Responsabilitatea omului în lumina harului suveran

(Mesaj în două părţi predicat de Raul Enyedi la Conferinţa biblică anuală din Bocşa, la 15.01.2009)

1. Introducere

Încercăm în timpul care ne stă înainte să analizăm unul din lucrurile adânci ale lui Dumnezeu atât cât ne sunt ele dezvăluite în Scriptură. De la un capăt al Scripturii la altul îl găsim pe om ca fiind liber să gândească, să simtă, să ia decizii. Îl găsim de asemenea responsabil pentru toate acestea înaintea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu Scripturile ni-l revelează ca fiind Suveranul absolut al întregii creaţii, care controlează totul prin puterea Sa şi care hotărăşte toate lucrurile dinainte. Ne putem întreba, Cum poate omul să fie liber dacă Dumnezeu este suveran absolut? Sau, sub altă formă: În ce fel este omul responsabil pentru ceea ce face dacă Dumnezeu hotărăşte dinainte toate lucrurile?

Punând întrebările de mai sus, trebuie întâi de toate să privim spre propria atitudine, căci răspunsul pe care îl vom primi depinde de ea. Apostolul Pavel menţionează o întrebare similară cu a noastră în Romani 9: dacă El împietreşte pe cine vrea şi are milă de cine vrea, atunci de ce mai ne trage pe noi la socoteală, căci cine poate să se împotrivească voii Lui? Răspunsul apostolului a fost: Dar mai degrabă cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?
Dacă credem că Dumnezeu este nedrept, crud sau capricios, atunci atitudinea noastră nu este potrivită, şi nu vom găsi răspunsurile pe care le căutăm. De aceea, să ne cercetăm şi să ne asigurăm că pornim la acest drum cu o atitudine corectă, una de umilinţă, de reverenţă şi de adorare a Dumnezeului suveran, sfânt, drept, bun, milos şi iubitor.

2. Premise de start

Înainte de a intra în miezul subiectului, trebuie să facem câteva lucruri necesare ca toţi să putem urmări şi înţelege ce se spune. Pentru aceasta, trebuie să avem toţi un numitor comun, să stăm pe acelaşi fundament. În ceea ce urmează, vom descrie acest fundament.
Subiectul pe care l-am tratat este unul intens dezbătut în mai multe domenii, cum ar fi filosofia, psihologia şi teologia. Deşi unele din concluziile noastre sunt împărtăşite şi de filosofi, şi de psihologi, noi nu încercăm să tratăm problema responsabilităţii omului din punct de vedere filosofic şi psihologic. Pentru noi autoritatea supremă este Scriptura. Toate cărţile pe care le scriu oamenii le trecem prin filtrul Scripturii şi nici o carte, nici o opinie a vreunui om nu o socotim mai presus de Scriptură. Filosofia şi psihologia funcţionează pe baza observaţiei şi analizei pe care omul şi-o face, dar acestea sunt incomplete, parţiale, pe când Scriptura este revelaţia adevărului oferită de Cel care cunoaşte toate lucrurile şi în care nu este schimbare. De aceea, socotim Da-ul şi Amin-ul Scripturii mai presus de cea mai ascuţită gândire omenească.
Dacă găsim în Scriptură afirmaţii clare în privinţa subiectului nostru, trebuie să fim gata să le credem, să le acceptăm ca adevărate, chiar dacă pe moment nu înţelegem, ba mai mult, chiar dacă niciodată nu vom înţelege.
În continuare, fiindcă timpul este insuficient, trebuie să tratăm câteva adevăruri care au legătură cu subiectul nostru, dar fiindcă timpul nu ne permite să le dezbatem, ne mărginim la a le enunţa, şi nu le vom demonstra, ci vom oferi câteva versete doar la fiecare.
Primul adevăr l-am enunţat deja, şi anume, că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, autoritatea noastră finală în ceea ce credem şi facem. Dacă cineva nu crede aceasta, este foarte probabil să respingă şi multe din afirmaţiile pe care le vom face (2 Tim. 3:16, 17; Col. 2:8).

Al doilea adevăr pe care îl afirmăm îl priveşte pe Dumnezeu. Scriptura ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânul întregii Sale creaţii. Suveranitatea, stăpânirea lui Dumnezeu, a fost deseori contestată de oameni, dar pentru noi aceasta nu este negociabilă. Suveranitatea lui Dumnezeu este pentru noi un adevăr absolut şi o realitate practică pe care o resimţim în fiecare zi (Ps. 115:3; Dan. 4:35). De asemenea, Dumnezeu este sfânt şi drept în tot ceea ce face (Ps. 145:17; Deut. 32:4)

Al treilea adevăr îl priveşte pe om. Credem că Scriptura îl prezintă pe om ca fiind într-o stare căzută, mort, despărţit de Dumnezeu, total incapabil să se salveze din starea în care a ajuns (Ef. 2:1; 1 Cor. 2:14; Rom. 8:5-8). Toate puterile sufletului său au fost corupte în cel mai tragic eveniment din întreaga istorie a omenirii, căderea primilor oameni (Ps. 51:5; Ier. 17:9; Gen 6:5; Rom. 2:4, 5).

Pornind de la adevărurile menţionate mai sus, vom încerca să înţelegem un alt adevăr important revelat în Scriptură: omul este o fiinţă morală liberă şi responsabilă înaintea lui Dumnezeu pentru tot ce face.

3. Definirea termenilor

Următorul pas pe care îl facem este acela de a defini termenii pe care îi folosim, pentru a ne asigura că avem cu toţii aceeaşi înţelegere a lor.
Prin responsabilitatea omului înţelegem că el este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru toate acţiunile lui.
Un agent moral liber este un agent care are puterea de a face ceea ce îi place, în deplin acord cu tendinţele şi dispoziţiile dominante ale sufletului.
Liber înseamnă a fi independent, autonom, suveran. Un agent este cineva care îndeplineşte un act sau are putere de acţiune.
Prin natura morală a omului înţelegem acele puteri ale sufletului care îl fac capabil să facă fapte bune sau rele, iar acele puteri sunt intelectul, sentimentul, voinţa şi conştiinţa.
Aşadar, omul este liber de orice constrângere exterioară să facă binele sau răul, fiind doar limitat de facultăţile sufletului său. Fiind astfel liber, el este responsabil pentru ceea ce face.

4. Relaţia libertate-responsabilitate

În continuare, vom privi la relaţia libertate/responsabilitate fiindcă aici vin principalele atacuri ale umaniştilor şi această relaţie este cheia înţelegerii corecte a unuia din cele mai mari adevăruri din Scriptură. Înţeleasă greşit, ne-ar putea duce la extreme periculoase, care l-ar dezonora pe Dumnezeu şi ne-ar face rău în viaţa de credinţă.

Umaniştii privesc omul ca fiind în mod absolut liber, independent de orice influenţă din interiorul sau din afara lui, considerând că voinţa poate să aleagă contrar întregii cunoştinţe şi tuturor înclinaţiilor şi sentimentelor şi înnăscute sau dobândite.

4.1 Libertatea voinţei

Înainte de a merge mai departe, trebuie să clarificăm problema voinţei. Când vorbim despre voinţă, înţelegem prin ea puterea de a alege dintre mai multe variante, având în vedere un ţel.
Să luăm un exemplu, pentru a vedea cum funcţionează voinţa: Cu toţii aţi vrut să veniţi aici, la această conferinţă. Acesta a fost ţelul vostru. Însă aţi avut mai multe variante de a ajunge, cu maşina, cu trenul, cu microbuzul sau chiar pe jos. Fiecare aţi ales mijlocul care vi s-a părut cel mai bun, având în vedere anumiţi factori (timp, bani, rău de maşină, etc.). Voinţa a ales mijlocul de transport convenabil pentru atingerea ţelului, adică pentru ajungerea voastră aici.
Acesta este un exemplu din sutele de decizii pe care a trebuit sa le luaţi în vederea ajungerii voastre aici.
Atât arminienii, cât şi calviniştii cred că omul are voinţă liberă. Dar libertatea este înţeleasă diferit. Arminienii afirmă că libertatea voinţei este absolută, că este independentă de orice cauză sau forţă din afara ei; că poate alege contrar intelectului, sentimentelor şi naturii proprii, şi indiferent de deciziile luate înainte. Aceasta numesc ei spontaneitate.
Arminienii fac din voinţă un stat în stat, separând-o de restul sufletului. Dar lucrurile stau exact invers. Voinţa este parte din noi şi funcţionează doar în relaţie cu celelalte părţi sau facultăţi ale sufletului. De fapt, ea depinde în totalitate de ele şi nu este mai liberă decât mintea sau inima noastră. Ea nu poate funcţiona independent de ele. Să revenim la exemplul luat la început. De ce nu aţi luat nici unul hotărârea de a vă teleporta până aici? Aţi luat în considerare măcar această variantă? Nu, căci mintea nu a oferit această variantă voinţei. Nu v-aţi gândit să alegeţi între tren, autocar şi teleportare, nu? De ce? Fiindcă intelectul a eliminat acea variantă din „meniu”, ştiind că este imposibilă. Dar dacă voinţa ar funcţiona independent de intelect, ar putea lua astfel de decizii. Nu, voinţa nu acţionează independent de mintea noastră. Dar de ce nu v-aţi gândit să vă paraşutaţi deasupra Bocşei, aceasta nu ar fi o variantă chiar imposibilă. Varianta asta aţi luat-o în considerare? Nu? De ce oare? Paraşutismul nu e imposibil. Bănuiesc însă că frica a avut şi ea un cuvânt de spus. Frica este o emoţie, un sentiment. În acest caz, şi mintea şi inima sfătuiesc voinţa. Dar dacă voinţa nu ar ţine cont nici de ce spune mintea, nici de ce spune inima, atunci ar putea alege ceva ce considerăm o nebunie sau ceva ce urâm sau de care ne e frică. Lucrul acesta nu se întâmplă niciodată şi este o dovadă că voinţa lucrează doar cu materialul oferit de celelalte părţi ale sufletului, şi niciodată împotriva lui. Voinţa nu gândeşte, nu simte. Ea este limitată în alegerea ei de „meniul” pus la dispoziţie de restul facultăţilor sufletului. Nu putem vorbi, deci, de libertate absolută, când deja avem o limită clară a voinţei, impusă de natura ei.
În continuare, vom încerca să subliniem o altă limită a voinţei, dată de funcţia ei în sufletul nostru. Să facem un exerciţiu de gândire, punându-ne întrebarea: poate voinţa să nu voiască? Sau altfel spus, poate voinţa să refuze să ia o decizie când suntem puşi în faţa unei nevoi de luare imediată a unei decizii? Pentru a înţelege mai bine întrebarea, să luăm un exemplu. Să zicem că mă aflu într-un magazin şi trebuie să cumpăr carne de pui. Vânzătorul îmi arată o caserolă de piept şi una de pulpe şi mă întreabă care o aleg. Mintea îmi spune că pulpele sunt mai ieftine, inima îmi spune că pieptul îmi place mai mult şi eu aştept ca voinţa să ia decizia. Dar, voinţa mea… nimic. E plecată în concediu. Nu mai este acolo când e nevoie de ea, aşa că stau şi mă uit la vânzător şi nu pot să îi spun ce vreau, iar el se uită la mine şi crede că am luat-o razna… Bineînţeles, un astfel de caz e imposibil, dar dacă voinţa ar fi independentă de restul sufletului, ar putea de una singură să aleagă să nu mai răspundă. Voinţa nu poate decât voi, fiind obligată la aceasta de atribuţia ei.
Înţelegem deci că voinţa nu este separată şi independentă de celelalte facultăţi ale sufletului. Prezenţa unei dependenţe de partea naturii voinţei şi a unei obligaţii de partea funcţiei ei ne determină să afirmăm că voinţa nu este liberă în mod absolut, că teoria umanistă e greşită. Libertatea absolută a voinţei este, deci, un non-sens. Voinţa nu este mai liberă decât celelalte facultăţi ale sufletului.
Până acum am menţionat influenţa pe care mintea şi inima, sau intelectul şi sentimentul o au asupra voinţei. Aceste facultăţi ale omului reprezintă două influenţe puternice asupra voinţei. Însă ele nu sunt singurele. Conştiinţa este facultatea sufletului care judecă acţiunile omului după un etalon moral privit ca obligatoriu. Conştiinţa influenţează voinţa, prin faptul că sugerează întotdeauna binele şi mustră pentru alegerea răului. Puterea de influenţă pe care conştiinţa o are asupra voinţei scade în timp, dacă voinţa persistă în alegerea răului.
Dintre facultăţile sufletului menţionate până acum (intelect, sentiment, conştiinţă), cea mai mare influenţă asupra voinţei o are sentimentul. Dacă analizăm cele mai importante decizii pe care le-am luat în viaţă, cred că putem cu toţii observa că de cele mai multe ori am ales „cu inima”, nu „cu capul”, că ceea ce a făcut balanţa voinţei să se încline într-o anumită parte nu au fost argumentele raţiunii, ci sentimentele, stările, înclinaţiile, dorinţele inimii. Când ne dorim ceva cu adevărat, argumentele contra din mintea noastră nu cântăresc prea mult. De aceea spune lumea că „Dragostea e oarbă”, căci impunem raţiunii să închidă ochii, să închidă gura atunci când urmărim ceva ce ne place.
Cea mai importantă şi puternică înclinaţie pe care o avem, cea mai mare influenţă asupra voinţei o are natura umană. Aceasta stă, conştient sau, de cele mai multe ori, inconştient, în spatele tuturor deciziilor noastre. Oamenii pot temporar să facă alegeri împotriva unei înclinaţii sau preferinţe, ascultând de glasul conştiinţei, de raţiune sau de o preferinţă mai puternică, căci şi înclinaţiile au la rândul lor diferite grade de intensitate. Dar niciodată nu vor face alegeri împotriva înclinaţiei supreme, ţelului ultim. Acesta guvernează întreaga activitate a sufletului. De aceea, toate puterile sufletului poartă amprenta acestei înclinaţii. În toţi oamenii, natura este păcătoasă, înclinaţia supremă este îndreptată spre rău, şi aceasta determină cursul general pe care îl are viaţa oamenilor, căci influenţează raţiunea, sentimentul şi voinţa. Omul păcătuieşte constant căci pornirile sale sunt păcătoase, şi nu va putea face altceva decât să păcătuiască. Noi păcătuim fiindcă suntem păcătoşi, nu suntem păcătoşi fiindcă păcătuim. Păcatele noastre sunt roadele, natura noastră păcătoasă este rădăcina. Păcatele nu pătrund în inimă, ci ies din ea, cum spunea Domnul în Matei 15.

4.2 Limitele libertăţii umane

Am arătat până acum că voinţa omului nu poate fi liberă în sens de independenţă totală faţă de orice în afara ei însăşi, ci că ea depinde de celelalte facultăţi ale sufletului. Doctrina harului suveran afirmă că omul este liber faţă de orice constrângere exterioară, dar este limitat din interior de propria-i natură în ceea ce poate face.
Pentru a vedea şi mai bine că libertatea absolută propusă de umanişti nu este decât un mit, să ne gândim la venirea noastră pe lume. Vom vedea limite de care nu vom putea scăpa toată viaţa. Nu alegem timpul în care să ne naştem, nici sexul, nici familia, nici rasa. Nu ne alegem nici geneticul, nici puterile intelectuale, nici talentele. Toate acestea ne sunt date şi toată viaţa vom funcţiona în limitele acestui „dat” cu care ne-am născut.
Dar aceasta nu e totul. Limitele noastre nu se opresc aici. Mai există un fel de limite, puţin mai flexibil, însă, limite care pot fi mai mult sau mai puţin schimbate. Aceste sunt limitele impuse de familia în care creştem, de societatea în care trăim, de educaţia pe care o primim. Există o reclamă pentru o mare companie, al cărei slogan este „Sunt ceea ce sunt datorită tuturor”. Reclama conţine un mare adevăr. Toţi cei din jurul nostru contribuie la formarea caracterului nostru, la formarea noastră ca persoană. Aceste contribuţii, apar sub formă de influenţe, căci de obicei nu ne sunt impuse cu forţa. Însă prin faptul că ne îngustează sau ne lărgesc orizonturile, ele rămân limite.
Omul este limitat, din exterior de alţi oameni, din interior de propriile-i facultăţi şi mai presus de toate de natură. Un celebru artist român a surprins într-o piesă această realitate. Spunea el, „Peste colivia mică/Şade colivia mare/ Nu e chip de evadare”.
Cu toate că suntem limitaţi din toate părţile, şi nu putem contesta aceasta, nu ne simţim prizonieri, nici roboţi. De ce? Fiindcă suntem liberi să facem ceea ce ne place. Nu ne-am simţi liberi decât dacă o forţă din afara noastră ne-ar impune ce să facem. Înainte de Revoluţie, guvernul comunist a impus o mulţime de restricţii. Principalul strigăt din Decembrie ’89 a fost „Libertate!” Noi considerăm că ne-am câştigat libertatea în momentul în care regimul totalitar care ne impunea acele restricţii a căzut. Atât timp cât nu suntem constrânşi din exterior să luăm anumite decizii, ne considerăm liberi.

4.3 Libertatea înţeleasă corect

Să încercăm acum să înţelegem corect libertatea. Omul este liber, dar liber în sensul de a putea alege să facă ce îi place. Conform Scripturii, libertatea este eliberare de sub domnia păcatului şi a lui Satan, este libertate de a face binele, de a-l sluji pe Dumnezeu (Romani 6:6-14). Când ne eliberează, Dumnezeu nu ne lasă liberi în sensul de neutri, ci ne mută în Împărăţia Fiului. Din servii păcatului, devenim servii lui Dumnezeu. Acesta este conceptul de libertate în Scripturi! Iar libertatea absolută conform Scripturii nu este neutralitate sau indiferenţă, ci este determinarea şi puterea de a face binele, fără nici o piedică.
Să privim spre Dumnezeu. El este cea mai liberă fiinţă din tot Universul. Complet independent, el nu depinde de nimeni pentru nimic. Cu toate acestea, El este legat de propria-i natură sa facă binele şi nu răul, să fie întotdeauna drept. Putem spune că Dumnezeu este rob? Nu, El este liber, dar este liber să facă binele. Este absolut liber, căci nimic nu îl opreşte să facă binele.
Înainte de a sfârşi această primă parte, dorim să mai aducem o dovadă în sprijinul definiţiei libertăţii pe care o găsim în Scripturi. Să ne gândim pentru câteva momente la viitor, la acel viitor binecuvântat pe care Dumnezeu ni l-a promis şi spre care se îndreaptă speranţele noastre. Pe pământul nou nu va mai fi nici suferinţă, nici durere, nici moarte, căci acestea sunt consecinţe ale păcatului. Pe noul pământ nu va mai fi păcat. Noi înşine vom fi transformaţi şi ne vom asemăna cu Domnul Isus. Acolo nu vom avea natură păcătoasă, nu vom păcătui, ci Îl vom sluji pe Domnul în sfinţenie. Vom fi liberi de sub sclavia păcatului, a naturii păcătoase. Vom fi liberi să facem binele. Nu vom fi neutri sau indiferenţi faţă de bine şi rău, căci atunci cineva ar putea păcătui chiar şi pe noul pământ, ci vom fi liberi de tot ce ne împiedică acum să fim sfinţi.
Am văzut că omul nu poate fi liber în sensul absolut. Realitatea contrazice o astfel de pretenţie, şi la fel face Scriptura. Omul, este liber să aleagă ceea ce îi place, ceea ce consideră a fi potrivit pentru ţelul pe care îl urmăreşte. Fiindcă nu este constrâns de o altă persoană să ia deciziile respective, el este răspunzător pentru ele.

5. Relaţia libertate-abilitate

În cea de-a doua parte, trebuie să mai analizăm un aspect, la fel de important ca cel al libertăţii. Se ridică acum mai multe întrebări: Dacă omul nu este liber decât în graniţele impuse de natura lui, care păcătoasă fiind, îl plasează în împărăţia lui Satan, dacă omul nu poate face în mod constant, absolut binele, lipsa abilităţii nu îl scuză oare înaintea lui Dumnezeu? Sinceritatea nu e suficientă pentru a-l absolvi de vină? Nu este oare responsabilitatea legată de abilitate? Este sau nu responsabilitatea abilitatea de a răspunde, după cum afirmă umaniştii?
Poate un exemplu ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine problema. Să spunem că cineva se îmbată, se aşează la volan şi ajunge să facă un accident. Omul acela se poate scuza în faţa judecătorului, spunând că în condiţia lui nu putea face mai mult, că a încercat, dar nu a putut respecta legea. Este aceasta o scuză în faţa judecătorului? Îl va ierta judecătorul, spunând, ‚mă bucur că eşti sincer şi că şi-ai dat toate silinţele, te achit…’ ? Nu, inabilitatea lui nu îl scuză înaintea legii. De ce? 1. Fiindcă legea a fost dată pentru oameni sobri, şi nu pentru oameni turmentaţi şi 2. Pentru că el este de vină pentru că s-a îmbătat.
Scriptura afirmă hotărât, spre surprinderea multora, că responsabilitatea nu este legată de abilitate. Să ne gândim la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. Pavel spune despre ea că este sfântă, dreaptă şi bună (Rom. 7:12). Cu toate acestea, nici un om nu a putut să o ţină. Domnul le-a poruncit să fie sfinţi, căci El este sfânt, iar israeliţii au eşuat. I-a absolvit Dumnezeu de vină fiindcă ei nu aveau puterea de a ţine Legea, căci inima lor era rea? Nu, vedem că Dumnezeu i-a considerat responsabili şi i-a condamnat (Rom. 3:19).


5.1 Legea dată pentru omul sobru

Aşadar, responsabilitatea nu este identică cu abilitatea, Dumnezeu porunceşte şi dă legi pe care omul este dator să le ţină, deşi nu poate. Este posibil aşa ceva? Nu doar că este posibil, dar este o realitate. Am dat exemplul Legii mai sus. Cum poate omul să fie condamnat pentru ceva ce nu poate şi nu a putut niciodată să facă? Să ne amintim concluziile de la exemplul cu beţivul. Prima: Legea este dată pentru omul sobru, nu pentru cel beat. Legea a fost dată pentru om aşa cum a ieşit el din mâinile Creatorului, nu pentru omul corupt şi depravat. Adam înainte de cădere ar fi fost în stare să ţină Legea dată pe munte, dar nu şi după cădere.
Dumnezeu dă legi pe care omul căzut nu le poate ţine. De ce o face? Din capriciu, rea-voinţă, sau caută scuze să îi trimită pe oameni în iad? Erasmus întreba cum poate Dumnezeu să spună omului să întindă braţul drept, dacă omul are braţul legat. Luther, în celebra sa carte, Sclavia voinţei, i-a răspuns că Dumnezeu îi dă o astfel de poruncă omului pentru ca acesta să îşi vadă starea, să realizeze că este legat. Dumnezeu a dat oamenilor Legea pentru a le arăta că nu o pot ţine datorită păcătoşeniei lor. Abia când omul îşi dă seama că e legat, că nu poate întinde braţul, el apelează la Dumnezeu. Abia când omul îşi dă seama că nu poate ţine legea, aceasta este pentru el un îndrumător spre Cristos. Legea a fost dată pentru a ne descoperi păcatul din noi şi pentru a ne conduce spre Cristos.

5.2 Propria vină pentru inabilitate

Am spus în a doua concluzie a exemplului cu beţivul că el este vinovat pentru propria-i incapacitate. El a ales să se îmbete, a făcut-o că aşa i-a plăcut. Atât timp cât omul face ceva din plăcere, el este responsabil. Era el liber să aleagă să nu se îmbete? Avea el puterea de a se abţine? Da, oamenii au, în situaţii specifice, puterea de a se opune răului. Mulţi ar vrea să se scuze, spunând că nu se pot abţine să nu facă răul, că ar înceta dacă ar putea, dar nu le stă în putere. Nu este adevărat, aceasta este doar o scuză. Oamenii aleg răul în mod voit, din plăcere. De aceea sunt responsabili pentru ceea ce fac.
Când am spus mai devreme că omul poate alege binele, nu ne-am referit la acte spirituale, căci omul în natura sa nu poate face un bine spiritual, fiindcă duhul lui este mort. Ne referim doar la fapte morale externe. Omul are puterea să se opună anumitor acţiuni rele şi să aleagă binele moral, şi asta în natura sa păcătoasă. Cum este posibil? Principala înclinaţie a omului este aceea de a face totul pentru binele-i propriu. Dacă asta înseamnă să renunţe la ceva ce i-ar face plăcere pentru moment pentru un bine general, o va face. Beţivul va refuza un pahar pentru a-şi păstra demnitatea într-o anumită companie. Cel care urmăreşte o căsătorie bună îşi va rafina manierele şi comportamentul pentru a-şi atinge ţelul. Cel care crede că îşi mântuieşte sufletul prin fapte bune va face tot ce îi stă în putinţă pentru a face numai fapte bune.
Dar toate faptele sale bune se regăsesc în cadrul înclinaţiei sale supreme, în natura sa egoistă. Omul nu face bine decât dacă binele acela se încadrează în scopurile sale.
Acesta este unul din motivele pentru care omul nu îşi poate câştiga mântuirea prin fapte bune. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu spune că faptele noastre bune, cele mai mari şi mai nobile fapte bune pe care le-ar putea face omul, nu sunt decât o haină mânjită.
Omul este, deci, vinovat pentru starea în care a ajuns, pentru incapacitatea sa de a ţine întreaga lege a lui Dumnezeu. El alege binele doar atunci când acesta se potriveşte scopurilor urmărite, căci şi faptele bune pe care le face poartă amprenta naturii sale egoiste, păcătoase, aşa încât Pavel putea spune pe drept Romanilor că „nu este nici unul care să facă binele”.
Deşi omul este vinovat pentru incapacitatea lui, căci orice om, prin stăruinţa în păcat îşi degradează starea şi îşi slăbeşte puterile morale, aceasta nu este totul. Până aici, şi filosoful şi psihologul sunt de acord cu marea parte a concluziilor noastre. Dar nu am ajuns încă la rădăcina problemei. Omul se naşte oare bun şi este apoi corupt de societate sau se naşte rău, cu înclinaţia spre păcat, pornind astfel din start cu un handicap moral?
Filosofii umanişti susţin prima variantă, aceea că omul se naşte bun, dar este corupt de adulţi. După ei, dacă cineva ar fi complet izolat de societate şi învăţat doar binele, acea persoană ar avea înclinaţia supremă spre bine.
Dar ce spune Scriptura?

6. Păcatul originar

Scriptura afirmă că omul se naşte cu o natură păcătoasă, cu o puternică înclinaţie spre păcat („Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” – Ps. 51:5). În Psalmul 58:3 citim: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.”
Să privim la două dovezi în favoarea versetelor de mai sus: Prima dovadă este universalitatea păcatului. Toţi oamenii sunt păcătoşi, începând cu cel mai primitiv trib şi terminând cu cea mai rafinată societate. Păcatul este o plagă universală. A doua dovadă: să privim spre prunci. Cine i-a învăţat să mintă de mici, cine i-a învăţat să fie egoişti? Chiar şi cei mai buni părinţi se confruntă cu această problemă. Filosofii care cred că omul este bun prin natură nu au răspuns care să merite atenţia noastră. Scriptura însă are răspunsul: gândurile omului sunt rele din copilărie (Gen. 8:21), omul se naşte păcătos.
Următoarea întrebare pe care trebuie să o ridicăm este aceasta: „Din ce cauză ne naştem păcătoşi?” Scriptura ne răspunde: toţi oamenii se nasc cu natura dobândită de Adam la cădere, cu o puternică tendinţă păcătoasă şi înclinaţie egoistă (Gen. 5:3; Iov 14:4).
Dar cum poate omul să fie socotit responsabil pentru ceva cu care se naşte, pentru ceva ce nu a ales să aibă, ci i-a fost dat?
Din nou, răspunsul îl găsim în Scriptură într-unul din pasajele cheie ale întregii Biblii: Romani 5:12-21. Acest pasaj nu se potriveşte cu filosofia umanistă. Învăţăturile lui trebuie acceptate prin credinţă. Pasajul vorbeşte despre imputare. Dumnezeu a imputat tuturor oamenilor consecinţele păcatului lui Adam (moartea şi restul blestemului), căci l-a privit pe Adam ca reprezentant al nostru. Când el a păcătuit, noi toţi am păcătuit.
Pentru a înţelege mai bine cum suntem noi responsabili pentru păcatul lui Adam, şi pentru a înţelege cum ne-a reprezentat Adam pe noi, trebuie să analizăm pasajul din Romani 5:12-21. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!) ...Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.

Din păcate, timpul nu ne permite o analiză foarte detaliată, ci una sumară. Fiecare dintre noi, însă, avem datoria să studiem în profunzime acest pasaj, căci aici este dezvăluită piatra de temelie a mântuirii noastre şi a condamnării lumii.
În versetul 12, întâlnim cuvintele „după cum”. Acestea arată o comparaţie, care este reluată în versetul 18, „după cum”, „tot aşa”. Comparaţia este între Adam şi Cristos, între ce a făcut Adam şi ce a făcut Cristos. Ambii sunt numiţi „un singur om”, Adam în versetul 12, iar Cristos în versetul 15. Aceasta ne arată că Dumnezeu a privit rasa umană doar prin doi oameni, prin Adam şi prin Cristos. Ei stăteau înaintea lui Dumnezeu ca reprezentanţi ai unor popoare, ai unor rase. Ceea ce au făcut ei i-a afectat pe toţi membrii poporului lor.
Adam reprezenta întreaga umanitate. Haideţi să privim la text, să vedem ce a făcut Adam în calitate de reprezentant al nostru. Printr-un singur om, (identificat în vs. 14 cu Adam), a intrat păcatul (12); printr-un singur păcat cei mulţi au fost loviţi cu moartea (15), judecata lui a adus condamnarea tuturor (16). Printr-o singură greşeală a unui singur om a venit o condamnare şi o pedeapsă care a lovit pe toţi oamenii (18). Prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi (19).
Faptul că am moştenit de la Adam o natură păcătoasă este clar din acest pasaj. El a transmis urmaşilor săi natura dobândită după cădere. Dumnezeu l-a făcut pe Adam după chipul şi asemănarea Lui (Gen. 1:27, 28), dar „Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui [însuşi]” (Gen. 5:3). Ce diferenţă mare! Dar din pasaj aflăm că nu am moştenit doar natura păcătoasă, ci şi condamnarea. Nu suntem condamnaţi doar pentru că avem o natură păcătoasă, ci pentru că am păcătuit (vs. 12). Şi nu am păcătuit la modul individual pentru a fi condamnaţi, căci nu milioane de nelegiuiri au adus osânda, ci una singură, „printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii” (18).
Acum trebuie să ne întrebăm, cum am păcătuit noi în Adam în aşa fel încât să fim responsabili pentru acel păcat?
În primul rând, noi eram fizic, seminal, în Adam. El este părintele întregii rase. Ceea ce a făcut el, am făcut şi noi. Actul lui Adam a fost cu adevărat actul fiecăruia dintre noi. În Scriptură avem un exemplu în Evrei 7:9, 10. Levi a dat zeciuială lui Melhisedec fiind în coapsele lui Avraam. Tot aşa, noi am fost în Adam, el fiind părintele nostru al tuturor. Prin urmare, fiind seminal în Adam, am fost implicaţi în cădere şi „am păcătuit” şi noi împreună cu Adam.
În al doilea rând, Adam a fost considerat de Dumnezeu reprezentantul sau capul federal al rasei, aşa cum un şef de stat reprezintă întreg poporul său. Deciziile pe care le ia sunt şi deciziile poporului. Când semnează un tratat, tot poporul o face prin el. Când declară un război, nu porneşte singur împotriva inamicului, ci toată ţara intră în război. Când Adam a păcătuit, el nu a păcătuit singur, ci noi toţi am păcătuit cu, în şi prin el.
Dumnezeu a ales să vadă omenirea doar prin doi oameni, prin Adam şi prin Cristos. În toate relaţiile lui Dumnezeu cu omul, El a lucrat printr-un reprezentant, şi nu cu fiecare om în parte.
Poate spune cineva, „Dar ce vină am eu că Adam a căzut? Eu poate nu aş fi căzut” Lucrul acesta este fals. Adam a fost cel mai bun reprezentant pe care ni l-am fi putut dori, fiind creaţia directă a lui Dumnezeu. Nici un om nu se compară cu Adam înainte de cădere. Cu toţii am fi căzut dacă am fi fost supuşi aceluiaşi test, dar Dumnezeu a ales pe cel mai bun om pentru a ne reprezenta. „De ce nu ni se dă şi nouă o şansă ca a lui?” – poate întreba cineva. Este un har că Dumnezeu nu ne-a dat şi nouă o astfel de şansă. Ştiţi de ce? Căci dacă fiecare individ ar fi fost testat individual, mântuirea prin Cristos ar fi fost imposibilă. Cristos ar fi trebuit să moară o dată pentru fiecare individ. Aceasta este motivul pentru care nu există mântuire pentru îngeri. Ei nu sunt o rasă, ca noi oamenii. Când au căzut, au căzut fiecare la modul individual. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat şi nouă „şansa” sau mai bine spus „ne-şansa” testării individuale, am fi căzut oricum, că suntem mult inferiori lui Adam, şi am fi fost ca îngerii căzuţi, fără vreo speranţă de mântuire.
Poate unii găsesc greu de acceptat învăţătura imputării păcatului originar. Este o învăţătură pe care trebuie să o primim prin credinţă. Dacă un cârcotaş m-ar întreba: „dar este oare drept să mi se impute păcatul lui Adam, că nu eu l-am ales să mă reprezinte?”, aş răspunde asemenea apostolului în Romani 9, „dar mai degrabă cine eşti tu să pui sub semnul întrebării acţiunile Creatorului?” Dacă un frate m-ar întreba acelaşi lucru, l-aş întreba: „Frate, crezi că este drept să ţi se impute neprihănirea lui Cristos, căci nici pe El nu l-ai ales?” Nu putem crede că Isus a murit în locul nostru decât dacă credem că Adam a păcătuit în locul nostru. Aşa cum am fost răstignit împreună cu Cristos, tot aşa am păcătuit împreună cu Adam. Prin urmare, consecinţele păcatului lui Adam (moartea, condamnarea) mi-au fost imputate, şi tot aşa consecinţele jertfei lui Cristos (viaţa, iertarea) mi-au fost imputate.

Să recapitulăm, deci. Păcatul lui Adam mi-a fost imputat mie, şi consecinţele lui le-am moştenit, venind pe lume păcătos şi cu o înclinaţie spre păcat. Aceasta guvernează, stăpâneşte sufletul nostru şi afectează modul în care gândim şi simţim. Alegerile pe care voinţa noastră le face sunt prin urmare şi ele afectate de ea. Augustin spunea că „nu pot să nu păcătuiesc”.
Într-un sens are dreptate, căci nici un om nu poate duce o viaţă imaculată, sfântă. Dar asta nu înseamnă că omul nu poate opune rezistenţă păcatului, că nu se poate abţine de la nici un păcat. El poate să îşi îmbunătăţească starea, caracterul în ce priveşte relaţia lui cu sine însuşi şi cu ceilalţi oameni. Poate alege să facă binele. Pe măsură ce omul alege să facă binele, îi creşte puterea de împotrivire faţă de rău. Pe măsură ce omul alege să facă răul, puterea de a se opune răului îi slăbeşte. De aici vedem o aşa mare diferenţă între oameni în ce priveşte moralitatea. Există oameni în lume foarte morali, ale căror vieţi sunt un exemplu şi pentru credincioşi. Există însă alţii atât de depravaţi, încât compania lor este evitată şi de oameni mai puţin morali. Este în puterea omului să facă fapte bune, şi le face, dacă consideră că are ceva de câştigat. Dar omul nu îl poate iubi pe Dumnezeu, nu îl poate sluji şi nu îi poate fi plăcut, căci firea lui are înclinaţia opusă, spre ură, dispreţ, răzvrătire, iubire de sine.
Omul este condamnat ca responsabil pentru actele păcătoase pentru că le face voluntar şi din plăcere. Este condamnat ca responsabil pentru natura păcătoasă şi pentru păcatul originar în virtutea relaţiei sale cu Adam.

7. Limitele responsabilităţii

Nu putem trage o concluzie până nu vedem din Scripturi principiile după care omul este responsabil înaintea lui Dumnezeu. Scriptura învaţă că toţi oamenii au păcătuit şi sunt condamnaţi de Dumnezeu. Nimeni nu poate să fie achitat, să fie socotit neprihănit pe baza faptelor lui. Dar în acelaşi timp, vedem că judecata lui Dumnezeu este conformă dreptăţii, că oamenii vor fi judecaţi după faptele lor. Aceasta înseamnă că cineva care a trăit o viaţă morală nu va primi aceeaşi condamnare ca Hitler, de exemplu.
Responsabilitatea, conform Scripturii, se raportează nu la voinţă, nici la abilitate, aşa cum spun umaniştii, ci la intelect, la cunoaştere, la minte. Omul este responsabil doar pentru ceea ce ştie sau are în putere să cunoască. Să vedem lucrul acesta din Scripturi:
Romani capitolul 1:18-25: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.”

Dumnezeu a dat tuturor oamenilor lumina naturii. Creaţia îl descoperă pe Dumnezeu, iar oamenii sunt responsabili să vadă existenţa şi puterea lui Dumnezeu admirând şi observând creaţia, frumuseţea şi ordinea ei. Mai mult, Dumnezeu se descoperă în ei înşişi, prin lumina conştiinţei. Aceasta le arată ce este bine şi rău, mărturisind despre Dumnezeul drept şi despre răspunderea omului înaintea Lui. Toţi oamenii sunt responsabili să îl recunoască pe Dumnezeu şi să împlinească legile Lui, puse în conştiinţa lor (Romani 2:1-16).
Scriptura spune că oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu din creaţie şi conştiinţă. Istoria arată că popoarele antice aveau o cunoştinţă despre Dumnezeul unic şi atotputernic, dar pe măsură ce păcătuiau, se depărtau de această cunoaştere originală. Ei s-au întors de la Dumnezeu, ignorând, suprimând adevărurile pe care le cunoşteau, şi şi-au conceput proprii zei. Au călcat legile puse de Dumnezeu în inimile lor şi ordinea pusă de El în creaţie şi pentru aceasta vor fi condamnaţi.
Versetul 20 din Romani 1 ne spune că „nu se pot dezvinovăţi”. De ce? Fiindcă erau liberi în sensul arminian? Fiindcă aveau puterea de a face numai binele? Nu, ci fiindcă aveau cunoştinţa adevărului. Mărturia dată de Domnul îi face responsabili (Fapte 14:15-17).
Vedem, deci, următorul principiu după care oamenii sunt traşi la răspundere: Cine are întreaga Biblie este responsabil să o creadă şi să o împlinească. Iudeii în Vechiul Testament erau responsabili să creadă şi să împlinească Scripturile care le aveau. Păgânii erau responsabili să îl recunoască pe Dumnezeu şi să se conformeze principiilor dreptăţii pe care conştiinţa lor le recunoştea.
Să fie clar, un chinez de acum 2500 de ani nu va fi condamnat pentru că nu a ţinut legea lui Moise; un incas sau un aztec din America înainte de 1493 nu va fi condamnat pentru că nu a crezut în Isus. Ei vor fi condamnaţi pentru păcatele lor, căci toţi au păcătuit împotriva conştiinţei şi luminii naturii.

8. Concluzie

Cei care cred doctrinele harului suveran, denumite în limbaj teologic calvinism, afirmă că Dumnezeu este suveran peste întreaga creaţie, că El a plănuit şi a realizat mântuirea în mod perfect, desăvârşit.
De asemenea, spun că omul este liber să facă ce îi place, dar că mai mult decât orice pe lumea asta, îi place să păcătuiască. Dumnezeu l-a creat drept, dar el umblă cu multe şiretenii. Dumnezeu i-a dat lumină pe cale, dar omul a iubit întunericul şi a respins lumina. Tendinţa păcătoasă din om se datorează părintelui nostru Adam, care a căzut şi a atras asupra lui şi asupra urmaşilor lui stăpânirea păcatului şi a morţii.
Dumnezeu este drept, şi judecata Sa este conformă cu adevărul. El va judeca şi va răsplăti pe fiecare după faptele lui, fără a se avea în vedere faţa omului. El nu va condamna pe nimeni pe nedrept, şi nu va absolvi nici un vinovat pe nedrept.
Dumnezeu a hotărât ca măsura responsabilităţii omului să fie fixată în funcţie de cunoştinţa despre adevăr pe care acesta a primit-o, nu în funcţie de libertatea sau abilitatea lui.
Când oamenii îşi văd incapacitatea de a ţine această lege a lui Dumnezeu, au două atitudini: cei mai mulţi spun, „nu e drept să mă condamni, căci nu pot ţine legea. Eşti nedrept dacă mă consideri vinovat. Dă-mi o lege care să reflecte puterea mea, nu sfinţenia Ta”. Alţii, văzându-şi neputinţa, cad la picioarele lui Dumnezeu şi îi imploră mila, căci îşi văd păcătoşenia şi condamnarea. Care este atitudinea noastră faţă de El?
Scripturile ne dau un răspuns la unele întrebări grele, atunci când mintea noastră nu mai poate găsi nici unul. Avem datoria să le credem, chiar dacă pe moment nu le putem înţelege. Privind la doctrina imputării păcatului, nu putem înţelege toate lucrurile legate de ea, dar trebuie să ne încredem în Cel Sfânt şi drept care a ales această cale şi ne-a descoperit-o. Să îi dăm dreptate lui Dumnezeu, chiar de nu înţelegem toate lucrurile şi să stăruim să afirmăm ambele adevăruri ale Scripturii: Dumnezeu este suveran şi omul este responsabil.