a. Mulţi oameni atribuie voinţei atributul libertăţii. Aceştia fac din voinţă o entitate independentă de restul fiinţei umane. Prin aceasta, ei afirmă că viaţa omului este condusă de voinţă, el având capacitatea de a alege lucruri spirituale, de a se hotărî pentru Cristos, etc.
b. Biblia ne învaţă că nu voinţa este centrul fiinţei umane, care ne conduce vieţile, aşa cum se predică de mulţi astăzi, ci inima (Prov. 4:23 „ Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” , Mat. 15:8 „ „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.”; Marcu 7:21 ”Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile”).
c. Alegerile pe care le facem (actele voinţei) sunt INFLUENŢATE de modul în care interpretăm şi judecăm posibilităţile, de preferinţe, dorinţe, de prejudecăţi, înclinaţii şi chiar instincte. Voinţa ia în considerare toţi factorii de


mai sus şi este influenţată de cel mai puternic dintre aceştia.
i. voinţa este influenţată de intelect: Dacă am de ales între a cumpăra un obiect mai prost calitativ, dar mai ieftin şi unul mai scump, dar de o calitate superioară, voinţa va alege în funcţie de datele pe care intelectul le furnizează (banii disponibili, riscul ca obiectul să se defecteze înainte de a termina slujba la care plănuiesc să îl folosesc, etc.)
ii. voinţa este influenţată de sentiment: Dacă am de ales între a merge la pescuit şi a privi un meci de fotbal, voi alege activitatea care îmi place mai mult.
iii. voinţa este influenţată de natură: Exemplul 1: Dacă punem înaintea unui leu o salată asortată şi apetisantă şi o bucată de carne crudă şi murdară, leul va alege conform naturii sale. Exemplul 2: Dacă am de ales între o viaţă de înfrânare şi evlavie şi una de plăceri şi păcate, voi alege în funcţie de dispoziţia naturii mele.
d. Omul este atât de mult influenţat de natura să păcătoasă încât este rob păcatului (Rom. 6:6 „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” ; Tit 3:3 „Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urîţi şi urându-ne unii pe alţii.” , 2 Pet. 2:19 „ Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.”). După mântuire, suntem socotiţi robi ai lui Dumnezeu, ai neprihănirii (Rom. 6:16 „ Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?”). Libertatea este deci o eliberare (Ioan 8:34 „ „Adevărat, adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.”) de sub robia păcatului şi în acelaşi timp o investire cu puterea de a face binele. Voinţa nu poate alege ceea ce este contrar naturii (Ier. 13:23 „ Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care Sunteţi deprinşi să faceţi răul?” , Rom. 8:7 „ Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.”; Gal. 5:17 „ Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”), intelectului (1 Cor. 1:21 „Căci întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” ; 2:14 „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.”), sentimentului (Rom. 2:5 „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,”, Ioan 3:19, 20 „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” ; 15:18, 24, 25 „ Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.” , „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”). Ilustraţie: Un hoţ încearcă să se apere înaintea judecătorului. El pretinde că nu a vrut să fure, ci că în natura sa, el a avut o „constrângere psihologică” să fure şi de aceea nu este vina lui că este hoţ. Judecătorul nu acceptă apărarea lui şi hotărăşte, mai degrabă, să condamne „natura” omului să petreacă, împreună cu „constrângerea sa psihologică” 2 ani în închisoare. Bineînţeles, singurul mod în care judecătorul putea să facă acest lucru era să condamne întregul om, trup, voinţă, „natură” şi tot restul la închisoare.
Deci, noi nu putem diviza sau separa voinţa omului de natura sa şi nu trebuie să încercăm aşa ceva când vorbim despre voinţa omului. Voinţa omului acţionează în conformitate cu natura sa!e. Omul este influenţat şi din exterior. El poate fi influenţat de lume, de Satan (Ioan 8:43-45 „ Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi.”; 2 Cor. 4:4 „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”; 2 Tim. 2:26 „ şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.”), de Dumnezeu (Ezra 1:1 „ În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui:”).

f. Libertatea voinţei sau omul – un agent moral liber.
i. Definiţia 1: Un agent liber este o fiinţă inteligentă liberă să acţioneze conform propriei alegeri, fără constrângere sau restricţie. (Andrew Fuller)
ii. Definiţia 2: Libertatea omului nu implică scutirea de operaţii [intervenţii] sau influenţe, de motive, ereditate sau mediu înconjurător. Mai degrabă înseamnă că omul nu este sub constrângere. Acţiunile sale sunt, până la urmă, determinate din interior. El este auto-determinat în ceea ce face. Unii susţin că libertatea în om înseamnă capacitatea de a se transcende pe sine şi acţiona contrar caracterului său. (Acesta este sensul eronat dat voinţei libere, conform credinţei tuturor Pelagienilor şi Arminienilor, sens căruia Luther şi mulţi alţii i se împotrivesc.) Voinţa este privită, deci, nu ca expresia a ceea ce este omul în caracterul său iniţial. Este liberă în sensul că poate face alegeri neînrudite cu alegeri trecute, trăsături dobândite şi tendinţe ereditare. Acesta este o opinie nejustificată despre libertate. Face din voinţă doar un accesoriu extern naturii umane în loc de o expresie a acesteia. Libertatea exclude constrângerea exterioară, dar exclude şi capriciul şi caracterul arbitrar. Libertatea este auto-determinare. (E.Y. Mullins)
iii. Voinţa omului este liberă faţă de orice forţă exterioară lui. Nimeni din afara lui nu îl poate sili să păcătuiască. Dar, fiindcă voinţa i se supune legii înscrise în inima lui (Rom. 7:21-23 „ Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”– Pavel vorbeşte aici ca un om mântuit. Omul nemântuit respinge Legea lui Dumnezeu. Lupta indică două naturi – vezi şi Gal. 5:16, 17 ” Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”), omul este liber într-o singură direcţie: aceea de a păcătui. Exemplu: Dacă îi dau drumul unui obiect din mână, obiectul acela este liber faţă de forţa externă care îl ţinea, dar este supus legii gravitaţiei. El este liber să cadă. Niciodată nu va rămâne suspendat în aer!
g. A afirma că voinţa omului este liberă, independentă de orice altceva în afara ei, înseamnă a contrazice Biblia, ştiinţa şi propria noastră experienţă. Voinţa nu este un „om în om”. A predica voinţa liberă a omului păcătos, capabilă să aleagă între lucruri spirituale şi fireşti înseamnă a-L predica pe Dumnezeu ca fiind la cheremul păcătosului (care decide dacă îl primeşte sau respinge) în loc de a predica un păcătos care este la mila Dumnezeului suveran.

h. A cui doctrină o predicăm atunci când spunem oamenilor că mântuirea sau pierzarea omului depinde de voinţa lui? Observaţi următoarele citate:
i. Unul din decretele Conciliului de la Trent (1563), în care Biserica Catolică îşi reformula doctrina pentru a se opune Reformei, afirmă: „Dacă va afirma cineva că voinţa liberă a omului, mişcată şi îndemnată de Dumnezeu, nu cooperează, prin consimţământ, cu Dumnezeu, care o mişcă şi o îndeamnă, în aşa fel încât să îl dispună şi să-l pregătească pentru atingerea justificării; mai mult încă, dacă spune cineva că voinţa omenească nu poate refuza să se conformeze, dacă îi este pe plac; ci că ea este inactivă, pasivă; acel om să fie blestemat!” „Dacă va spune cineva că, de la căderea lui Adam, voinţa omului este pierdută şi nimicită; sau că este ceva cu numele, da, doar un nume şi nimic mai mult, o plăsmuire introdusă de Satan în Biserică; acel om să fie blestemat!” – Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, p. 106
ii. Mărturisirea de credinţă baptistă de la Philadelphia, 1742, Capitolul 9: „Omul, prin căderea sa într-o stare de păcat, a pierdut în întregime orice capacitate a voinţei de a dori vreun bine spiritual care să însoţească mântuirea; aşa încât, omul firesc, fiind întru totul vrăjmaş binelui şi mort în păcat, nu este în stare, prin propria sa putere, să se convertească sau să se pregătească în vederea convertirii” – Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, p. 110
A predica voinţa liberă care cooperează cu Dumnezeu în mântuire (a spune că Dumnezeu Îşi face partea Lui, iar omul îşi face partea sa) înseamnă a predica doctrina catolică.
A predica moartea spirituală a omului şi incapacitatea sa de a se mântui precum şi nevoia sa de harul lui Dumnezeu înseamnă a predica doctrina baptistă. Care dintre acestea este doctrina biblică?