acum, un lucru interesant de observat este răspunsul lui Dumnezeu la cererea lui Moise: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta (v. 19). Observaţi diferenţa între cerere şi ofertă? Moise vrea să vadă slava şi Dumnezeu îi spune: „Vei vedea frumuseţea Mea". De ce nu vrea Dumnezeu să-i arate lui Moise slava Lui?
Cred că răspunsul este faptul că frumuseţea lui Dumnezeu este... slava Lui. Când vorbim despre frumuseţea lui Dumnezeu nu trebuie să o gândim în termenii umani, aşa cum ne închipuim că trebuie să arate un chip frumos. Oamenii au căzut în această capcană încercând să pună un semn de egalitate între frumuseţea lui Dumnezeu şi chipul pe care l-au pictat sau sculptat. Frumuseţea lui Dumnezeu însă constă în slava Lui, ceea ce nu poate fi descris în cuvinte sau surprins în imagini.

Mai mult, cred că slava lui Dumnezeu se identifică cu sfinţenia Lui. Primul atribut şi cel mai important dintre toate atributele lui Dumnezeu este sfinţenia. Serafimii care stau înaintea tronului lui Dumnezeu ne spun lucrul acesta prin cântarea lor: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul!"
Ce avem de învăţat de aici? Dacă vrem să stăm lângă Dumnezeu mai întâi trebuie să fim gata să stăm în prezenţa Celui care este un Foc mistuitor, în prezenţa Celui care este sfânt iar lucrul acesta înseamnă trăire în sfinţenie. Aceasta este condiţia premergătoare locuirii în prezenţa lui Dumnezeu.

2. Unde ne invită Dumnezeu?
A doua întrebare la fel de importantă la care aş vrea să răsundem în acest mesaj este: Unde ne invită Dumnezeu?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în partea a doua a versetului 21: vei sta pe stâncă.
Ce invitaţie extraordinară îi face Dumnezeu lui Moise în acest verset: „Vrei să stai lângă Mine, Moise? Iată, mai este un loc pe stâncă" sunt cuvintele pe care i le spune Dumnezeu robului Său.

Titlul acestui mesaj se leagă de altfel de invitaţia făcută de Dumnezeu lui Moise. E o întrebare pe care aş vrea să ne-o punem fiecare dintre noi: Mai sunt locuri lângă Dumnezeu?
Cred că răspunsul nu este greu de găsit. Da, lângă Dumnezeu mai sunt locuri care pot fi ocupate de noi. Invitaţia făcută atunci lui Moise rămâne valabilă şi petru noi astăzi. Dacă vrei să stai lângă Dumnezeu trebuie să te sui pe stâncă.

Din nou avem un termen cu multiple valenţe simbolice.
În primul rând stânca este un simbol al siguranţei, al adăpostului. Domnul Isus în Predica de pe munte ne spune o pildă despre o casă construită pe stâncă şi despre alta construită pe nisip. Casa care a rămas în picioare atunci când au venit vânturile puternice şi când valurile au bătut cu putere a fost casa construită pe stâncă, pentru că avea o temelie trainică. Referinţa era la viaţa omului clădită pe nisipurile acestei lumi sau pe stânca Cuvântului lui Dumnezeu.

În al doilea rând, stânca este un simbol al durabilităţii. Stânca nu se consumă şi nici nu se erodează. O viaţă construită pe stânca relaţiei şi a părtăşiei cu Dumnezeu este o viaţă care rămâne puternică în mijlocul încercărilor şi a suferinţei.

În al treilea rând, stânca este una din tipologiile Domnului Isus în Sfânta Scriptură. Stânca lovită de Moise pentru a curge apă din ea este văzută de Apostolul Pavel ca reprezentându-L pe Domnul Isus Cristos. Iată ce a scris el corintenilor în acest sens: Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos (1 Corinteni 10:1-4).
Moise a fost chemat de Dumnezeu să stea pe stâncă. Locul de lângă Dumnezeu este întotdeauna un loc pe stâncă. Nici nu putea fi altfel. Atunci când Dumnezeu este cu tine, este în tine, viaţa ta este clădită pe stâncă.

Iată o întrebare pe care aş vrea să ne-o punem fiecare din locul acesta. Viaţa noastră este clădită pe stâncă sau pe nisip? Avem noi o bază trainică pentru viaţa de fiecare zi? Împăratul David a avut şi el un moment în viaţa lui când şi-a exprimat această dorinţă, de a ajunge pe stâncă şi la adăpostul stâncii: De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită, şi zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine"! (Psalmul 61:2).
Ce minunată invitaţie ne face Dumnezeu: să urcăm şi să stăm pe stâncă. Ştiţi de ce ne face El această invitaţie? Pentru că este Cel care ne iubeşte şi ne preţuieşte viaţa. Diavolul ne cheamă şi el în zona de nisipuri mişcătoare, ca să ne scufundăm încet şi să murim. El ne cheamă jos de pe stâncă. Vai de cei care îşi pleacă urechea la chemarea lui şi părăsesc Stânca mântuirii, pe Domnul Isus!

3. De ce ne invită Dumnezeu lângă El?
Ultima întrebare la care aş vrea să răspundem în acest mesaj este: de ce ne invită Dumnezeu lângă El? Răspunsul este unul singur: pentru a ne face părtaşi slavei Sale, pentru a ne onora astfel pentru credincioşia în trăirea noastră pe acest pământ.

Nu-i aşa că te simţi jignit atunci când te străduieşti să faci ceva cât mai bine şi după ce ai făcut o anumită lucrare vin alţii, care n-au mişcat nici un deget, şi încep să critice ceea ce-ai făcut? Nimic nu înmoaie mai tare spiritul de iniţitivă şi râvna în lucrare decât criticile nefondate, venite din partea unor oameni care s-ar bucura să eşuezi în ceea ce-ai început şi nu să reuşeşti.
Dumnezeu însă Se uită cu drag la lupta noastră spirituală de fiecare zi. El vede eforturile noastre, cunoaşte şi fricile noastre şi nu rămâne nepăsător la tot ceea ce vrem să facem bun pentru El. Dimpotrivă, El ştie cel mai bine să aprecieze şi să răsplătească tot ceea ce-am făcut bun.

Cred că cea mai frumoasă răsplată este această invitaţie pe care a făcut-o atunci lui Moise şi vrea să o facă fiecăruia dintre noi. „Iată un loc lângă Mine". Domnul Isus ne-a vorbit despre un loc pregătit sus în cer pentru noi şi Apostolul Pavel vorbea despre chemarea la slavă făcută de Dumnezeu tuturor copiilor Săi.
Ce onoare mai mare am putea căpăta din partea lui Dumnezeu? Ce răsplată mai mare decât aceasta am putea avea, decât să ajungem într-o zi să fim în cer împreună cu Dumnezeu, lângă Dumnezeu?! Iată un lucru, o realitate pentru care merită să trăieşti cu toată puterea doar pentru Dumnezeu.

Îmi place atât de mult acea povestire în care o fetiţă încerca să explice părinţilor ei istoria lui Enoh şi modul în care Dumnezeu l-a răpit la cer. Ea a spus următoarele cuvinte: „Enoh a fost un om care a început să umble cu Dumnezeu... şi a umblat atât de mult încât într-o zi prietenul lui, Dumnezeu, i-a spus: Enoh, tu acum eşti atât de departe de casa ta, n-are nici un rost să te mai întorci înapoi. Acum eşti mai aproape de casa Mea. Enoh, n-ai vrea să te muţi la Mine?"
Mi-aş dori ca aceste vorbe să le auzim fiecare dintre noi din gura lui Dumnezeu. Atât de mult să umblăm cu El, atât de mult să ne îndepărtăm în fiecare zi de tot ceea ce înseamnă lumea aceasta, încât într-o bună zi Prietenul şi Domnul nostru să ne spună: „Dragul meu, draga mea, eşti atât de departe acum de viaţa ta pământească. N-ai vrea să te muţi împreună cu mine în cer?" Amin!