Harul contra arminianismului


Materialul următor pune în contrast cele cinci puncte ale „calvinismului" cu cele cinci puncte ale arminianismului în cea mai clară şi concisă formă. Noi credem că aceste doctrine poreclite „calvinism" sunt adevărate şi biblice, noi refuzăm să fim identificaţi cu John Calvin. Noi suntem baptişti. El a fost un botezător de copii, un protestant şi membru al unei societăţi făcută de oameni numită biserică. Mai mult el a fost un persecutor al baptiştilor. De aceea noi folosim termenul „calvinism" cu prudenţă, şi numai din convenienţă.

Cele cinci puncte ale arminianismului

Voinţa liberă sau abilitatea umană
Cu toate că natura umană a fost serios afectată de cădere, omul nu a fost lăsat într-o stare de totală neajutorare spirituală. Dumnezeu dă cu bunăvoinţă posibilitatea fiecărui păcătos să se pocăiască şi să creadă, dar El nu se interferează cu libertatea omului. Fiecare păcătos posedă o voinţă liberă, iar destinul său etern depinde de cum o foloseşte. Libertatea omului constă în abilitatea sa de a alege binele mai presus decât răul în cele spirituale; voinţa sa nu este înrobită de natura sa păcătoasă. Păcătosul are puterea fie de a coopera cu Duhul Domnului si să fie regenerat ori puterea să se împotrivească harului lui Dumnezeu şi să piară. Păcătosul pierdut are nevoie de asistenţa Duhului, dar el nu trebuie să fie regenerat de Duh înainte ca el să poată crede, credinţa fiind actul (acţiunea) omului şi precede naşterea din nou. Credinţa este darul păcătosului pentru Dumnezeu; este contribuţia omului la mântuire.

Alegerea condiţionată
Alegerea lui Dumnezeu pentru anumiţi indivizi înainte de întemeierea lumii a fost bazată pe prevederea Sa, că ei vor răspunde chemării Sale. El i-a ales doar pe cei care El a ştiut că prin propria libertate vor crede Evanghelia. De aceea alegerea a fost determinată sau condiţionată de ceea ce va face omul. Credinţa pe care Dumnezeu a anticipat-o şi pe care El şi-a bazat alegerea nu a fost dată păcătosului de Dumnezeu (nu a fost creată prin puterea regeneratoare a Duhului Sfânt) ci a rezultat doar prin voinţa omului. A fost lăsat în întregime la latitudinea omului să creadă sau nu, şi astfel să fie ales pentru mântuire. Dumnezeu i-a selectat pe toţi cei despre care El ştia că prin propria lor voinţă liberă, l-ar alege pe Cristos. Astfel alegerea lui Cristos de către păcătos şi nu alegerea păcătoşilor de către Dumnezeu este cauza finală a mântuirii.

Răscumpărarea universală sau ispăşirea generală
Munca răscumpărătoare a lui Cristos a făcut posibilă mântuirea pentru oricine, dar practic nu a asigurat mântuirea pentru nimeni. Cu toate căci Cristos a murit pentru toţi oamenii şi pentru fiecare om, doar acei ce cred în El sunt mântuiţi. Moartea Sa îi dă posibilitatea lui Dumnezeu să ierte păcătoşii cu condiţia ca ei să creadă, dar practic nu îndepărtează păcatul nimănui. Răscumpărarea lui Cristos devine eficace doar dacă omul alege să o accepte.

Împotrivire eficace contra Duhul Sfânt
Chemarea interioară a Duhului este în toţi aceea care aud chemarea exterioară a invitaţiei Evangheliei. El face tot ce poate să aducă fiecare păcătos la mântuire. Dar deoarece omul este liber, el se poate împotrivi cu succes chemării Duhului. Duhul nu poate să regenereze păcătosul până când el nu va crede; credinţa (care este contribuţia omului) precede şi face posibilă naşterea din nou. Astfel voinţa liberă a omului limitează Duhul în aplicarea lucrării mântuitoare a lui Cristos. Duhul Sfânt poate doar să-i atragă la Cristos pe toţi acei ce îi îngăduie să împlinească voia Lui în ei. Înainte ca păcătosul să răspundă, Duhul nu poate da viaţă. Deci, harul lui Dumnezeu nu este invincibil; se poate, şi deseori se întâmplă ca omul să-i reziste şi să i se împotrivească.

Căderea din har
Acei ce au crezut şi sunt mântuiţi cu adevărat pot să-şi piardă mântuirea eşuând în păstrarea credinţei lor, etc. Nu toţi arminienii sunt de acord la acest punct; unii susţin căci credincioşii sunt veşnic păstraţi în Cristos – că odată ce păcătosul a fost regenerat, el nu mai poate niciodată să se piardă.


Cele cinci puncte ale calvinismului

Inabilitatea totală sau depravarea totală
Din cauza căderii, omul este incapabil prin el însuşi să creadă Evanghelia în mod mântuitor. Păcătosul este mort, orb, şi surd faţă de lucrurile lui Dumnezeu; inima sa este înşelătoare şi coruptă, nespus de rea. Voinţa sa nu este liberă, este înrobită naturii sale rele, deci el nu va dori –el nu poate – alege binele şi nu răul în domeniul spiritual. În consecinţă e nevoie de mai mult decăt asistenţa Duhului pentru a aduce un păcătos la Cristos – este nevoie de regenerare prin care Duhul îl înviază pe păcătos şi îi dăruieşte o natură nouă. Credinţa nu este ceva, cu care omul contribuie la mântuire ci ea însăşi este o parte a darului lui Dumnezeu, mântuirea – este darul lui Dumnezeu pentru păcătos, nu darul păcătosului către Dumnezeu.

Alegerea necondiţionată
Dumnezeu a ales anumiţi indivizi pentru mântuire înainte de întemeierea lumii bazat numai pe voinţa Sa suverană. Alegerea sa pentru anumiţi păcătoşi nu a fost bazată pe nici un fel de răspuns anticipat de ascultare din partea lor, cum ar fi credinţa, pocăinţa, etc. Din contră, Dumnezeu dă credinţă şi pocăinţă fiecărui individ pe care El l-a ales. Aceste acţiuni sunt rezultatul, nu cauza alegerii lui Dumnezeu. Deci alegerea nu a fost determinată sau condiţionată de calităţi virtuase anticipate în om. Pe acei aleşi de Dumnezeu în mod suveran El îi aduce prin puterea Duhului la voinţa acceptării lui Cristos. Astfel, alegerea păcătosului de către Dumnezeu, şi nu alegerea păcătosului pentru Cristos, este cauza hotărâtoare a mântuirii.

Răscumpărarea particulară sau ispăşirea limitată
Lucrarea de răscumpărare a lui Cristos a intenţionat să-i mântuiască doar pe cei aleşi şi practic să asigure mântuirea pentru ei. Moartea Sa a fost substituirea în îndurarea pedepsei pentru păcat în locul anumitor păcătoşi specifici. În plus faţă de ştergerea păcatului poporului Său, răscumpărarea lui Cristos el a asigurat tot ce a fost necesar pentru salvarea lor, inclusiv credinţa care îi uneşte pe ei cu El. Darul credinţei este în mod desăvârşit aplicat de Duhul tuturor celor pentru care a murit Cristos, garantând prin aceasta mântuirea lor.

Harul eficace sau harul irezistibil
În completare la chemarea generală exterioară la mântuire care este făcută tuturor celor ce aud Evanghelia, Duhul Sfânt oferă aleşilor o chemare interioară specială care în mod inevitabil îi aduce la mântuire. Chemarea interioară (care este făcută doar celor aleşi) nu poate fi respinsă; ea are întotdeauna ca şi rezultat convertirea. Prin intermediul acestei chemări speciale, Duhul îl atrage în mod irezistibil pe păcătos la Cristos. El nu este limitat în lucrarea Sa de realizare a mântuirii de voinţa umană şi succesul Său nu depinde de cooperarea oamenilor. Duhul, prin har îl determină pe păcătosul ales să coopereze, să creadă, să se pocăiască, să vină liber si de bună voie la Cristos. Deci, harul lui Dumnezeu este invincibil; nu eşuiază niciodată în a avea ca rezultat mântuirea celor ce au parte de el.

Perseverenţa sfinţilor
Toţi acei ce sunt aleşi de Dumnezeu, răscumpăraţi de Cristos, şi cărora Duhul le dă credinţă sunt mântuiţi pentru eternitate. Ei sunt păstraţi în credinţă de puterea Dumnezeului Atotputernic şi astfel ei perseverează până la sfârşit.

Potrivit arminianismului:

Mântuirea este dusă la îndeplinire (realizată) prin efortul combinat al lui Dumnezeu (care are iniţiativa) şi al omului (care trebuie să răspundă) – răspunsul omului fiind factorul determinant. Dumnezeu a făcut mântuirea posibilă pentru toţi, dar aceasta devine eficientă doar pentru acei ce prin propria voinţă liberă, „aleg" să coopereze cu El şi să accepte oferta harului Său. În momentul crucial, voinţa omului joacă rolul decisiv; în acest fel omul, şi nu Dumnezeu este cel care hotărăşte cine vor fi destinatarii darului mântuirii.

Potrivit calvinismului:

Mântuirea este dusă la îndeplinire (realizată) de atotputernicia Dumnezeului Triunic. Tatăl a ales un popor, Fiul a murit pentru ei, Duhul Sfânt face eficientă moartea lui Cristos prin aducerea celor aleşi la credinţă şi pocăinţă, prin aceasta determinându-i să se supună voit Evangheliei. Întreg procesul (alegere, răscumpărare, regenerare) este lucrarea lui Dumnezeu şi este doar prin har. În acest fel Dumnezeu, nu omul, determină cine vor fi destinatarii darului mântuirii.

În limba română de Aurel Miclea Jr.



Calvin şi calvinismul

De Iosif Raul Enyedi

Care din aceste două sisteme de teologie este cel adevărat şi biblic şi care îl onorează mai mult pe Dumnezeu? Din moment ce ele sunt total opuse, nu pot fi ambele adevărate, şi deoarece prăpastia dintre ele este aşa de mare, orice poziţie de mijloc reprezintă un compromis ce nu poate rezista testului Scripturii. Deşi multe figuri importante ale trecutului şi mari oameni ai credinţei pe care Dumnezeu i-a folosit în mod deosebit pot fi citaţi pentru a oferi un răspuns la aceste întrebări, datorită spaţiului ne rezumăm la a-l cita pe marele predicator englez al secolului XIX, Charles Haddon Spurgeon. El spune despre calvinism:
„Şi am propria mea părere că nu este posibil a-L predica pe Cristos, şi pe El răstignit, decât dacă predici ceea ce astăzi este numit calvinism. Am ideile mele şi le spun întotdeauna cu curaj. Numele de calvinism este o poreclă; calvinismul este Evanghelia şi nimic altceva. Eu nu cred că predicăm Evanghelia dacă nu predicăm justificarea prin credinţă şi fără fapte; dacă nu predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în dispensaţia harului Său; dacă nu preamărim dragostea alegătoare, neschimbată, eternă, imutabilă, biruitoare a lui Iehova; şi nici nu cred că putem predica Evanghelia dacă nu o bazăm pe răscumpărarea specifică pe care Cristos a făcut-o pentru poporul Său ales; şi nici nu pot înţelege o evanghelie care permite sfinţilor să cadă după ce au fost chemaţi" (Robert B. Selph, Southern Baptists and the Doctrine of Election, p. 65).
Iar despre arminianism, spune: „Eu cred că o mare parte a arminianismului curent este pur şi simplu ignoranţă faţă de doctrina Evangheliei. Dacă oamenii ar începe să-şi studieze Bibliile şi să ia Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este, dacă sunt credincioşi, trebuie inevitabil să fie încurajat în doctrinele harului" (Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 1865, vol.32, p. 29).
Deseori se întâmplă ca cei numiţi ‚calvinişti’ să fie acuzaţi, vorbiţi de rău, defăimaţi şi batjocoriţi de cei ce nu sunt de acord cu ceea ce ei cred. Unele acuzaţii sunt aduse din simplă ignoranţă, iar altele cu rea-voinţă. Dintre toate aceste acuzaţii nefondate, ne-am oprit asupra a două, care sunt mai frecvente. Prima afirmă căci calviniştii nu sunt baptişti, fiind urmaşii lui Calvin, iar calvinismul nu este altceva decât sistemul doctrinar conceput de acesta şi adoptat mai apoi de biserica prezbiteriană. Astfel, se spune mai departe, aceste doctrine nu sunt baptiste şi deci trebuie respinse de baptiştii de astăzi. La această acuzaţie noi răspundem:
Numele de calvinism şi calvinist sunt doar porecle, acceptate doar din convenienţă, la fel ca şi celelalte porecle date bisericilor lui Cristos de duşmanii lor. Anabaptişti (rebotezători), waldenzi, albigenzi, lolarzi, etc. au fost porecle date oamenilor care au crezut aceleaşi doctrine ca şi ‚calviniştii’ şi au avut aceleaşi practici ca ale baptiştilor. Despre calvinism, Spurgeon spune: „Calvinismul nu a izvorât din Calvin. Noi credem că a izvorât din marele Fondator al întregului adevăr" (Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 1861, vol. 28, p. 298).
Dar şi Calvin, deşi nu este autorul ‚calvinismului,’ a promovat, la rândul lui, aceste doctrine. Motivul îl găsim în citatul următor: „În biografia sa despre Calvin, Beza spune că ‚el a primit primele impresii ale religiei adevărate de la Olivetan.’ Olivetan, care a fost vărul lui Calvin era activ în biserica waldenză, conform unora fiind chiar păstor waldenz. Prima Biblie în traducere franceză, tipărită la Geneva a fost lucrarea lui Olivetan. De asemenea, în vreme ce Calvin era captivat de Seneca, de a cărui dominaţie nu a scăpat niciodată pe deplin, în vreme ce era student la Paris, el a locuit cu Etienne de la Forge, un alt waldenz. Calvin a recunoscut (înaintea lui Czerwenka, un delegat trimis la Strasbourg din partea bisericii rivale boeme) că şi el ‚a fost odată waldenz’" (Leonard Verduin, The Anatomy of a Hybrid, p. 199).
Şi astfel, ajungem să răspundem celei de-a doua acuzaţii: calvinismul este un sistem de învăţătură nou, şi acesta este un alt motiv pentru care trebuie respins. Din nou, răspunsul nostru este că această acuzaţie este nefondată, şi pentru a ne sprijini afirmaţia, putem apela la vechile mărturisiri de credinţă baptiste. Deoarece spaţiul nu ne permite să le cităm pe toate, putem doar să menţionăm câteva, dintre care Mărturisirea de credinţă de la New Hampshire, 1833; Philadelphia, 1742; Midland, 1645; Londra (1644). O mărturisire veche waldenză, scrisă în anul 1120, s-a păstrat până astăzi, şi merită a fi citată:
„Dumnezeu mântuieşte de corupţie şi condamnare pe aceia pe care El i-a ales de la întemeierea lumii, nu pentru vreo înclinaţie, credinţă sau sfinţenie pe care El a prevăzut-o în ei, ci doar prin mila Sa în Cristos Isus, Fiul Său, trecând cu vederea pe restul oamenilor, conform cu raţiunea Sa ireproşabilă a propriei Sale voinţe libere şi dreptăţi" (The Biblical and Historical Faith of Baptists on God’s Sovereignity, p. 50).
Ar fi interesant să auzim pe vreunul din acuzatori spunând că waldenzii (baptiştii timpului lor) au fost calvinişti înainte de Calvin. Ar fi la fel de ridicol precum a spune că poporul nostru a fost creştin înainte de Cristos.
Doctrinele acestea nu sunt noi, ci dintotdeauna au fost susţinute de baptiştii adevăraţi. Fie ca să avem har de la Dumnezeu să umblăm pe „cărările cele vechi," în lumina adevărului Cuvântului Său.