Creaţie sau evoluţie?
de Gerald J. Counts

A
ceste două teorii cu privire la originea universului se exclud reciproc. Dintre cele două tipuri ştiinţifice construite în jurul acestor două teorii, unul este corect, pe când celălalt incorect, unul este adevărat, iar celălalt este fals. Fie universul, incluzând şi viaţa de pe pământ a avut un început, fie nu a avut. Fie există un Creator veşnic, fie universul este etern, existând în diferite forme. Deoarece omul nu a fost prezent în veşnicie sau la început, el poate doar postula (poate presupune şi poate face afirmaţii ca bază pentru argumentele sale). Poate bănui, specula despre origini, şi doar apoi să le testeze cu observaţiile şi analizele datelor prezente. Aceasta se face prin presupuneri şi extrapolare în trecut bazate pe acele date sau altele derivate din ele. Într-o analiză finală a tipurilor ştiinţifice, al creaţiei şi al evoluţiei, amândouă ţin de credinţă. Ştiinţific, tipul corect este cel care se potriveşte cel mai bine cu informaţiile. De aceea, haideţi să aruncăm o privire simplă la aceste două tipuri, în lumina unor anumite informaţii.
1. Cele mai însemnate legi ştiinţifice în ce priveşte universul sunt prima şi a doua lege a termodinamicii. Expuse simplu, aceste legi afirmă că acum nimic nu se mai creează sau anihilează şi că toate sistemele (vii sau nu), dacă nu au altă intenţie sau o fiinţă inteligentă care să le menţină, îşi pierd din complexitate iar în final se uzează şi încetează a mai funcţiona. Ce ne arată nouă aceste informaţii? Răspuns: nimic nu mai este creat sau anihilat acum în Univers, iar acesta se uzează şi va înceta a mai funcţiona. Aceasta este ceea ce postulează tipul creaţionist. Tipul evoluţionist postulează că Universul, aşa cum îl ştim, a luat fiinţă dintr-o materie moartă şi de o complexitate inferioară devenind tot mai complex şi ajungând chiar să producă sisteme vii, inclusiv omul. Cu faptele ştiinţifice asociate, primele două legi se potrivesc mai bine tipului creaţionist, făcându-l mai ştiinţific decât celălalt. Aşa stau lucrurile, chiar luând în considerare faptul că aceste legi sunt bazate pe sisteme închise.
2. Mai există o altă lege cunoscută sub numele de legea „cauzei şi efectului". Orice eveniment este rezultatul uneia sau mai multor cauze. Deci trebuie să existe un cauzator al evenimentului respectiv. Cauza unui eveniment poate fi un alt eveniment care la rândul lui a avut un cauzator. Ştiinţific, oricine poate concluziona că trebuie să fi existat o primă cauză pentru acest univers atât de complex şi bine organizat (care totuşi se consumă). Din moment ce Cauzatorul trebuie să fie capabil de a produce evenimentul, „prima cauză" a Universului, cu tot ceea ce conţine el, trebuie să fie mai măreaţă decât acesta. Nimic mai prejos decât el nu îl putea produce. „Prima cauză" a timpului trebuie să fie mai presus de timp. „Întâia cauză" a vieţii trebuie să fie „vie". Bineînţeles, logic am putea continua la nesfârşit. Evident, când aceste informaţii sunt analizate, „Întîia cauză" a Universului trebuie să fie cel puţin infinită, veşnică, omnipotentă, omniprezentă, omniscientă, individuală şi liberă de a face tot ce doreşte. Tipul creţionist postulează o asemenea „Primă Cauză". Dar cum rămâne cu tipul evoluţionist? Unii oameni de ştiinţă cred că această cauză a apariţiei Universului, aşa cum cunoaştem astăzi a fost un Big Bang.
Este o diferenţă mare faţă de faptele ştiinţifice, dar chiar dacă ar fi fost aşa, ce l-a cauzat, şi care a fost cauza cauzei care a cauzat Big Bang-ul? Tipul evoluţionist trebuie să concluzioneze că energia şi/sau materia sunt veşnice. De aceea nu există o primă cauză a Universului. Acesta, într-o formă sau alta, a existat prin sine însuşi din veşnicie. Aceasta ignoră orice raţiune logică a legii ştiinţifice a cauzei şi efectului. A presupune că nu a existat o primă cauză a universului reprezintă o sustragere de la această lege. Aşadar, ce tip se potriveşte cel mai bine acestei legi ştiinţifice? Răspuns: tipul creaţionist.

3. Dar cum rămâne cu fosilele? O mulţime de date despre fosile s-au colectat din scoarţa terestră. Ce ne spun nouă aceste date despre creaţie şi evoluţie? În primul rând, tipul evoluţionist postulează că dinozaurii şi omul nu au trăit în acelaşi timp pe pământ. Susţin datele aceasta? Nu! Au fost descoperite urme ale omului şi ale dinozaurilor unele lângă celelalte, în acelaşi depozit geologic. Urmele ambelor specii dau dovadă că sunt autentice. Ele dovedesc că dinozaurii şi omul au trăit pe pământ în acelaşi timp. Bineînţeles că cei care susţin cu tărie evoluţionismul nu vor accepta aceste dovezi clare, chiar dacă omul şi dinozaurii încă trăiesc înmpreună pe pământ. Crocodilii sunt dinozauri (reptile mari) care au supravieţuit extincţiei. Când un evoluţionist priveşte urmele umane lângă cele ale unui dinozaur, în esenţă, el spune despre urmele umane: Aceste urme trebuie să fi fost făcute de vreun animal asemănător omnului deoarece oamenii şi dinozaurii nu au existat pe pământ în acelaşi timp. Aceasta este logica „ştiinţifică" tipică unui evoluţionist. În al doilea rând, dacă tipul evoluţionist este corect, ar trebui să existe milioane de fosile care să dezvăluie forme de viaţă intermediară între specii. Dintre milioanele de fosile, nu există nici măcar una care poate fi identificată ştiinţific ca fiind o creatură intermediară. În privinţa fosilelor, macro-evoluţia nu are nici o bază ştiinţifică. Pe de altă parte, tipul creaţionist postulează că oamenii şi dinozaurii au trăit pe pământ în acelaşi timp şi aşa cum arată şi fosilele, toate speciile de fiinţe au fost create aşa cum sunt, neexistând fosile intermediare. Aceasta este exact ceea ce fosilele ne dezvăluie. Deci, care este tipul cel mai ştiinţific din punct de vedere al fosilelor? Răspuns: tipul creaţionist.
4. Dar despre vârsta pământului? Evoluţionismul postulează că pământul este foarte vechi. Creaţionismul postulează un pământ tânăr, deşi vârsta nu reprezintă un factor. Care tip este susţinut cel mai bine de date? Deoarece probabilitatea statistică a evoluţionismului este nulă fără un pământ foarte bătrân, evoluţionismul are nevoie de un pământ vechi de milioane de ani. Tezele evoluţioniste afirmă că dacă se acordă destul timp, orice se poate întâmpla, chiar şi evoluţia. Crocodilului, într-o bună zi, poate să-i crească aripi şi să zboare. Deci, conform evoluţionismului, cât de bătrân este pământul? Răspuns: tot atât de bătrân cât rocile. Dar cât de vechi sunt rocile? Răspuns: tot atât de vechi cât fosilele. Atunci, cât de vechi sunt fosilele? Răspuns: tot atât de vechi cât rocile. Concluzia evoluţionismului: pământul este destul de vechi pentru a ridica peste zero probabilitatea ca evoluţia să fi avut loc. Ce arată de fapt datele? Estimări, bazate pe uniformitate variază de la 1750 de ani la peste 5.000.000.000 de ani. Care este cea mai bună estimare? Bineînţeles că pământul este mai vechi de 1750 de ani, dar altfel, alege singur un număr. Pentru toate scopurile practice, tot la o probabilitate zero a evoluţiei vei ajunge. Adevărul este că vârsta Universului şi a pământului nu poate fi determinată de oamenii de ştiinţă. Creaţionismul postulează că sistemele pământului pot fi tinere. Pământul a fost creat cu o vârstă aparentă. De exemplu, primul om a fost creat un adult matur. La vârsta de o zi, orice om de ştiinţă ar concluziona că avea aproximativ 30 de ani. Există vreo informaţie care să susţină o vârstă tânără a pământului? Da. Rata de diminuare în câmpul magnetic al Pământului produce o estimare a cel mult 10.000 de ani. Rezultatul pătrunderii radiocarbonului în sistemul terestru ne dă 10.000 de ani; creşterea celei mai vechi părţi vii a biosferei noastre indică vârsta pământului ca fiind de 5.000 de ani; dezvoltarea populaţiei umane ne dă în jur de 4.000 de ani. Ultimele estimări recente sunt tot atât de aproape de vârsta adevărată ca şi cele care dau o vârstă mai mare, probabil chiar mai aproape, din moment ce sunt mai mici. Dacă ne încredem în vârstele tinere ca fiind cele mai bune estimări ştiinţifice, atunci creaţionismul este cel mai justificabil.
5. Care tip, creaţionismul sau evoluţionismul este susţinut cel mai bine de structura geologică a pământului? Afirmat simplu, evoluţionismul postulează că aşa numita coloană geologică s-a depus, pe baza teoriei uniformităţii, pe o perioadă de milioane de ani. Fosilele din partea inferioară a coloanei ar fi cele mai simple forme de viaţă şi deci primele din seria evoluţiei. Următorul nivel din coloană ar conţine forme de viaţă mai complexe şi deci fac parte dintr-o categorie superioară în evoluţie. Ideea este că pe măsură ce formele de viaţă au evoluat şi apoi au murit, ele erau acoperite de eroziunea terenurilor înconjurătoate. Exceptând faptul că fosile de complexitate diferită sunt uneori găsite la acelaşi nivel al coloanei, o altă problemă a acestui proces este că nu se conformează structurii fosilelor. Fiinţele moarte putrezesc, se transformă în pământ iar oasele lor se împrăştie, de aceea nu mai rămâne prea mult de fosilizat. Iar apoi, chiar dacă fosilele s-ar putea face cu milioanele astfel, se ridică întrebarea: Ce s-a întâmplat cu fosilele formelor de viaţă intermediare? Ar trebui să existe milioane, dar nu există nici măcar una singură. Dar ce spune creaţionismul? Acesta postulează că structura geologică a pământului este în primul rând rezultatul unei catastrofe mondiale (o combinaţie de potop, cutremure şi vulcani) şi consecinţelor ei. Doar unii oameni care au fost pregătiţi împreună cu fiinţele care aveau nevoie de aer (inclusiv dinozaurii) pe care ei le-au pregătit şi fiinţele acvatice au supravieţuit. Toate celelalte fiinţe au murit şi multe au fost îngropate în noroiul şi sedimentele care s-au depus în urma apelor agitate ale potopului fiind apoi presate în jos de imensele forţe implicate în catastrofă. Astfel s-a format coloana geologică împreună cu milioanele ei de fosile. Presiunea/ temperatura/ timpul operând asupra resturilor îngropate au produs combustibilii fosilieri pe care noi îi folosim astăzi ca sursă de energie. Eruperea violentă a pământului dinaintea catastrofei a schimbat drastic topografia sa. Continentele, având după aceea lanţuri muntoase şi bazinele oceanice rezultante au trecut apoi printr-o scurtă epocă glaciară, lăsându-le într-o formă foarte asemănătoare cu cea de astăzi. Deci, care tip se potriveşte cel mai bine datelor geologice? Răspuns: creaţionismul.
Mai sus avem doar cinci exemple, dar nu contează ce date analizăm. Din punct de vedere ştiinţific, toate ajung la acelaşi rezultat. Datele se potrivesc întotdeauna creaţionismului mai bine sau cel puţin la fel de bine ca evoluţionismului.
Deci, care tip al originilor este cel mai ştiinţific? Deşi încă mai există multe probleme ştiinţifice nerezolvate în ce priveşte ambele tipuri de origine, răspunsul la această întrebare trebuie să fie creaţionismul. Datele, atunci când sunt analizate în contextul metodei ştiinţifice susţin în mod copleşitor creaţionismul mai presus de evoluţionism. Cineva a spus: „Este nevoie de mai multă credinţă pentru a crede în evoluţionism decât pentru a crede în Dumnezeu".
Deşi există mulţi oameni de ştiinţă care resping evoluţionismul în favoarea creaţionismului, mult mai mulţi dintre ei cred în evoluţionism. De ce? De ce este tratat evoluţionismul ca un fapt în sistemul nostru educaţional, în mass-media şi în unele biserici? Poate fiindcă lucrurile stau aşa cum a declarat odată un adept al evoluţionismului: A nega evoluţia înseamnă a admite că există un Dumnezeu, şi dacă există un Dumnezeu care ne-a creat, atunci noi trebuie să răspundem pentru faptele noastre în faţa Lui. Acest om de ştiinţă nu a fost adeptul evoluţiei datorită analizei lui ştiinţifice a datelor, ci datorită urii sale faţă de Dumnezeu. Creatorul, pe care acest om şi mulţi alţii Îl resping, ne-a spus de multe ori şi în multe feluri că El a creat cerurile, pământul şi tot ce este în ele. Pe scurt, El a creat Universul. Găsim aceasta în Sfânta Scriptură:

Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o (Exod 20:11).

Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut (Geneza 1:27).

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui (Psalmul 19:1).

‚Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?’ zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte (Isaia 40: 25-26).

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el (Isaia 42:5).

Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile, şi am aşezat toată oştirea lor (Isaia 45:12).

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El (Ioan 1:1-3).

Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl (Ioan 1:14).

Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute (Apocalipsa 4:11).

Aşa cum am menţionat şi la începutul acestei broşuri, creaţionismul şi evoluţionismul se exclud reciproc. A crede în macro-evoluţie înseamnă a respinge Cuvântul lui Dumnezeu şi deci a-L face mincinos. De exemplu, sunt „creştini" care sunt adepţi ai unei „evoluţii teistice" chiar dacă aceasta este contrară Bibliei. Luaţi aminte la un singur verset:

Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea (Geneza 1:31).

„Seara şi dimineaţa" definesc o zi literală, şi oricât ar încerca cineva să elimine cuvintele „foarte bune" sau să le explice altfel, acestea întotdeauna combat evoluţia teistică, teorie care afirmă că Dumnezeu a început lucrarea, dar a ales evoluţia pentru a o duce la îndeplinire. Dumnezeu nu a creat omul sau orice altă făptură din sistemul viu într-o luptă mortală de supravieţuire a celui mai tare. Moartea nu era prezentă atunci când Dumnezeu a privit la creaţia Sa şi a spus că era „foarte bună". Supravieţuirea celui mai tare este rezultatul păcatului omului şi blestemului pe care el l-a adus, nu intenţia directă a lui Dumnezeu.

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... (Romani 5:12).

Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii (Romani 8:20-22).

Dragă cititorule,
Tu nu trebuie să te îngrijorezi de ceea ce spun aşa-zişii lideri religioşi sau oameni de ştiinţă despre origini. Până la urmă, legile ştiinţifice sunt doar nişte formulări a ceea ce deja există. Tot ce există a fost creat în această formă, aşa după cum afirmă şi adevărata ştiinţă. Poţi citi adevărul despre originea Universului, şi mult mai mult decât atât în cea mai exactă şi cuprinzătoare Carte a lumii, Sfânta Scriptură. În ea, Autorul ne spune multe despre istoria pământului, inclusiv începuturile sale. El ne spune cum doar a vorbit şi lumea a luat fiinţă:

Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd (Evrei 11:3).

Ne spune chiar şi cum se va sfârşi totul.

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? (2 Petru 3:10-12).


Ce se va întâmpla după acest sfârşit? El ne spune şi acest lucru.

Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea (2 Petru 3:13).

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi păâîntul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era (Apocalipsa 21:1).

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (Apocalipsa 21:4).

Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua (Apocalipsa 21:8).



Locul veşnic în care vei sta depinde dacă tu Îl crezi pe Dumnezeu sau nu; nu doar cu o credinţă a minţii, ci din cele mai adânci străfunduri ale omului dinlăuntru. Credinţa care te va salva de „a doua moarte" este o credinţă ce vine de la Dumnezeu. Este o credinţă ce îţi zdrobeşte şi îţi umple de remuşcări inima datorită păcatului şi te pune pe genunchi înaintea Creatorului. Este o credinţă care te va determina să strigi către Domnul Isus Hristos dintr-o inimă plină de pocăinţă. Te va face să renunţi la orice nădejde pe care o ai în tine însuţi sau în orice alt om şi să crezi în Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos... În vreme ce întrebarea despre care tip de origine este cel mai şiinţific este una importantă, adevăratul credincios cunoaşte răspunsul, deci cea mai importantă întrebare este:
Unde îţi vei petrece veşnicia? Cu Dumnezeu în fericirea „cerurilor noi şi a pământului nou" sau veşnic separat de El prin „moartea a doua"? Doar cei ce au viaţă veşnică vor scăpa de „iazul de foc". Şi cine este acela care are viaţa veşnică? Răspuns: Acela care are pe Fiul.

Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa (1 Ioan 5:11-12).

Cine are pe Fiul lui Dumnezeu? Răspuns: Acela care L-a primit.

El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu (Ioan 1:10-13)...

David al Israelului a pus această întrebare:

Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfînt? (Psalmul 15:1)

David a primit răspunsul:

Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din inimă. Acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său, şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său. El priveşte cu dispreţ pe cel vrednic de dispreţuit, dar cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul. El nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurămînt în paguba lui. El nu-şi dă banii cu dobândă, şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel ce se poartă aşa, nu se clatină niciodată (Psalmul 15:2-5).

Nu! Mântuirea nu este câştigată sau obţinută prin trăirea unei vieţi curate. Vine de la Dumnezeu, „prin har, ...prin credinţă" iar odată primită, ea produce schimbări în viaţa acelei persoane. Oricine este mântuit de Isus Hristos se va strădui să trăiască o viaţă neprihănită. Cele mai mari dorinţe ale unui suflet mântuit vor fi să Îl cunoască şi să fie ca El.

Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? (Psalmul 42:1).

Dragă cititorule, ai fost tu mântuit? Dacă nu, crede în Fiul lui Dumnezeu şi astfel, nu vei experimenta „moartea a doua". Dumnezeu ne spune că el a devenit om pentru a putea distruge puterea satanică a morţii, duşmanul omenirii, şi să dea viaţă veşnică tuturor celor care vor crede.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3:16).

Dumnezeu de asemenea ne spune:

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: ,Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine’ În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă ,oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit’ (Romani 10:9-13).