(1 Ioan 5:21)

Prefaţă

Mesajul acestei broşuri este scris poporului Domnului. Lumea nu cunoaşte nimic despre acestea, nici măcar nu-i pasă în nici un fel de Dumnezeu şi Cuvântul Său. Adevăratul credincios spune: „Cuvântul pe care îl am, îl ţin ascuns în inima mea, de aceea am putere să nu păcătuiesc împotriva Lui". Cuvântul Său este pur şi este pentru totdeauna „neschimbat în Cer". Citim aşa: „Cuvântul Domnului rămâne în veac" în lumina Cuvântului Său infailibil noi ar trebui să fim sârguincioşi, ca "să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace". Ţinta noastră este cerească, nu pământească. Nu tot aşa este cu un credincios carnal, firesc. Lucrurile plăcute ale acestei lumi sunt sărbătorile şi distracţiile care îl atrag mai mult decât cărarea separării pe care Domnul nostru o cere poporului Său; el are o mulţime de scuze pentru nesupunerea lui.

Vorbind despre ai Săi Domnul nostru a spus: „Ei nu sînt din lume, după cum Eu nu sunt din lume". El de asemenea a spus: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume". De ce? Pentru că "Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el". Aceasta este înfiorător dar adevărat. „Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?" Nu ar trebui ca aceasta să ne motiveze să ne cercetăm pe noi înşine, ca să nu fim găsiţi printre cei care merg jos în iad?

Dacă noi suntem ai Lui atunci noi suntem „o făptură nouă (Sau: zidire). Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi". Noi nu mai facem lucrurile pe care ne-au atras odată, şi nu mai mergem în locurile în care obişnuiam să mergem. Noi nu mai suntem găsiţi printre cei cu care ne amestecam odată pentu că „toate lucrurile s-au făcut noi". Este aceasta adevărat în viaţa ta creştină? Haideţi să nu uităm că supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este semnul care identifică un adevărat credincios. Poţi tu spune împreună cu psalmistul: „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea", şi din nou: „iubesc poruncile Tale, mai mult decât aurul, da, mai mult decît aurul curat". Este această cale prea strâmtă? Nu auziţi aceste cuvinte: „Mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?"

„De aceea, prea iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli." Ce înseamnă aceasta? De ce spune Dumnezeu: „copilaşilor, păziţi-vă de idoli?" Dicţionarul Webster spune: idolatrie este „dragoste excesivă sau veneraţie pentru orice". Dumnezeu este un Dumnezeu gelos şi El nu va împărţi dragostea poporului său cu nici un fel de idoli. Sărbători ca şi Crăciunul, Paştele, Vinerea mare, Postul mare (sau Postul Paştelui), Sfântul Valentin, Halloween şi altele, sunt păgâne, lumeşti şi idolatre, iar dacă noi le sărbătorim sau avem vre-o participare în aceste sărbători noi suntem vinovaţi de idolatrie. Dacă tu nu crezi aceasta, du-te la Enciclopedia ta, şi citeşte acolo, când au început, cine le-a început şi pentru ce scopuri au fost făcute şi sunt folosite. Apoi, întreabă-te: pot eu, ca şi creştin să am ceva de-a face cu ele?

Cum putem noi trăi „în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie" luând parte la aceste distracţii şi sărbători? Dumnezeu pune o întrebare: „Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?" "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvîntul Meu".


Idolii

Când cineva se gândeşte la idolatrie în ziua de azi, crede că aceasta este o expresie care aparţine epocilor întunecate, sau aşa ziselor „ţări păgâne". Poporul Domnului a fost întotdeauna avertizat cu privire la aceste lucruri în timpul Vechiul Testament la fel ca şi în era Noului Testament. Aceasta a fost o regulă strictă dată neamurilor: „să se ferească de pângăririle idolilor" (Fapte 15:20). Idolatria este menţionată printre faptele firii, şi "cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" (vezi Galateni 5:19-21).

Idolatria a fost întotdeauna marele păcat care i-a aprins mânia Domnului împotriva lui Israel. Când Moise se afla pe munte pentru a primi cele două table de lege, poporul lui Israel a venit la Aaron si i-a spus: „Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră" (Exod 32:1). Deci, ei şi-au făcut un viţel de aur, au dansat în jurul lui şi i s-au închinat. Acesta era unul din zeii egiptului. Trei mii dintre ei au fost omorâţi din cauza acestui mare păcat.

Se pare că natura umană este cea care vrea să se închine la ceva ce poate fi văzut şi admirat; toţi idolatrii fac aşa. Copiii lui Israel au ajuns faţă în faţă cu o nouă formă de închinare atunci când au intrat în ţara Canaan. Domnul le-a dat instrucţiuni înainte ca ei să intre în ţara promisă: „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor, şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire, şi să le dărâmi capiştele" (Exod 23:24). Aşa după cum ştim, Israel nu a făcut aşa, ci mai târziu odată cu trecerea timpului au luat închinarea la idolii cananiţi. Aceasta este o formă de închinare care s-a păstrat bine de-a lungul epocilor; totul a început cu Nimrod, vânătorul viteaz. Nimrod a fost nepotul lui Ham, acel fiu rău al lui Noe. El a construit turnul Babel, Babilonul original, vechea Ninive şi multe alte oraşe.

Numele Nimrod vine dintr-un cuvânt vechi ebraic care înseamnă „el s-a răzvrătit". Tot ce a fost scris despre Nimrod dovedeşte că el s-a răzvrătit, şi în răzvrătirea lui şi-a întemeiat o religie proprie. Această religie a îmbrăţişat închinarea la soare, la mamă şi prunc, care sunt numite „întrega oştire a cerurilor" (2 Cronici 33:3). Împotriva acestei religii păgâne se vorbeşte în Romani 1:25, „căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului". Este exact în ce consta religia lui Nimrod, adică închinarea adusă creaturii, această creatură fiind femeia şi fiul ei.

Copiii lui Israel se închinau mamei şi fiului babilonian, aşa cum a strigat Ieremia împotriva lor. Sunt două zile sărbătorite atât de către copiii lui Dumnezeu, cât şi de lume în care religia şi practica babiloniană pură s-a păstrat; de mii de ani, această religie păgână păstrându-se cu mici devieri de la forma sa originală. Au fost schimbate numele mamei şi al fiului, dar religia practic a rămas neschimbată; aşa cum încerc să demonstrez în acest articol.

Primul şi cel mai popular idol pe care îl vom lua în considerare este unul cunoscut drept – Crăciun.

Crăciunul

"Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde. Şi acolo au ars tămâie pe toate înălţimile, ca şi neamurile ... şi au făcut lucruri rele, prin care au mâniat pe Domnul. Au slujit idolilor, despre care Domnul le zisese: ,,Să nu faceţi lucrul acesta!" (2 Împăraţi 17:10-12).

Noi ştim cu toţii că perioada sărbătorilor este foarte populară. Orice timp de sărbătoare pare-se că face un puternic apel sentimental asupra inimii celor mai mulţi oameni. Adăugaţi la aceasta emoţia aşteptări, complexele unei conştiinţe care impune un vag respect pentru ziua când Cristos, se presupune că s-ar fi născut, şi avem „Spiritul Crăciunului". Nici o dată din calendar nu este mai binevenită. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, pioşi şi vulgari, credincioşi şi necredincioşi; cu o frenezie nemărginită, intră în competiţia pentru „ziua de Crăciun" ca şi apele unui râu revărsat, care spulberă totul în calea sa. Crăciunul este ziua când forţa motrică a acestei iubiri festive este adusă pe culmi. Nici o altă zi nu o poate egala în desfrâul trupesc. Toate acestea în acelaşi timp l-ar onora pe Cristos.

Aşa cum citim în textul nostru: „Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi sub orice copac verde".

Fiecare loc din Vechiul Testament unde cuvintele „stâlp" sau „stâlpi" apar ca obiecte ale închinării, vin dintr-un cuvânt evreiesc care înseamnă „imagine a Astarteei şi a pruncului Tamuz". Aceasta este aceeaşi Astartee căreia i se închinau ca împărăteasă a cerului. Aceşti stâlpi sunt idolii Astarteiei şi fiului său Tamuz, forma originală de închinare la mamă şi fiu. Ea a fost numită „Mama lui Dumnezeu" la fel cum se adresează astăzi „biserica" Romei Mariei. Poate fi interesant în acest punct, să explic cum a ajuns această închinare să se amestece cu aşa numitele „biserici creştine".

Păgânii din Europa şi Asia se închinau Astarteei şi lui Tamuz în timp ce i-au persecutat pe creştini timp de aproximativ 200 de ani după Cristos. În biserica timpurie nu exista idolatrie păgână. Oricum, este adevărat că încă din vremea apostolilor s-au strecurat erori în biserici. Cel mai mare dintre toate compromisurile, a fost când Constantin a îmbrăţişat religia catolică. El a făcut această nouă religie, religia imperiului său. A fost pentru prima dată când o „biserică" aşa numită creştină a devenit religie de stat. Constantin însuşi a prezidat Conciliul de la Niceea în 325 d.Cr., făcându-se pe sine capul bisericii şi al statului. Acestea oricum au adus multe dificultăţi; Şi anume, marile neînţelegeri dintre Roma păgână cu închinarea la Astartee, împărăteasa cerurilor, mama zeului soare Tamuz; şi Tamuz ca şi dumnezeu, şi închinarea la Maria şi Isus. Atunci „biserica" apostată revenise deja la sărbătorirea de "zile, luni, vremi şi ani" întorcându-se la „învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase", dorind să se întoarcă în robie. Fiindcă „Biserica" era deja implicată în închinarea la moaşte, apostazia ei era aşa de completă încât ea nu se mai împotrivea idolatriei.

Păgânii se închinau la împărăteasa cerului, iar până în acest moment catolicii se închină Mariei. Păgânii din Roma se închinau naşterii şi învierii lui Tamuz, marele zeu soare; „biserica" se închina lui Cristos ca şi Fiu al Lui Dumnezeu, naşterii (începând de acum, dar nu înainte), şi învierii.

Marea slujbă pentru Constantin, conducător peste stat şi biserică, a fost să găsească unitate pentru supuşii săi. El fiind un foarte bun politician, a găsit răspunsul, iar păgânii s-au îngrămădit cu miile în „biserică". Răspunsul consta în simpla schimbare a numelor idolilor la care deja se închinau. Madona şi fiul puteau fi primite de episcopii catolici, dar numele lor au trebuit schimbate. Pentru păgâni nu era decât o mică diferenţă faptul că numele lor nu mai erau aceleaşi câtă vreme ei puteau să-şi păstreze idolii mamă şi fiu în închinare. Numele mamei şi fiului au fost deja schimbate de-a lungul timpului. Mama şi copilul, în Egipt erau Isis şi Horus, în India Isi şi Iswara. În Asia mama era Cibele şi fiul său Deoius; în Grecia ei erau Ceres şi Plutus. Aşa cum putem vedea, actualele nume nu făceau o prea mare diferenţă atâta timp cât ei puteau să-şi servească zeii.

Oricum, ei au refuzat să renunţe la orice copac verde. Închinarea înaintea copacului este parte a închinării înaintea împărătesei cerului, şi a oştirii cerului. Ieremia a strigat împotriva acestor lucruri: „Aşa vorbeşte Domnul: ,Nu vă luaţi după felul de vieţuire al neamurilor, şi nu vă temeţi de semnele cerului, pentrucă neamurile se tem de ele. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşerte. Taie un lemn din pădure; mâna meşterului îl lucrează cu securea; îl împodobeşte cu argint şi aur, şi ei îl ţintuiesc cu cuie şi ciocane, ca să nu se clatine" (Ieremia 10:2-4). Această practică s-a schimbat foarte puţin în ultimii 2600 de ani, din timpul lui Ieremia; aceasta este practica identică a păgânilor astăzi. De ce este bradul utilizat la închinarea Crăciunului? Nu există absolut nici un răspuns rezonabil. Este doar un obicei, ţi se spune. Se aşteaptă de la tine să te închini copacului doar pentru că „toată lumea" o face, pentru că e obiceiul? Aminteşte-ţi că Scriptura ne spune nouă că „obiceiurile popoarelor sunt deşarte". Ce obiceiuri? Închinarea la brad, bine-nţeles. Închinătorii la Baal nu vor renunţa la copaci. Un alt timp al tocmelii trebuia să vină ; aşa că, Constantin a trebuit să lucreze la asta. El i-a dat un nume creştin; va fi cunoscut ca şi pomul de Crăciun (în limba engleză: Christ-mass tree, pomul mesei lui Cristos – nota editorului). Deci, păgânilor nu le-a păsat prea mult cum era numit, atâta vreme cât ei puteau să se închine copacului. Aşa că o altă piatră de hotar a fost trecută de către capul „bisericii" şi statului. Dacă este ridicat, în public sau în particular, bradul împodobit şi strălucitor este doar simbolul orbitor de strălucitor al închinării la un dumnezeu fals. Se presupunea de către închinătorii la Baal, că bradul a crescut peste noapte atunci când Tamuz s-a ridicat spre soare. Pomul a fost decorat şi i s-a adus închinare ca şi simbol al soarelui, aşa că de aceea în acest anotimp, în a patra săptămână din decembrie, soarele se va naşte din nou. Prin aceasta se înţelege că zilele vor fi din nou mai lungi şi soarele în sfârşit nu va mai dispărea definitiv. Din întâmplare în acest timp al anului Astarteea i-a dat naştere lui Tamuz.

Indiferent dacă vrem să admitem sau nu, sărbătorirea zilei de naştere este de la păgânismul lui Baal. Acum, vă rog să observaţi că Biblia ne relatează despre două zile de naştere care au fost sărbătorite; amândouă, s-au terminat cu crimă. Întâi, citim în Geneza 40:20,22; „A treia zi, era ziua naşterii lui Faraon. El a dat un ospăţ tuturor slujitorilor săi;... iar pe mai marele pitarilor l-a spânzurat". Apoi citim în Matei 14 că era ziua de naştere a lui Irod când fata Irodiadei a dansat înaintea lui, aceasta s-a încheiat cu uciderea lui Ioan Botezătorul. Acestea sunt singurele menţionări biblice ale celebrării zilei de naştere. Amândouă au fost sărbătorite de păgâni, şi amândouă s-au terminat cu crimă. Nu avem nici o relatare cu privire la sărbătorirea zilelor de naştere de către creştini, decât după marea contopire dintre păgânism şi catolicism. Exista un obicei în biserica timpurie, să-şi amintească de moartea cuiva mai degrabă decât de naştere.

În 1 Corinteni 11:26 noi citim: „Pentru că, oridecîteori mîncaţi din pânea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El". Oricum, cineva poate cerceta Scriptura în van pentru a găsi data naşterii Domnului nostru, sau pe cineva sărbătorind ziua naşterii Sale. Aceasta ar trebui să fie suficient de convingător – dar nu este. Omul trebuie să-şi născocească propria cale, cale în care nu există nici o autoritate scripturală pentru închinarea la „bebeluşul" Isus. Să-l ascultăm pe Pavel din nou: „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta" (2 Corinteni 5:16). Noi, acum am descoperit că acestui Cristos nu trebuie să-i fie adusă închinare ca şi cum ar fi un om firesc – cu atât mai puţin ca şi prunc, ci ca „Domn şi Cristos" (vezi Fapte 2:36).

"Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni cari vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor" (1 Timotei 4:1-2). Închinarea la Astartee şi Tamuz este în mod sigur doctrina diavolilor, şi lumea „creştină" a fost înşelată să se închine lor. După cum se pare toate acestea sunt făcute fără ca cineva să fie deranjat de conştiinţă.

A fost un timp când copiii lui Israel au spus: „Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămîie împărătesei cerului, şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre" (Ieremia 44:17). Aici beţia se constituie ca parte a închinării mamei şi fiului. Aceasta nu s-a schimbat. În timpul Crăciunului bărbaţi şi femei se îmbată mizerabil cu lichiorul primit drept cadou, săvârşind orice fel de viciu şi destrăbălare criminală. În sălbatice petreceri de Crăciun ei îşi vând trupurile pentru a face rău, în jurul cadourilor de Crăciun înconjurate de panglici: şampanie, coniac, vin şi bere. Alte mii, sau alţii care de obicei nu se îmbată, comit abominabilul păcat al lăcomiei ca şi nişte animale carnivore nesăţioase; iar în toate acestea numele lui Cristos este folosit in înjurături vulgare şi blasfemii de către bărbaţi şi femei, băieţi şi fete care intenţionat mint despre „Sfântul Nicolaie" şi „Moş Crăciun" iubind un „Crăcin fericit".

Dragul meu cititor, te-ai oprit să analizezi cuvântul Crăciun şi însemnătatea lui? În Enciclopedia Americana sub „Crăciun" noi citim: „Numele este derivat din (Christes Masse), Mesa lui Cristos. Sărbătoarea nu era sărbătorită în primul secol al Bisericii Creştine... în secolul cinci, Biserica Catolică a ordonat ca sărbătoarea să fie celebrată în ziua riturilor Mitraice a naşterii soarelui şi încheierea Saturnaliilor." (1958 Edition, Vol 6, pag. 622).

Crăciunul este mesa lui Cristos. Crezi tu în mesele romano-catolice? Dacă nu, atunci de ce le serbezi? „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi" (Romani 6:16).

Lumea păcătoasă a lăsat pe dinafară numele lui Cristos folosind „X"-ul (Xmas). Acesta este cel puţin adevărat în această privinţă. Aşa după cum am menţionat adineauri, „X"-ul (care este unul din simbolurile crucii) era folosit în închinarea la Tamuz. Aceasta demonstrează două lucruri. Primul: lumea păcătoasă îl urăşte pe Cristos, şi încearcă să uite de El în această sărbătoare. Al doilea: demonstrează că mesa este închinarea la Tamuz în idolatria păgână a lui Baal, şi nu este de loc închinare înaintea lui Cristos.

Noi am auzit în ultimul timp expresii ca: „Haideţi să Îl punem pe Cristos înapoi în Crăciun". Eu întreb, poţi tu să Îl pui pe Cristos în ceva la care El nu a fost niciodată părtaş? Lasă oamenii să se închine dacă vor la Crăciun, şi „bisericile" apostate la „mesele lui Cristos"; dar preaiubiţilor, Salvatorul nostru a spus: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr" (Ioan 4:24). Să fim cu băgare de seamă la aceste cuvinte. Din nou Salvatorul a spus: „pentrucă ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu" (Luca 16:15). "Să nu te iei după mulţime ca să faci rău" (Exod 23:2).

Acum să ne întoarcem la textul nostru, „şi subt orice copac verde". Se spune că acest Crăciun nu poate fi Crăciun fără brad. Ei bine, asta e adevărat, dacă vrei să te închini corect la o zeitate păgână, tu trebuie să te închini bradului. Oamenii care au puţin din bunurile lumii acesteia după ce vor cheltui aproape tot ce au pentru cadouri de pus sub copacul verde apoi, vai, cheltuiesc restul pe brad şi îl decorează la fel cum au făcut şi închinătorii la Baal în timpul lui Ieremia (Ieremia 10:1-4). Apoi ei trebuie să se aplece pe genunchi înaintea acestui idol păgân pentru a pune darurile sub el. Când totul este gata, draperiile sau perdelele trebuie date la o parte pentru a arăta lumii din afară că şi tu ţi-ai adus bucăţica de omagiu acestui idol păgân. Tu te dai înapoi şi admiri, frumuseţea sa. Îţi chemi prietenii înăuntru, aşa că ei vor face comentarii favorabile asupra „operei" tale de „artă" în decorarea acestui brad. Ce ar crede despre tine aceiaşi „prieteni" dacă tu îi chemi în casa ta pentru a le spune despre harul suveran al Dumnezeului nostru? Ar aprecia ei asta? Ai fi tu măcar pe jumătate de entuziasmat să faci acest lucru mai degrabă decât să le arăţi bradul? Gândeşte-te la aceste lucruri. „Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sînt decât nişte porunci omeneşti" (Marcu 7:6-7).

Programele şi literatura de Crăciun

Citeşte Evanghelia după Matei capitolul 2, apoi Luca 2. Făcând aceasta cu grijă, orice cititor serios poate vedea că aceste cântece de Crăciun, cărţi, felicitări şi programe nu sunt scripturale. Pentru că în majoritatea găsim într-un fel sau altul interpretări greşite despre păstori, magi, stea, prunc, staul, etc.

Haideţi să începem rezolvarea acestei probleme spunând că nicăieri în Scriptură nu suntem informaţi despre câţi magi au fost acolo. Şi nici nu ni se spune că ei au urmat steaua până la Ierusalim. Cu certitudine ei ştiau drumul întracolo. Fiind oameni înţelepţi ei ştiau ce au prezis profeţii despre viitoarea naştere a lui Mesia în Betleem. Atunci când au ajuns la Irod pentru a afla cam pe unde s-a născut Cristos, a fost la ceva timp după naşterea Sa. Nimeni din Ierusalim nu părea să ştie unde era pruncul. Aşa că aceeaşi stea pe care au văzut-o înainte la timpul naşterii Sale, apare acum şi îi călăuzeşte spre locul unde era pruncul. Când magii l-au găsit pe Domnul Isus, El nu mai era un bebeluş, ci un copil care locuia în Nazaret. Iosif şi Maria se întorseseră deja după ce se suiseră la Ierusalim împreună cu El, călătorie care avusese loc la vremea când Domnul Isus avea 41 de zile (vezi Levitic 12:1-4). Deci, magii nu l-au văzut pe Salvator înainte ca El să fie adus înapoi în Nazaret de la templul din Ierusalim (vezi Luca 2:39). Ei nu au putut avea posibilitatea să-L vadă înainte; după ce l-au văzut pe Salvator imediat după plecarea lor Iosif şi Maria au fugit în Egipt împreună cu El rămânând acolo până la moartea lui Irod (Matei 2:14-15).

Nu magii ci păstorii au venit să-l viziteze pe pruncul Isus în ieslea din Betleem. Ei nu au urmat nici o stea; nu există nici o relatare cum că ar fi văzut vreuna. Ei au fost informaţi despre naşterea lui Mesia de îngerul Domnului (Luca 2:10). Liderii religioşi s-au adunat împreună cu oamenii doritori de câştig şi au făcut „Crăciunul" un sezon într-adevăr profitabil pentru ei înşişi. Din cauza interpretărilor lor eronate ale relatărilor scripturale cu privire la naşterea lui Cristos, pământul abundă în acea perioadă de tot felul de literatură, felicitări „cărţi" şi programe de sărbătoare; acestea fac confuze evenimentele. Puţini oameni se deranjează să-şi citească Bibliile pentru a descoperi adevărul. Domnul Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi". Păstori şi magi, îngeri şi stea, iesle şi casă, toate alternează pentru a-l satisface pe omul carnal. Vizita păstorilor şi vizita magilor sunt confundate, şi aceasta face ca întreaga povestire a naşterii lui Cristos să devină o distorsionată combinaţie de adevăr şi eroare. Acestea toate sunt făcute aşa că ei „Şi-au ridicat stîlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi subt orice copac verde" (idoli ai mamei şi fiului) (2 Împăraţi 17:10). Oh, ei sunt demni de milă. Oamenii de astăzi sunt ca şi Israel în anii de demult, despre ei se spune: „Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaş timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi" (2 Împăraţi 17:33).

"Strigă în gura mare, nu te opri! înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui" (Isaia 58:1). Eşti şi tu ca şi Israel în vechime, te temi de Domnul şi slujeşti şi proprii tăi dumnezei? Aminteşte-ţi ce are de spus Scriptura cu privire la asta: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sînteţi robii aceluia de care ascultaţi".

Dar ei strigă: „oh, este pentru copii". Cum de poţi aştepta de la copii tăi să te creadă când spui că tu te închini numai lui Cristos apoi te proşterni înaintea pomului de Crăciun decorat? Cum vor crede ei că este rău să spui minciuni când tu îi minţi pe ei despre bătrânul Moş Nicolaie? Cum poţi tu să-l ajuţi pe clovnul bărbos îmbrăcat ca un prost, care este angajat de vre-o societate comercială să mintă copiii cât e ziua de lungă – înşelându-ţi proprii copii, încurcându-i în minciună ca să salvezi aparenţele înaintea idolatrilor Crăciunului? Partea uimitoare despre tot acest lucru este că tu încerci să convingi pe cineva că aceasta este pentru a-L onora pe Cristos! Domnul nostru a spus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele". Idolatria este strict interzisă atât în timpul Vechiului Testament cât şi în Noul Testament.

„Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!" (Iacov 4:17). Pentru Dumnezeu idolatria este un lucru foarte serios. Atunci cum putem noi s-o tratăm aşa uşor fără a ne aştepta să culegem pedeapsa Lui? (vezi Galateni 6:7-9). „Mînia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor" (Romani 1:18).

Acum în ordine, pentru a trata acest subiect aşa cum se cuvine trebuie să includem aici „Postul mare sau Postul Paştelui", „Vinerea Mare" şi „Paştele". Aceste trei sărbători ne sunt transmise deasemenea din păgânismul vechiului Babilon, oraşul lui Nimrod; şi sunt în onoarea lui Tamuz şi a mamei sale, Astarteea.

Postul Mare sau Postul Paştelui

În „Encyclopedia Americana" volumul 9, pag. 506 noi citim: „Paştele este o convergenţă a trei tradiţii, (1) Păgână; (2) Ebraică; (3) Creştină". În „Humbolt`s Mexican Researches" volumul 1, pag. 404, noi vedem cum păgânii mexicani ţineau un „post". „Trei zile după echinocţiul de primăvară începea un post solemn de 40 de zile în onoarea soarelui". Mai sunt o mulţime de alte citate care ar fi putut fi date aici; oricum eu cred că cele de mai sus dovedesc că cele 40 de zile ale postului de primăvară nu sunt creştine – ci păgâne.

Biblia nu ne spune nimic despre aşa un post în Noul Testament. Oricum ne este spus în Ezechiel 8:13, 14: „Şi mi-a zis: ,,Vei mai vedea şi alte urâciuni mari, pe care le săvârşesc ei! Şi m-a dus la intrarea porţii Casei Domnului din spre miazănoapte. Şi iată că acolo stăteau nişte femei, care plângeau pe Tamuz". Acestea, dragi prieteni, sunt cele 40 de zile de plângere, post şi întristare pentru moartea lui Tamuz, „zeul soare". Atunci, a fost cu adevărat o abominaţie înaintea Domnului; presupui că arată mai bine pentru El acum?


Vinerea Mare


Vinerea este acceptată astăzi fără probleme, de cei mai mulţi din poporul Domnului, ca şi zi a crucificării. Unul care se opune acestei idei este considerat de aceştia ca fiind profanator şi cauzator de probleme. Haideţi să luăm în considerare câteva fapte. Orice cercetător studios, fără prejudecăţi cu privire la tradiţie sau imaginaţia oamenilor, nu va avea nici o dificultate în a înţelege că Domnul nostru Isus Cristos nu a murit vineri. Dovada acestui fapt este în versetele următoare:

„Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Matei 12:40).
„Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze" (Marcu 8:31).
„Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe cînd era încă în viaţă, a zis: ,După trei zile voi învia" (Matei 27:63).
„Că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi" (1 Corinteni 15:4). În Ioan 11:9 citim: „Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?" Aici Domnul nostru învaţă că 12 ore fac o zi. Deci, după socoteala Sa o zi şi o noapte sunt exact 24 de ore.

După timpul evreiesc, noaptea preceda ziua (Genesa 1:5). Calcularea timpului în vremea lui Cristos era aceasta: noaptea începea la ora 6:00 seara, şi se încheia la ora 6:00 dimineaţa când începea ziua.

Acum, din citatele Scripturii noi concluzionăm următoarele: după moartea Sa, şi înainte de înviere, Cristos s-a aflat în mormânt trei zile şi trei nopţi, adică 72 de ore – nu mai puţin.

În fiecare din cele patru relatări ale evangheliilor noi citim despre Maria Magdalena şi celelalte venind la mormânt pentru a unge trupul lui Isus. Dacă luăm în considerare toate aceste realităţi, un fapt rămâne valabil. Adică, atunci când ele au venit la mormânt Isus nu mai era acolo. În Matei 28 avem relatarea despre îngerul care a rostogolit piatra, dar asta nu a fost pentru a-L elibera pe Domnul Gloriei. A fost numai pentru a arăta lumii că El nu mai era acolo. Cu ceva timp înainte femeile fuseseră martore ale desigilării mormântului, Salvatorul nostru a ieşit afară din moarte. Îngerul a spus: „a înviat, nu este aici!"

Noi ştim că această mişcare grăbită a fost făcută de cei ce L-au pus pe Cristos în mormântul lui Iosif, pentru a-L avea îngropat înainte de începerea Sabatului evreiesc care începea la 6:00 seara. Noi citim în Ioan 19:31: „şi ziua aceea de Sabat era o zi mare". Acum, acest Sabat era Sabatul Paştelui şi nu era deloc sâmbăta (a şaptea zi a săptămânii) ci mai degrabă joi. La Sabatul obişnuit din ziua a şaptea nu ni se fac referiri ca fiind „o zi mare". Câteodată sărbătorile speciale erau numite printre Iudei Sabate sau „zile mari", chiar dacă nu cădeau în ziua a şapte-a a săptămânii. Învăţăm de asemenea din Ioan 19:31 că Domnul Isus a fost îngropat de ucenicii îndureraţi în seara dinaintea unei zile mari de Sabat.

Acum, Cristos nu ar fi putut fi îngropat vineri seara şi să învieze duminică dimineaţa, pentru că nu sunt „trei zile şi trei nopţi", ci o zi şi două nopţi. Eu cred că Salvatorul nostru cunoştea mai mult despre învierea Sa decât un om firesc, şi când El a spus „trei zile şi trei nopţi" ştia foarte bine ce spune.

Potrivit relatărilor Scripturii crucificarea a avut loc miercuri. Trupul Său a fost mutat, înfăşurat şi îngropat înainte de ora 6:00 în acea zi. Cele „trei zile şi trei nopţi" (72 ore) au expirat la ora 6:00 sâmbătă seara; fiind prima zi a săptămânii, după cum seara era începutul unei noi zile. De aceea, învierea a avut loc la ceva timp după ora 6:00, la asfinţit în sabatul zilei a şaptea, iar Scriptura dovedeşte în concluzie că El nu a fost crucificat vineri şi nici învierea nu a avut loc când s-a ridicat soarele în prima zi a săptămânii.

Paştele

Acum haideţi să analizăm aceasta: „înălţimi cu stâlpi închinaţi idolilor şi Astartee pe orice deal înalt". O dată pe an, în fiecare primăvară, noi asistăm la închinarea la soare, la Tamuz în cea mai pură formă a sa, sub denumirea de înviere a lui Cristos; numele acestei „zile sfinte" este Paşte (Easter în limba engleză – nota editorului). Acum, „Easter" nu este un nume creştin ci mai degrabă este derivat din numele „Astarteea", care este zeiţa primăverii; numită „împărăteasa cerului" în Ieremia 7:18 şi 44:17-25. (...)

Crucea: Crucea aşa cum o cunoaştem noi nu a fost niciodată un simbol al creştinilor. Acest „T" gigant reprezintă numele zeului păgân „Tamuz" fiul Astarteei, zeiţa primăverii. Potrivit cu mitologia religiei lui Nimrod, Tamuz a fost conceput în timpul echinocţiului de primăvară, şi născut cam pe la 25 decembrie. El a întâlnit moartea prematur şi a acces să locuiască în soare. De aceea au catolicii trei cruci pe Golgota. Soarele a primit închinarea ca şi dumnezeul Tamuz. Ei ofereau sacrificii umane pe cruce, care era simbolul lui Tamuz. Aşa că astăzi oamenii încă se închină la aceşti idoli păgâni pe „fiecare înălţime". Mai târziu, intenţionez să demonstrez că răsăritul soarelui nu are nimic de-a face cu învierea lui Cristos.

Ce este Paştele? Ce reprezintă toate obiceiurile legate de el? Paştele este ziua când postul de 40 de zile şi Vinerea Mare ating punctul lor culminant, marele apogeu. Un timp când în special femeile vor trebui să îmbrace cele mai rafinate veşminte; un timp când mii de oameni care nu au nici un fel de interes pentru o biserica evanghelică sau în Evanghelia Fiului Lui Dumnezeu trebuie să se ducă să se închine înaintea „idolilor" „pe ori ce deal înalt", apoi ei trebuie să-şi scoată copii afară pentru a vâna „ouă de Paşti", şi pentru a le spune că au fost făcute de „Iepuraşul de Paşti". Dacă toate aceste practici ar fi de la Dumnezeu cu certitudine nu ar pretinde respectul şi închinarea lumii neevlavioase, aşa cum o face.

Mi-ar plăcea ca la acest punct să analizez obiceiurile şi practicile legate de închinarea lor la „Paşte" şi să dovedesc prin amândouă, istorie şi Cuvântului lui Dumnezeu că toate vin din închinarea la „Astarteea zeiţa primăverii" şi la „fiul său Tamuz"; toate acestea începând cu religia străveche a lui Nimrod care s-a răzvrătit împotriva închinării adevărate la Dumnezeu şi a devenit fondatorul străvechii idolatri, cunoscută în Biblie ca închinare la Baal. „Israel s-a alipit de Baal-Peor, şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel" (Numeri 25:3).

„Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul, şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie" (Ieremia 7:17,18). Aici avem o referire a Scripturii la faimoasa „pască" care este aşa de populară la „Paşte". De ce este făcută cu o cruce pe ea? Această cruce este făcută pentru Tamuz „fiul împărătesei cerului". Literele „T" şi alte forme ale crucii la fel ca şi „X" sunt pentru Tamuz.

Potrivit cu vechea închinare la mamă şi prunc a Babilonului, Tamuz fiul Astarteei, s-a încarnat în soare şi conduce de pe tronul său de acolo; aşa că atunci când oamenii se duc „pe ori ce deal înalt" şi se închină, nu se închină la Tamuz? Ei trebuie să fie pe un deal înalt şi să privească răsăritul de soare ca adevărat simbol al lui Tamuz (zeul soare), prin cruce, care este iniţiala acestei zeităţi păgâne. Ezechiel 8:16 spune: „Şi m-a dus în curtea dinlăuntru a Casei Domnului. Şi iată că la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu dosul întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit".

Iepurii şi ouăle sunt folosite de secole pentru închinarea la „împărăteasa cerului". Mi-ar plăcea să citez din Higinus, păzitorul bibliotecii Palatine din Roma în zilele lui Augustus. El a spus: „Un ou de dimensiuni nemaipomenite a căzut din ceruri în râul Eufrat. Peştii l-au rostogolit pe mal. Porumbeii s-au aşezat deasupra şi l-au clocit, din el a ieşit Venus care ulterior a fost numită de sirieni zeiţa Astarteea."

Străvechii druizi din Insulele Britanice foloseau ouă în închinarea lor păgână. În timpul Tainelor lui Bachus, în Atena antică, o parte din ceremonia lor păgână era să consacre un ou! În păgânismul hindus, ouă de culoare aurie erau folosite în sărbătorile lor. Închinarea şintoistă japoneză foloseşte ouă sacre de nuanţă arămie. În China ei folosesc ouă pictate în festivalurile lor idolatre. Ouăle erau folosite în ritualurile religioase ale egiptenilor care le agăţau prin templele lor păgâne în scopuri mistice. Aceste dovezi ar trebui să fie suficiente pentru ca noi să ştim de unde vine închinarea la ou.

Iepurii sunt cunoscuţi pentru rata mare a reproducerii. Pentru toţi păgânii menţionaţi ouăle purtau secretul vieţii. Puneţi aceste dovezi împreună şi veţi avea ritualurile idolatre ale fertilităţii. Acum, de Paşte există obiceiul ca femeile să poarte cele mai rafinate veşminte; făcând aşa, ele sunt în acord cu străvechile ritualuri păgâne ale fertilităţii. „Sărbătoarea Astarteei" are scop dublu. Este pentru a celebra conceperea şi învierea lui Tamuz; Astarteea a fost numită împărăteasă a cerului, de aici vine expresia catolică „Mama lui Dumnezeu"; care, nu provine deloc din Biblie ci, din cea mai veche formă de idolatrie păgână.

Gata cu aceste obiceiuri păgâne. Acum, în secolul duăzeci generaţia noastră de păgâni rafinaţi şi educaţi a păstrat această străveche idolatrie a Babilonului. Aşa că avem părinţi „educaţi" şi „înalt culturalizaţi", da, chiar frecventatori de biserici, care îşi înşeală cu neruşinare copilaşii făcându-i să creadă că iepurii fac ouă colorate de Paşte. Este aceasta creşterea în „mustrarea şi învăţătura Domnului?" (vezi Efeseni 6:4) Ruşine vouă părinţilor! Voi sunteţi ipocriţii perfecţi; pedepsindu-vă copii când vă mint pe voi, pe când voi îi minţiţi şi-i înşelaţi pe ei. Spun încă o dată, să vă fie ruşine!

„Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Matei 15:8).

Dragi prieteni: am o dorinţă arzătoare să văd poporul Domnului „fugind de idolatrie" aceasta am intenţionat scriind acest articol.

Cu degenerare generală de care s-a molipsit adevăratul Creştinism peste tot în lume, este timpul pentru poporul Domnului să se oprească puţin şi să se întrebe de ce suntem în această situaţie. În timp ce avem din ce în ce mai mulţi membri în biserici, numărul celor care arătă roadele unei adevărate convertiri la Cristos este tot mai mic. Nu putem aştepta de la copii noştri să ia poziţie împotriva tendinţei lumeşti populară şi pentru adevărul Evangheliei când noi înşine suntem copleşiţi de presiunea constantă a păgânismului din jurul nostru.

Având cinci copii şi luând poziţie împotriva Crăciunului şi Paştelui, nu a fost un lucru uşor pentru mine şi soţia mea, dar îi suntem recunoscători Domnului nostru care ne-a dat har să îndurăm multe ridiculizări şi critici. Niciodată nu este uşor să Îl urmezi pe Domnul, „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri".

Dorinţa mea, este ca tu să iei în considerare adevărul conţinut de articolul de mai sus şi să fugi de idolatrie; fie ca Dumnezeul nostru să ne dea har şi putere, să alergăm cu răbdare în cursa care ne stă înainte, uitându-ne la Domnul Isus, autorul şi Desăvârşirea credinţei noastre.

Cu sinceritate, Carroll R. Bierbower
„Şi-au ridicat stâlpi idoleşti şi Astartee pe orice deal şi subt orice copac verde" (2 Împăraţi 17:10)

În limba română de Aurel Miclea Jr