Studiu Biblic

MARTIN LUTHER

MESAGERII CELOR 7 EPOCI ALE BISERICII

Epoca Bisericii Perioada Mesagerul
Efes 53 – 170 Pavel
Smirna 170 – 312 Ireneus
Pergam 312 – 606 Martin
Tiatira 606 – 1520 Columba
Sardes 1520 – 1750 Luther
Filadelfia 1750 – 1906 Wesley
Laodicea 1906 – Ilie

MESAJUL CĂTRE EPOCA BISERICII SARDES

Apocalipsa 3:1-6

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.
Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.
Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.
Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.
Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

MESAGERUL – LUTHER

Epoca Bisericii Sardes sau a cincea epocă a Bisericii a durat din 1520 până în 1750. Ea este numită în mod obişnuit „Epoca Reformării”.

Mesagerul pentru această epocă a fost Martin Luther. El a fost cel mai cunoscut mesager din toate epocile.
Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483 în Eisleben, Germania. Se pregăteşte iniţial pentru cariera de avocat, dar în 1505, a fost afectat profund de moartea subită a unui prieten si de un trăznet ce se descarcă la câţiva paşi de el. Prins în pădure de vijelia unei puternice furtuni, striga disperat: „Sfânta Ana, daca supravieţuiesc acestei furtuni, mă călugăresc.” După trecerea furtunii, îşi ţine cuvântul. În
nemaipomenite frământări referitoare la mântuire, intră într-o mănăstire augustiniană în Erfurt în iulie 1505. Aici, el citeşte un tratat de-al lui Ian Hus, de care este profund mişcat. Luther scria mai târziu:
„M-am întrebat cum s-a putut întâmpla ca un om cu scrieri atât de profund creştine şi de puternice să fie ars... Am închis cartea rămânând cu inima rănită.” (Istoria Bisericii, pag. 57)
Acolo el a studiat filosofie şi de asemeni Cuvântul lui Dumnezeu. El a trăit o viaţă de cea mai severă penitenţă, dar toate faptele exterioare nu i-au putut alunga simţul păcatului. (O expunere a Celor şapte epoci ale Bisericii)
Luther era dominat de un profund sentiment al propriilor păcate, al nevredniciei sale, dedicându-se din această cauză ascetismului în încercarea de a ajunge la purificare. Petrece astfel zile lungi în post, biciuindu-se şi auto-flagelându-se. În 1510 pleacă la Roma unde urcă şi coboară cu genunchii goi treptele de piatră de la Santa Scala, până când aceştia i se înroşesc de sânge, fără să găsească însă pace în inima sa. În timpul şederii sale la Roma, este stupefiat de imoralitatea şi corupţia conducătorilor bisericii. El relata mai târziu că la curtea papală „cina era servită de şase fete goale”.
În 1512, devine doctor în teologie primind cu această ocazie o Biblie latină, care în acea vreme constituia o posesiune personală inedită. Luther începe să se dedice citirii şi studierii Bibliei. Această adâncire în Scriptură începe să-i reveleze noi adevăruri, începe să realizeze că multe din doctrinele învăţate nu au nici o bază scripturală.
Într-o zi, singur fiind în odaia sa, citeşte Romani 1:17 „Cel neprihănit va trăi, prin credinţă!” Aceste cuvinte îi invadează deodată mintea şi inima. Realizează că mântuirea nu se bazează pe vreun merit uman, ci pe credinţa în promisiunile lui Dumnezeu. În acel moment a primit ceea ce ani întregi de ascetism nu i-au putut oferi. El începe să predice acest „nou concept” al mântuirii în oraşul său Wittenberg.
Când John Tetzel, un călugăr dominican vine în oraş pentru a vinde indulgenţe, Luther îl provoacă la o dispută publică ţintuind o listă cu „nouăzeci şi cinci de teze” pe porţile Universităţii din Wittenberg.
Alarmată de învăţătura sa, Biserica îl somează pe Luther să se prezinte la consiliul bisericesc din oraşul Worms, unde i se va cere să se lepede de credinţa sa. Amintindu-şi de soarta lui Ian Hus, Luther se îngro-zeşte, totuşi rămâne neînduplecat şi pleacă la Worms. Aici i se pun în faţă tezele scrise de el, cerându-i-se să le retracteze. Luther cere să i se acorde timp de gândire, o zi. În ziua următoare, conştient fiind că va trebui să suporte consecinţele afirmaţiilor sale, Luther, curajos, înfruntă consiliul spunând: „Până nu voi fi convins de mărturia Sfintelor Scripturi sau de un argument evident... conştiinţa mea rămâne roaba Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot să retractez şi nu voi retracta ceva, pentru că a acţiona împotriva conştiinţei, nu este nici bine şi nici prudent. Iată-mă: nu pot face altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin.”
Luther este condamnat la moarte, dar în drum spre execuţie este răpit de regele Frederic cel Înţelept, care îi era prieten, şi ascuns în castelul lui din Wartburg. Aici, în exil, Luther îşi termină multe scrieri, inclusiv traducerea Scripturii în germană.
În 1517 Luther oferă cadrul fundamental al teologiei protestante. Fiind excomunicat de Biserică, Luther mai târziu se căsătoreşte, continuându-şi activitatea sa de învăţare a Scripturii. Chiar şi istoricii laici cunosc că atitudinea curajoasă a lui Luther în faţa consiliului de la Worms, a fost unul din evenimentele hotărâtoare din istoria umanităţii.

Contribuţia lui Luther la Istoria Bisericii

1. Dumnezeu l-a folosit pe Luther pentru a restaura în Biserică elemente-cheie ale adevărului.
Printre acestea ar fi:
a) Omul este justificat doar prin credinţă, nu prin fapte.
b) Fiecare credincios are acces la Dumnezeu direct, fără intermediari.
c) Biblia este sursa supremă de autoritate, atât pentru credinţă, cât şi pentru viaţă.
2. Datorită influenţei lui Luther, puterea politică a Bisericii Romane în Germania a fost frântă.
Aceasta asigura un loc pentru creştini unde să fie la adăpost de persecuţia Bisericii Romane.
3. Luther a pus Biblia la dispoziţia omului de rând.
4. Restaurează închinarea în limba poporului.

Elemente ale trezirii în Reforma secolului al XVI-lea

Reforma nu a însemnat doar o mişcare pentru reformă doctrinară sau purificare morală, ea a fost o trezire veritabilă.
1. Motivaţia fundamentală a lui Luther a fost o percepere conştientă a prezenţei lui Dumnezeu. Baza îndrăznelii sale a fost o profundă experienţă religioasă şi o relaţie directă, imediată şi personală cu Dumnezeul adevărat.
2. Această mişcare a Duhului, a fost asociată cu manifestări de laudă şi închinare.
După cum făcuse şi Wycliffe la vremea lui, Luther scrie imnuri şi cântece în limba oamenilor de rând, utilizând stilul muzical al acelor zile. De exemplu, binecunoscutul său imn „O cetate tare”, a fost pus pe
melodia unui cântec popular al acelor zile. Se spune că cântecele sale au contribuit mai mult la popularizarea reformei chiar decât predicile sale, pentru că, plugarul de la câmp, precum şi femeia de la bucătărie, aveau să cânte cântecele lui Luther.
3. Ca de altfel în cele mai multe treziri, au fost manifestări supranaturale ale Duhului lui Dumnezeu. În acele zile darurile Duhului, absente de vreme îndelungată din Biserică, încep să iasă la suprafaţă. Se spune că Luther ar fi afirmat că el însuşi experimentase personal toate cele 9 daruri ale Duhului menţionate în 1Cor. 12. În imnul său „O cetate tare”, afirma triumfal: „Duhul şi darurile Sale sunt ale noastre!” Luther credea fără rezerve în vindecări, lăsând chiar instrucţiuni pentru un serviciu de vindecare care includea punerea mâinilor şi ungerea cu untdelemn. La un moment dat, când prietenul său Philip Meianchthon era bolnav, aproape de moarte, a fost în mod miraculos vindecat la rugăciunile lui Luther.
Reforma a fost, aşadar, o adevărată lucrare a lui Dumnezeu, o trezire spirituală. (Istoria Bisericii,
pag. 58-60)
În istoria lui Sauer, vol. 3, pag. 406, se spune despre Martin Luther că era: profet, evanghelist, vorbitor în limbi, tălmăcitor, înzestrat cu cele 9 daruri ale Duhului Sfânt. Luther a fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu predicând justificarea, predestinarea, Cincizecimea, mântuirea prin har şi alte adevăruri. Toate acestea îl arată ca fiind un mare om al Cuvântului. El era un reformator, deşi istoria îl numeşte un profet, dar asta nu înseamnă că acest lucru este şi corect. Martin Luther era un învăţător minunat, însoţit de manifestările Duhului Sfânt.




Cele 95 de teze teologice
asupra puterii indulgenţelor

Disputa Doctorului Martin Luther
asupra puterii şi eficienţei indulgenţelor
de Dr. Martin Luther

Martin Luther
Publicate în 31 octombrie 1517

Preambul:

Din dragoste pentru adevăr şi din dorinţa de a-l aduce la lumină, tezele următoare vor fi susţinute la Wittenberg, sub preşedinţia Reverendului Părinte Martin Luther, Maestru al Artelor şi al Sfintei Teologii şi Lector în Ordinare în aceleaşi din acel loc. De aceea el îi roagă pe cei care, fiind absenţi, nu vor putea să discute cu el, să binevoiască s-o facă prin scrisoare. În numele Domnului nostru Iisus Cristos. Amen.

Teze:

1. Domnul şi Stăpânul nostru Iisus Cristos, zicând „Poenitentiam agite” [„Faceţi pocăinţă”] (Mat.4:17), a vrut ca întreaga viaţă a credincioşilor să fie pocăinţă.
2. Acest cuvânt: pocăinţă, nu poate fi înţeles ca sacrament, adică confesiune şi satisfacţie, aşa cum este el administrat prin serviciul preoţesc.
3. Totuşi el nu se referă numai la o pocăinţă interioară; aceasta e nulă, dacă ea nu produce în afară tot felul de lucrări de mortificare a cărnii [de omorâre a firii pământeşti].
4. De aceea pedeapsa (păcatului) continuă atât timp cât durează ura de sine-însuşi, aceasta este adevărata pocăinţă interioară, adică până la intrarea în împărăţia cerurilor.
5. Papa nu vrea şi nu poate să anuleze alte pedepse decât pe acelea pe care el însuşi le-a impus prin propria sa autoritate sau prin cea a canoanelor.
6. Papa nu poate anula nici o vină altfel decât declarând şi confirmând că Dumnezeu a anulat-o; numai dacă nu cumva e vorba de cazurile rezervate lui. Cel care desconsideră puterea sa în aceste cazuri particulare, rămâne în păcatul lui.
7. Dumnezeu nu anulează vina nimănui fără a-l supune în acelaşi timp smerit în toate înaintea preotului, locţiitorul Său.
8. Hotărârile bisericeşti asupra pocăinţei sunt obligatorii numai pentru cei vii; morţilor, conform acestora, nu trebuie să li se impună nimic.
9. Aşadar Duhul Sfânt, care se manifestă prin papa, este bun faţă de noi când, în decretele sale, exceptează cazul morţii şi al necesităţii supreme.
10. Preoţii care le rezervă morţilor pedepse canonice pentru Purgatoriu, acţionează rău şi într-un mod neinteligent.
11. Transformarea unei pedepse canonice într-o pedeapsă a Purgatoriului este o neghină semănată cu siguranţă în timp ce episcopii dormeau.
12. Odinioară pedepsele canonice erau impuse nu după, ci înaintea absolvirii [iertării], ca o dovadă a sincerităţii căinţei.
13. Morţii sunt dezlegaţi de tot prin moarte; şi ei sunt deja morţi faţă de legile canonice deoarece prin aceasta ei sunt eliberaţi de drept de ele.
14. O evlavie şi o dragoste (faţă de Dumnezeu) imperfecte îi produc în mod necesar o mare teamă muritorului. Cu cât dragostea este mai mică, cu atât mai mare este teama.
15. Această teamă, această spaimă sunt deja deajuns, fără a mai vorbi de alte pedepse, pentru a constitui pedeapsa Purgatoriului, căci ea se apropie cel mai mult de groaza disperării.
16. Se pare că între Iad, Purgatoriu şi Cer este aceeaşi diferenţă ca între disperare, aproape-disperare şi siguranţă.
17. Se pare că la sufletele din Purgatoriu Dragostea trebuie să crească pe măsură ce groaza scade.
18. Nu se poate dovedi prin raţiune sau prin Scripturi că sufletele din Purgatoriu ar fi în afara stării de a nu merita nimic sau de a creşte în dragoste.
19. Nu se poate dovedi nici că sufletele din Purgatoriu ar fi sigure sau asigurate de binecuvântarea lor, deşi noi am putea fi aproape siguri de ea.
20. Deci, prin „deplina anulare a tuturor pedepselor”, papa nu se înţelege a vorbi decât de cele pe care le-a impus el însuşi, şi nu de toate pedepsele în general.
21. De aceea predicatorii Indulgenţelor se înşală când spun că indulgenţele papei eliberează omul de toate pedepsele şi îl salvează [îl mântuiesc].
22. Mai degrabă nu ar anula el sufletelor din Purgatoriu nici o singură pedeapsă pe care ele, în virtutea canoanelor, ar fi trebuit să o ispăşească în această viaţă.
23. Dacă în genere cineva ar putea acorda cuiva anularea tuturor pedepselor, aceasta ar fi desigur doar în favoarea celor mai perfecţi, adică a celor mai puţini.
24. De aceea, prin acordarea cu toptanul şi în gura mare a acestei promisiuni a anulării pedepselor, inevitabil, o mare parte a poporului va fi înşelată.
25. Aceeaşi putere pe care papa o poate avea în general asupra Purgatoriului, fiecare episcop o posedă în particular în dioceza sa, fiecare preot în parohia sa.
26. Papa face foarte bine să nu dea sufletelor iertarea în virtutea puterii cheilor pe care el nu le are, ci de a o da pe calea pledoariei.
27. Predică invenţii omeneşti cei care pretind că de îndată ce banii răsună în cutie, sufletul zboară din Purgatoriu.
28. E sigur că de îndată ce banii răsună în cutie, zgârcenia şi lăcomia cresc, dar rezultatul pledoariei Bisericii stă doar în voinţa lui Dumnezeu.
29. Cine ştie dacă toate sufletele din Purgatoriu doresc să fie răscumpărate, ca în cazul Sfinţilor Severin şi Paul Pascal.
30. Nimeni nu este sigur că propria căinţă este sinceră; cu atât mai puţin că a ajuns la anularea deplină a păcatelor.
31. Este tot atât de rar de găsit un om cu adevărat pocăit, ca şi unul care să cumpere o adevărată indulgenţă, astfel de oameni sunt foarte rari.
32. Cine crede că printr-o scrisoare de indulgenţă îşi poate asigura mântuirea, va fi blestemat pe veşnicie împreună cu învăţătorii săi.
33. Trebuie să ne ferim de acei oameni care spun că indulgenţele papei sunt darul inestimabil al lui Dumnezeu prin care omul este împăcat cu El.
34. Căci aceste „haruri ale indulgenţelor” se aplică doar pedepselor satisfacţiei sacramentale (satisfacerii sfinţeniei) stabilite de către oameni.
35. Necreştineşte predică aceia care învaţă că pentru a răscumpăra sufletele (din Purgatoriu) sau pentru a obţine bilete de spovedanie, căinţa nu este necesară.
36. Fiecare creştin, care se pocăieşte cu adevărat, are dreptul la anularea deplină a pedepsei şi păcatului, chiar fără scrisoare de indulgenţă.
37. Fiecare creştin adevărat, fie viu sau mort, are drept la toate bunurile lui Cristos şi ale Bisericii, dăruite lui de către Dumnezeu, chiar fără scrisoare de indulgenţă.
38. Totuşi, iertarea şi participarea (la bunurile Bisericii) care sunt acordate de către papă nu trebuie în nici un fel dispreţuite, pentru că acestea sunt, aşa cum am zis, declaraţia iertării divine.
39. Este un lucru deosebit de greu, chiar pentru teologii cei mai învăţaţi, să laude în acelaşi timp puterea indulgenţelor şi nevoia unei pocăinţe sincere.
40. Adevărata pocăinţă caută şi iubeşte pedepsele. Indulgenţele din belşug însă fac (ca pedepsele) să fie urâte sau dau ocazia (să fie urâte).
41. Numai cu atenţie trebuie predicate indulgenţele apostolice (ale papei), pentru ca poporul să nu înţeleagă în mod fals că ele sunt de preferat altor lucrări bune ale dragostei.
42. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că papa nu intenţionează în nici un fel ca cumpărarea indulgenţelor să fie, în vreun fel, comparată cu lucrările milosteniei.
43. Creştinii trebuie învăţaţi că a da săracilor sau a împrumuta nevoiaşilor este mai bine decât a cumpăra indulgenţe.
44. Căci printr-o lucrare a dragostei creşte dragostea şi omul devine mai bun, dar prin indulgenţe el nu devine mai bun, ci doar eliberat în parte de pedeapsă.
45. Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om în nevoie şi-l ocoleşte şi dă (banii) pentru indulgenţe, cumpără nu indulgenţele papei, ci mânia lui Dumnezeu.
46. Creştinii trebuie învăţaţi că cei care nu trăiesc în belşug trebuie să-şi păstreze necesarul pentru casa lor şi în nici un caz să-l risipească pentru indulgenţe.
47. Creştinii trebuie învăţaţi că cumpărarea de indulgenţe este o chestiune de liberă voinţă, nu o poruncă.
48. Creştinii trebuie învăţaţi că papa, prin acordarea de indulgenţe, are nevoie pentru el de rugăciunile lor mai mult decât de banii pe care ei îi aduc.
49. Creştinii trebuie învăţaţi că indulgenţele papei sunt bune dacă ei nu-şi pun nădejdea în ele, dar sunt cu totul dăunătoare dacă prin ele ei îşi pierd frica de Dumnezeu.
50. Creştinii trebuie învăţaţi că dacă papa ar cunoaşte metodele de şantaj ale predicatorilor indulgenţelor, ar lăsa mai degrabă ca biserica Sfântul Petru să se prăbuşească în cenuşă decât să fie construită cu pielea, carnea şi oasele oilor sale.
51. Creştinii trebuie învăţaţi că papa ar fi gata, aşa cum îi este şi datoria, dacă ar fi nevoie, să vândă Biserica Sf. Petru pentru ca o mare parte s-o dea acelora cărora unii predicatori ai indulgenţelor le iau banii din buzunar.
52. E zadarnic a te aştepta la mântuire pe baza unei scrisori de indulgenţă, chiar dacă comisarul (pentru indulgenţe) sau chiar papa însuşi şi-ar pune sufletul chezăşie pentru aceasta.
53. Sunt duşmani ai lui Cristos şi ai papei cei care, din cauza predicării indulgenţelor, aduc la tăcere Cuvântul lui Dumnezeu în bisericile din jur.
54. I se face nedreptate Cuvântului lui Dumnezeu când într-una şi aceeaşi predică se foloseşte tot atât timp sau chiar mai mult pentru a predica indulgenţele decât Cuvântul.
55. Intenţia papei ar trebui să fie neapărat că: dacă indulgenţa, care este cea mai mică, este sărbătorită printr-un clopot, o procesiune şi un serviciu divin, atunci Evanghelia, care este cea mai mare, să fie sărbătorită printr-o sută de clopote, o sută de procesiuni şi o sută de servicii divine.
56. Comoara Bisericii, de unde papa îşi trage indulgenţele, nu este suficient definită şi nici cunoscută de către poporul lui Cristos.
57. Evident, aceasta nu constă în bunuri temporare, din moment ce predicatorii indulgenţelor nu le împart uşor, cu mână liberă, ci doar le strâng.
58. Nici nu este meritul lui Cristos şi al sfinţilor, căci chiar şi fără papa, aceasta lucrează harul pentru omul dinlăuntru, ca şi crucea, moartea şi iadul pentru omul dinafară.
59. Sfântul Laurenţiu a zis că comoara Bisericii sunt săracii săi, dar folosirea acestei idei corespunde interpretării timpului său.
60. Bineîntemeiat se zice că cheile Bisericii, care vă sunt dăruite prin meritul lui Cristos, reprezintă acea comoară.
61. Bineînţeles că e suficientă puterea papei doar pentru anularea pedepselor şi pentru iertare în cazurile deosebite rezervate lui.
62. Adevărata comoară a Bisericii este Preasfânta Evanghelie a măririi şi a harului lui Dumnezeu.
63. Dar această comoară este de drept urâtă în general, căci din cei dintâi face cei din urmă.
64. Însă comoara indulgenţelor este de drept extrem de iubită, căci din cei din urmă ea face cei dintâi.
65. Deci comoara Evangheliei este năvodul cu care odinioară se prindeau proprietarii de bogăţii.
66. Comoara indulgenţelor este năvodul cu care se prind acum bogăţiile proprietarilor.
67. Indulgenţele, pe care predicatorii lor le laudă zgomotos ca pe un har extraordinar, valorează într-adevăr cât valorează o afacere bună.
68. Comparate cu harul lui Dumnezeu şi cu adorarea crucii, ele sunt,de fapt,complet neînsemnate.
69. Datoria episcopilor şi a preoţilor este de a-i primi cu respect pe comisarii indulgenţelor apostolice.
70. Dar cu atât mai mult e datoria lor să-şi deschidă ochii şi urechile, ca aceştia să nu-şi predice propriile lor fantezii în locul însărcinărilor papei.
71. Cine vorbeşte împotriva adevărului indulgenţelor apostolice, să fie blestemat şi repudiat.
72. Dar cine se ridică împotriva destrăbălării şi a impertinenţei cuvântului predicatorilor indulgenţelor, să fie binecuvântat.
73. Cum papa de drept aruncă pedeapsa cu excomunicarea împotriva acelora care, în diferite feluri, născocesc înşelătorii cu privire la afacerea indulgenţelor,
74. Cu atât mai mult va arunca el pedeapsa cu excomunicarea împotriva acelora care, sub pretextul indulgenţelor, cugetă înşelătorii cu privire la dragostea şi adevărul sfinte.
75. E nebunesc a crede că indulgenţele papei ar fi atât de puternice, încât să-l absolve pe un om care – deşi e ceva imposibil – ar fi violat-o pe născătoarea lui Dumnezeu.
76. Afirmăm, din contră, că indulgenţele papei nu pot îndepărta nici măcar cel mai mic păcat referitor la vina acestuia.
77. A zice că dacă chiar Sfântul Petru, dacă ar fi astăzi papă, nu ar putea împărţi haruri mai mari, aceasta ar fi o defăimare a Sfântului Petru şi a papei.
78. Noi afirmăm, din contră, că acesta, ca şi oricare alt papă, are haruri mai mari, anume Evanghelia, „darurile şi puterile Duhului de a însănătoşi” etc, cum se afirmă în 1Cor. 12.
79. Este blasfemie să se zică că crucea (indulgenţelor), ridicată la loc de cinste (în Biserică) şi împodobită cu armele papale, ar fi egală cu crucea lui Cristos.
80. Episcopii, preoţii şi teologii care îngăduie să i se ofere poporului asemenea predică, vor trebui să dea socoteală.
81. Această predicare îndrăzneaţă a indulgenţelor face nu prea uşoară, chiar şi pentru oamenii învăţaţi, apărarea prestigiului papei în faţa criticilor răuvoitoare sau chiar în faţa întrebărilor insidioase ale laicilor.
82. De exemplu: De ce nu goleşte papa Purgatoriul de dragul dragostei sfinte şi al nevoii supreme a sufletelor, ca un motiv bine întemeiat, din moment ce el răscumpără nenumărate suflete de dragul banilor nenorocirii pentru a construi o biserică, ca un motiv „cusut cu aţă albă”?
83. Sau: De ce se continuă cu slujbele mortuare şi aniversare pentru cei decedaţi şi de ce nu dă el (papa) înapoi fundaţiile, care pentru aceasta sunt făcute, sau de ce nu permite restituirea lor, dacă e ceva greşit să te rogi pentru cei răscumpăraţi?
84. Sau: Ce fel de nouă evlavie a lui Dumnezeu şi a papei este aceea, dacă i se permite unui duşman şi om fără-de-Dumnezeu să răscumpere un suflet evlavios şi iubit de Dumnezeu, şi nu eliberează acest suflet evlavios şi iubit dintr-o dragoste fără plată?
85. Sau: De ce sunt încă pedepsele canonice, care „în fapt şi prin nefolosinţă” sunt abrogate şi moarte, răscumpărate cu bani prin acordarea de indulgenţe, ca şi cum ar fi încă în vigoare?
86. Sau: De ce nu construieşte papa, care astăzi este mai bogat decât cel mai bogat Crassus [bogătaş], o biserică a Sfântului Petru cu proprii săi bani decât cu cei ai credincioşilor săraci?
87. Sau: Ce anulează papa sau la ce dăruieşte el acea participare acelora care, printr-o căinţă desăvârşită, au drept la o anulare deplină şi la o părtăşie deplină?
88. Sau: Ce ar putea fi mai bine pentru Biserică, decât dacă papa, care (acum) o face o singură dată, ar distribui de o sută de ori pe zi fiecărui credincios aceste anulări şi aceste părtăşii?
89. Cum caută papa prin indulgenţe salvarea sufletelor mai mult decât banii; de ce suspendă el acum scrisorile şi indulgenţele acordate mai înainte, din moment ce acestea sunt la fel de eficace?
90. A supune aceste argumente extrem de meticuloase ale laicilor doar prin forţă şi a nu le înlătura prin contraargumente raţionale, înseamnă a expune Biserica şi pe papă batjocurii duşmanilor şi a-i face pe creştini nefericiţi.
91. De aceea, dacă indulgenţele ar fi fost predicate după duhul şi înţelegerea papei, toate aceste argumente s-ar fi rezolvat fără toate acestea, nici măcar n-ar mai fi existat.
92. De aceea să dispară toţi acei profeţi care predică despre Cristos: „Pace, pace” şi nu e nici o pace!
93. Bineveniţi să fie toţi profeţii care predică despre Cristos: „Cruce, cruce” şi nu este nici o cruce!
94. Creştinii trebuie încurajaţi să năzuiască să-L urmeze pe Cristos, Capul lor, prin pedepse, moarte şi iad;
95. Şi mai degrabă să se încreadă că vor intra în Împărăţia Cerurilor prin multe dureri, decât să se odihnească într-o falsă siguranţă spirituală.