Biserica trece printr-o perioada dificilă din punct de vedere al mandatului ei în această lume. Care este mandatul, misiunea? Matei 28,19-20... Mergeți în toată lumea.... și faceți ucenici... si învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. La toate nivelurile administrației se abordează prea puţin aspectele în care biserica nu a fost la înălţime şi se accentuează nepermis de triumfalist doar realizările. Incontestabile. Dar fără o evaluare echilibrată, nu putem distinge clar voia lui Dumnezeu pentru Biserica Lui acum, în secolul 21. Acum când Biserica va fi supusă la ultimul examen, însinte de Revenirea Lui Iisus Christos, Proprietarul ei de drept. Un examen eliminatoriu.

Un exemplu tipic: Evanghelicii Anglia. În ciuda valurilor de imigranţi, mai ales din Asia de Sud Est (India, Ceylon, Indonezia…), majoritatea populaţiei este formată din albi vorbitori de Engleză. Dar din cei aproximativ o sută de mii de membrii, 85% sunt imigranţi din India (emigranţi care constituie sub 3% din masa totală a populaţiei care se declară anglicani sau atei). Din această cauză, biserica este percepută acolo ca o sectă a imigranţilor din lumea a treia şi din Europa de Est.

Tendinţa aceasta tinde să se generalizeze iar bisericile din America se simt şi ele ameninţate de acelaşi fenomen. Doar apariția unei forme de organizare, ”Megachurch”, superbiserica, după modelul Saddleback, ține statisticile acolo unde ar fi trebuit sa fie ăn mod normal. Fenomenul maegabisericilor este controversat și mulți credincioși cred că este de fapt o distrugere a valorilor tradiționale promovate de comunitățile mici și mijlocii prin showurile televizate neavând nici o legătură cu spiritualitatea noastră cea de toate zilele.

Ce se întâmplă? Când pionierii mișcărilor evanghelice au pus bazele lucrării mesajul a avut un impact deosebit (sec. 18 și 19). La apelurile lui Spurgeon, mii de botezuri. Apoi construrea de biserici, evanghelizarea prin literatura creștină, şcoli şi alte instituţii. Mesajul a fost prezentat prin mijloace potrivite acelei perioade şi a fost relevant.

Astăzi, cu toate eforturile, cu toate investiţiile în evanghelizări publice, în menţinea proprietăţilor, în angajarea de lucrători superspecializaţi şi arhicalificaţi, mesajul se izbeşte de un zid. Pentru că biserica nu şi-a adaptat din timp tonul şi nu a găsit soluţiile necesare pentru a penetra o lume complet diferită de cea de acum o sută de ani, plăteşte preţul acestei neglijări.

Ca prim pas în evaluarea situaţiei şi găsirea răspunsului biblic, să trecem în revistă etapele istorice ale dezvoltării civilizaţiei, de la Reformaţiune şi până astăzi.


1. PERIOADA PREMODERNĂ.
Evul Mediu. Cunoştinţa şi adevărul era apanajul unui grup restrâns. Oamenii de rând se năşteau, trreceu prin viață la limita subsizstenței şi mureau (cam între 35 şi 45 de ani) fără să ştie altceva decât ce li se spunea la Biserică. Preoţii le erau practic mântuitori. Iar preoţii erau subordonaţii deciziilor Concililior aflate în cheremul papilor şi cardinalilor.

2. CREȘTINISMUL MODERN.
Odată cu Luther şi Reformaţinea, încrederea oamenilor în preoţi şi ordinile religioase din mănăstiri a început să se clatine. Biserica şi Statul au început să fie concepute ca separate, ceea ce înainte părea o aberaţie. Gândirea această modernă a modelat civilizaţia vestică - Europa şi America aşa cum le ştim, cu naţiuni moderne, cetăţeni liberi, prosperitate şi dreptul inalienabil de a a-ţi alege biserica de care vrei să aparţii, să studiezi singur Biblia şi să predici chiar la colţul străzii pentru cine vrea să te asculte.

Gândirea această creştină modernă a dominat secolul XIX în Statele Unite. Uşurinţa cu care mesajul pionierilor a atins “omul de rând” se datorează şi pregătirii terenului de către generaţiile anterioare de reformatori. De asemenea, misionarii americani au pătruns (mai greu) dar au pătruns şi în Europa, Anglia, Elveţia, Germania, ţări care deja începuseră să fie contaminate de vânturile filozofice şi sociale ale schimbării. Pentru că a urmat perioada:

3. MODERNISMUL SEMI-SECULARIZAT.
Filozofiile darwiniste, marxismul şi Revoluţiile politice şi sociale, au schimbat total structura societăţii. Adevărul a început să fie pus sub sub lupă şi cercetat în laborator. Sceptici şi atei deopotrivă, au renunţat la credinţa în Dumnezeu în favoarea ideilor zise progresiste. Atât de « progresiste » încât au condus la două războaie mondiale, lagăre de concentrare şi execuţii în masă, coşmarul unei lumi fostă creştină. Dumnezeu fost înlocuit cu dumenezei marxişti-leninişti-darwinişti, cu barbă şi cu tupeu. Adventismul a găsit pârghiile necesare pentru a penetra această lume tulbure şi a continuat să se dezvolte numeric, mai ales în SUA.

4. SECULARISMUL POSTMODERN
Este perioada de după 1960 pentru Europa şi SUA. Sunt anii revoltelor pentru drepturi civile, Beatles, festivalul de la Woodstock. Adevărul nu mai este găsit în Biblie, Biserică sau ştiinţă. Este cumva eluziv şi dacă este totuşi de găsit ceva, este prin ”mine însumi”. Cheia pentru o viaţă împlinită este relaţia mea cu cei din jur şi lumea mea interioară. Nu se mai vorbeşte de Adevăr ci de aspecte ale adevărului, sau “adevărul meu”... Societatea postmodernă în care trăim face alergie la termeni ca ”Pocăința”, “Adevărul” sau “Rămăşiţa”... Generația postmodernă nu crede în Adevăr absolut, Biserică adevărată, doctrine pure ci doar în relaţiile socio-umane. Religia Star-Trek - un compot cu extratereștrii, New Age, Baha\'i și Ave Maria pe muzică Rock. Relativism. Nu o interesează naraţiunile Bibliei găsind că sunt nu mituri precum ”descoperiseră” moderniştii de dinainte ci irelevante. Ba chiar nocive pentru că Biblia abundă în evenimente clar anti-feministe, rasiste, războaie religioase, exploatarea sclavilor, răzbunare, etc...

Eu locuiesc acum în aşa numita “Bible Belt”, zona central-sudică a Statelor Unite, cu majoritate evanghelică și care votează tradiţional cu Partidul Republican. Mulţi dintre cei de aici se agaţă de speranţa că sociatatea va merge înapoi, la ceea cea fost acum o sută şi mai bine de ani când la apelul pastorului, duminica dimineaţa, păcătoşii veneau în faţă, cu ochii în lacrimi şi cereau să fie botezați. Când la un apel printr-un post de radio creştin, toată suflarea trimitea cecuri pentru misiunea locală.

Ascult emisiunile lor, privesc show-urile evanghelicilor şi sunt uimit să constat că ei nu înţeleg să îşi adapteze mesajul. Predici peste predici și cam toate după același calapod, apeluri pentru mai mulți bani de ”misiune”, cam aceleași atacuri furibunde la adresa clinicilor de avorturi și muzică Gospel care nu e chiar ccea ce tinerii de astăzi ascultă la iPod-urile de care nu se despart nici la baie.
Dar cu siguranță că Dumnezeu îi iubeşte pe oamenii care trăiesc în societatea această postmodernă şi vrea să îi mântuie. Problema este că în ”ogorul şi în via” Sa are nevoie de lucrători înţelepţi care ştiu a discerne vremurile şi împrejurările. Este aceeaşi Evanghelie veşnică dar trebuie prezentată într-un mod specific şi diferenţiat, în funcţie de particularităţi şi nevoi. La urma urmelor Dumnezeu a îngăduit aceste schimbări în societate pentru ca planurile Lui cu această lume să fie îndeplinite.

Noi oftăm după vremurile când ”se făcea lucrare nu ca acum”, când cei din vecinătate veneau să asculte corul şi predica, cu toată frica de guvernul comunist. Ba unii se şi botezau aşţa încât la fiecare câteva săptămâni era ceva major de raportat administratorilor congregației. Vremurile acelea ”bune” când vecinii citeau avid broșurile tipărite de societățile misionare sau Biblia dată de noi...

Dar acea lume a apus. Societatea postmodernă ne lansează provocarea de a împărţi pâinea Evangheliei într-un mod specific nevoilor şi aşteptărilor lor. Am găsit şapte motive care mă determină să cred că oamenii din societatea postmodernă sunt la fel de preţioşi pentru Dumnezeu ca şi cei din generaţiile anterioare, generațiile pionierilor creștinismului evanghelic.

1. Sentimentul fărâmiţării.
Postmoderniştii printre care trăim, nu se bucură de stabilitatea părinţilor şi bunicilor lor. A trecut vremea familiilor puternice și epoca aceea a locului de muncă unde intrai ca tânăr ucenic şi de unde ieşeai la pensie. Proporţia copiilor ce cresc cu un singur părinte este un alt argument că această fărâmiţare este o realitate dureroasă. De exemplu nul din părinți în Spania sau Italia la muncă, iar celălat ăn Romania… O viață trăită permanent în provizorat – iată un paradox dureros. De asemenea, mutatul la fiecare câţiva ani, schimbarea permanentă a locului de muncă plus relaţiile familiare precare pot duce la disperare dar pot conduce şi la deschiderea inimilor către Evanghelie. Evanghelia adună fragméntele vieților sparte şi prin puterea miraculoasă a promisiunilor lui Dumnezeu, reface, reuneşte, permanentizează.

2. Autenticitate şi modestie.
Trăim într-o lume în care imaginea digitală este rege. TV şi Internet, ecranul care se mişcă rapid, totul este de vânzare, nimic autentic, lumea reclamelor false care sfindează bunul simţ dar aţâţă simţurile... Drept urmare oamenii postmodernişti, sătui odată și-odată de înlocuitori, vor dori relaţii personale şi vor vrea relaţii sănătoase, autentice, dinclo de “Ce mai faci? Bine, mersi...” Ei nu aşteaptă ân primul rând predici şi seminarii de limba ebraică ci tânjesc după tovărăşia unor creştini autentici (ne facem timp şi pentru ei?)

3. Căutarea identităţii.
Cine sunt? Cui aparţin ? Îi pasă cuiva de mine ? Aceste întrebări şi frământări mereu şi mereu reluate în fiecare generație, reprezintă o fereastră deschisă către lumea spirituală. Iar pentru noi ocazia de a-L prezenta pe Isus, Cel care ne dă valoare şi identitate.

4. Nevoia unei comunităţi.
Tinerii se alipesc grupurilor de tip “gaşcă” sau “bandă”, de cele mai multe ori doar pentru a suplini acestă nevoie adâncă a omului postmodern de a nu fi singur. Maturii se duc la cluburi, se înscriu la cursuri de gătit, de grădinărit... unii frecventează biserici (chiar dacă nu se implică decât superficial sau se consideră sceptici), de cee mai multe ori doar pentru a aparţine unui grup. Singurătatea este ucigătoare. KOINONIA = comunitatea, grupul credincioşilor (greceşte) este unitatea fundamantelă a exprimării credinţei în Noului Testament. Acolo, în cadrul comunității, credinciosul se edifică pe sine şi pe ceilalţi.

Dacă biserica locală ar știi cum să facă din serviciile de închinare sursa puterii şi dacă ar știi cum să implice activ cât mai multe persoane, aşa cum era pe vremea apostolilor, oamenii postmoderni vor dori să fie integrați, să devină parte a comunității creştine. Din păcate însă, de cele mai multe ori rutina ia locul adevăratei închinări. Totul decurge mecanic, cântare – rugă – colectă - predică... şi închinătorii pleacă la fel cum au venit, fără ca nevoia lor de apartenenţă la o comunitate relevantă pentru ei, să fie împlinită. Sunt cumva prea pesimist? Vă rog să analizați paradigma de mai sus cu prima ocazie cînd mergeți la adunare.

5. Deschidere către nou din punct de vedere cultural.
Ne temem de ceea ce nu cunoaştem şi ne simţim în largul nostru, protejaţi, la adăpostul zidurilor bisericilor noastre. Dar zidurile pot să-i adăpostească şi pe cei cu alte mentalităţi şi opinii. Nu-i dăm afară pe bărbații cu cercei sau pe femeile prea fardate dar nici nu avem îndelungă răbdare ci într-o bună zi le-o trântim aşa, ”creştineşte”... Ne temem ca de foc să invităm la amvoanele noastre preoți ortodocși sau catolici, ori lideri Iehoviști ca nu cumva să ne strice doctrina... Dar am vrea ca să fim invitaţi la ei şi să le-o zicem “pe aia dreaptă”... Nu cred că se poate. Iar închiderea în cercul unei sub-culturi conservatoare nu aduce reală convertire şi botezuri sincere ci doar rutină şi certuri cu privire la lucruri minore gen ”cu baticuț sau fără”, ”muzică cu tobe sau fără”, botez în bazin sau în apă curgătoare”...

6. Argumentul spiritual.
Paradoxal: pe vremea părinţilor şi bunicilor, cu cât cineva înainta în vârstă, cu atât se pocăia mai mult. Adică tinerii erau plecaţi ”să-și trăiască viaţa”: spectacole, petreceri iar cei în vârstă, la biserică. Apoi pe măsură ce se maturizau, acei foşti tineri se linişteau şi dădeau mai multă importanţă bisericii până ce biserica ajungea să-i integreze, cam pe la vremea pensionării. Astăzi cei maturi şi cei în vârstă par loviţi de leuca banilor şi senzualităţii, în timp ce tinerii sunt extrem de atraşi de orizontul spiritual. Generaţia începului de mileniu trei are încă mari suspiciuni cu privire la religia instituţionalizată şi la felul cum Biblia este predicată de la amvoanelor megabisericilor. Și totuși tinerii de astăzi sunt gata să-şi expună trăirile sufleteşti şi felul cum Îl percep ei pe Dumnezeu. Mii și zeci de mii de bloguri și web-site-uri creștine pe magistralele Internetului sunt mărturie la acest fenomen.

7. Tolerarea contrariilor.
Unul dintre lucrurile care mă fascinează la socitatea aceasta postmodernă este felul cum tolerează ideile opuse. În gândirea greacă (pe care se bazează socitatea modernă şi progresismul secolelor trecute) tot ce nu era adevăr era minciună, era non-adevăr. Gândierea ebraică este diferită: tot ce nu înţelegem noi ca fiind adevăr, poate să fie adevărul văzut din alt punct de vedere. Isus spune: Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.(Matei 12,30) Dar tot Isus spune: “Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9,40). Cineva poate să fie convins relativ uşor de exemplu că, sâmbăta, este ziua a șaptea și adevărata zi de închinare, Sabatul biblic. Şi cu toate acesta, să continue să fie parte dintr-o biserică duminicalistă. Ori un alt exemplu: să fie convins că mântuirea este darul lui Dumnezeu dar să continue să considere că trebuie să ”plătească” toată viața pentru păcatele trecutului și tot să nu fie sigur de mântuire. Argumentele intelectuale sunt mai puțin eficiente astăzi decît acum patruzeci de ani. Simţămintele joacă un rol decisiv. Emoțiile și simțămintele personale. Așa că nu trebuie să ne părpălim că prietenul nostru nu s-a botezat imediat ce a intrat pe uşa bisericii sau nu a căzut în extaz imediat când cineva i-a deschis Biblia la Ioan 3:16. Mai întăi trebuie să simtă ceva: să simtă interesul nostru pentru el/ea ca persoană.

Și încă ceva tot la acest punct. Contemporanii noștri, postmoderniştii, sunt fascinaţi de povestire ca mod de a comunica. Ce altceva sunt filmele? Povești și povestiri - fabrica de scenarii intitulată Hollywood. Iar în acest punct - un punct forte al Bibliei. Biblia este de fapt o colecţie de povestiri. Posterniştii se simt dezinteresaţi de doctrine dar fascinaţi de povestiri, iar Biblia abundă în... Când eram student la teologie, eram necăjit că Biblia nu este un tratat de dogmatică cu introducere, puncte şi sub-puncte iar în final un rezumat şi o conluzie. Dacă Dumnezeu a ales ca Biblia să fie o colecţie de istorisiri, este şi pentru că i-a avut în vedere, între alţii, pe contemporanii noştrii obişnuiţi cu articole scurte de ziare, scenarii de film şi eseuri.

(sfârșitul primei părți)