Drumul de la îndoială la credinţă
Psalmul 73

Psalmul 73 ne aduce în prim plan persoana lui Asaf care, fără nici o îndoială, a fost un om credincios dar care, la fel ca şi noi, a trecut prin şcoala îndoielii şi i-a gustat amărăciunea.
În mod normal noi credem în puterea şi dragostea lui Dumnezeu; dar atunci când păşim pe teritoriul îndoielii, ajungem să-L pierdem din vedere pe Dumnezeu şi ajungem să ne îndoim de atributele naturii Lui divine. Este experienţa prin care a trecut şi Asaf şi este experienţa prin care trec mulţi creştini şi-n aceste zile, ca atare, acest psalm este mai actual ca oricând.
Haideţi mai întâi să facem cunoştinţă cu autorul. Cine a fost Asaf?
Când citim Cartea Psalmilor îl descoperim pe Asaf ca fiind autorul a mai multor psalmi: Psalmul 50 şi apoi Psalmii 73-83 sunt compuşi de el.
Asaf a fost un levit din familia lui Gherşom, şi totodată „conducătorul” muzical de la Templul din Ierusalim. El a fost numit de David, împreună cu alte câteva persoane, să conducă întreaga închinare şi corul de la Templu (vezi 1 Cronici 16:5.7). Totodată, el a fost ales dintre leviţi să conducă închinarea atunci când David a adus Chivotul la Ierusalim (1 Cronici 15:16-19).
Numele lui Asaf a rămas cunoscut în istoria poporului Israel, el fiind o persoană apreciată şi respectată pentru dăruirea lui dar şi pentru talentul lui ca şi cântăreţ (vezi 2 Cronici 29:30; 35:15). Fiii lui au dus mai departe numele tatălui, continuând să conducă închinarea în timpul trezirii spirituale din vremea lui Ezechia (2 Cronici 29:13), Iosia (2 Cronici 35:15), şi chiar în vremea lui Zorobabel, după întoarcerea din robia babiloniană (vezi Ezra 2:41).
Aşadar, în concluzie la acest prin punct, ce calităţi putem vedea la acest bărbat?
În primul rând, Asaf a fost un om spiritual. Citiţi toţi psalmii pe care i-a compus şi vă veţi convinge de lucrul acesta. Asaf L-a iubit pe Dumnezeu şi L-a slujit cu toată convingerea.
În al doilea rând, Asaf a fost un om hăruit de Dumnezeu cu multe daruri. A fost un mare muzician, un foarte bun dirijor şi organizator pe parte muzicală la Templu, dar a fost şi unul dintre profeţii din acea vreme, unul din oamenii prin care Dumnezeu vorbea.
În al treilea rând, prin viaţa lui Asaf a avut un impact pozitiv asupra copiilor lui cât şi asupra oamenilor din vremea lui. Cum a ştiut Asaf să-şi facă timp şi pentru lucrare şi pentru familie nu ştiu. Vedem însă că copiii lui i-au călcat pe urme şi lucrul acesta este cel mai important, mai important chiar decât lucrarea pe care a făcut-o.

Haideţi acum să ne întoarcem la Psalmul 73 pentru a-l analiza şi pentru a înţelege frământarea psalmistului. Asaf se întoarce în acest psalm la o problemă care îl frământase şi pe împăratul lui, pe David (vezi Psalmul 37) sau pe fiii lui Core (vezi Psalmul 49), şi anume, prosperitatea oamenilor răi în paralel cu suferinţa oamenilor buni. Dacă vreţi, în acest psalm Asaf aduce în discuţie una din cele mai mari lupte din viaţa unui credincios şi anume, lupta lui cu circumstanţele nefavorabile ale vieţii, lupta lui cu nedreptatea, cu suferinţa cauzată de nedreptate, în paralel cu bunăstarea celor răi.
Cu toate că această problemă, această luptă dacă vreţi apare în fiecare carte a psalmilor, ea îşi găseşte cu adevărat rezolvarea şi soluţia abia aici în Psalmul 73.
Pentru o scurtă trecere în revistă, în Psalmul 37 al lui David, problema este sumarizată într-un singur cuvânt: „Aşteaptă”. Dumnezeu ne spune prin David: „Ai răbdare şi încrede-te în Mine. Triumful celor răi nu va fi de lungă durată”. Ca atare, ceea ce ne îndeamnă David este să ne închinăm doar lui Dumnezeu. Închinarea este cel mai bun răspuns al credinţei noastre în suveranitatea lui Dumnezeu. Atunci când Te închini Lui, nu faci decât să pui mâna ta în mâna Lui şi să te încrezi în El din toată inima ta.
În Psalmul 49 al fiilor lui Core, problema este sumarizată în cuvântul: „Priveşte”. Dumnezeu ne spune prin Core: „Banii nu au nici o putere să-i salveze pe oameni şi siguranţa pe care ei o au în bunurile lor materiale este trecătoare”.

Revenind la Psalmul 73, sunt trei mari părţi ale acestui psalm. Pentru o mai bună înţelegere a lui, le vom analiza pe fiecare în parte.

A. Enunţarea problemei (vs. 1-3)
Dilema ridicată în acest psalm este următoarea: Cum putem împăca suveranitatea lui Dumezeu asupra lumii, caracterul Lui sfânt şi deciziile lui drepte, cu domnia răului şi a celor răi?
Noi afirmăm că Dumnezeu este bun, atotputernic şi omniprezent. Prosperitatea celor răi însă şi triumful la prima vedere a păcatului în lumea în care trăim, ne conduc spre următoarea idee: Dacă Dumnezeu este bun, înseamnă că El nu este Omnipotent, din moment de răul continuă să se înmulţească, şi cei răi continuă să fie fericiţi. Dacă Dumnezeu este Omnipotent, înseamnă că El nu este bun, din moment ce permite expansiunea răului în lumea în care trăim.
Haideţi să vedem acum problema enunţată prin cuvintele lui Asaf. El a mers direct la rădăcina problemei, a luptei spirituale care se dă în acestă lume şi a greutăţii de a înţelege de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă.
Versetul 1: „Da, bun este Dumnezeu”. Adverbul „Da” poate fi tradus şi prin expresia: „cu adevărat” sau „dincolo de orice dubiu sau îndoială”. Expresia „Cu adevărat, bun este Dumnezeu” este recunoaşterea îndurării lui Dumnezeu. Nu există nici un dubiu în legătură cu această problemă. Asaf nu s-a îndoit. Dacă te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu n-are nici un rost să încerci să mai înţelegi problema existenţei răului în această lume.
Dar, cu toate că eu ştiu că Dumnezeu este bun, totuşi „era să mi se îndoaie piciorul” (v. 2a).
Aici este descrisă o criză spirituală în care sunt prinşi mulţi creştini şi în care a fost prins şi Asaf atunci. Psalmistul nu s-a îndoit în nici un moment de bunătatea lui Dumnezeu, nu şi-a pus în nici un moment problema că Dumnezeu ar fi rău sau nedrept în toate deciziile sau judecăţile Lui.
Cu toate acestea, în pofida încrederii nezguduite în bunătatea lui Dumnezeu, Asaf a simţit cum se clatină viaţa lui spirituală şi cum paşii lui încep să alunece pe calea deznădejdii.
Aici aş vrea să vedem ceva din subtilitatea diavolului. Dacă cineva se îndoieşte de şiretenia lui, se înşeală. Asaf a început să alunece spiritual tocmai atunci când se încredea în bunătatea lui Dumnezeu. La fel se întâmplă şi în viaţa multor creştini.
De ce a început să cadă Asaf? Răspunsul este în versetul 3: Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Aici avem miezul problemei. Sunt multe feluri în care poţi privi o persoană sau o stare a lucrurilor. Poţi să priveşti cu indiferenţă şi nepăsare. Poţi să priveşti cu milă sau dimpotrivă, cu dispreţ. Poţi de asemenea să priveşti, la fel ca Asaf atunci, cu invidie ceea ce se întâmplă în jur. Capcana în care a căzut psalmistul a fost să privească „cu jind” la modul de viaţă al celor răi.
Aici avem un mare pericol şi anume, pericolul privirii pline de invidie! Am putea vorbi despre „invidie sfântă”, să-i invidiezi pe cei care se consumă pentru lucrarea lui Dumnezeu, merg ca misionari în ţări îndepărtate, Îl slujesc cu tot ce au doar pe Domnul. Te uiţi la viaţa unei astfel de persoane şi-ţi spui: „Ce mult mi-aş dori să am şi eu râvna ei sau a lui!”
În cazul nostru însă, Asaf a căzut în cursa învidiei celor răi: mă uitam cu jind la cei nesocotiţi. Termenul în limba română este foarte sugestiv. În adâncul inimii lui, în acele momente, Asaf jinduia după o astfel de viaţă a celor răi.
În exact aceeaşi situaţie se regăsesc mulţi din bisericile noastre. Haideţi să ne uităm chiar în propriile noastre vieţi. De câte ori nu am căzut în aceeaşi capcană? Ne-am uitat la casele altora, la pământurile altora, la banii altora, la locurile în care-şi petrec vacanţele, la modul în care ştiu să se distreze, la maşinile pe care le conduc sau pe care le fac cadou copiilor lor, şi în adâncul inimii noastre i-am invidiat, am jinduit după ceea ce au ei, şi am zis: „Eu de ce să nu am? De ce să nu aibă şi copiii mei la fel?” Am trecut însă cu vederea faptul că de cele mai multe ori, ceea ce au ei a fost obţinut prin minciună, furt şi violenţă.
Cred că în aceste vremuri de libertate, unul dintre cele mai mari pericole pentru viaţa unui credincios simplu, este să ajungă să-şi dorească, să poftească şi să copieze reţeta fericirii celor răi (v. 3b: când vedeam fericirea celor răi). Iată că există şi o fericire de genul acesta, fericirea răilor. Nu este decât o fericire contrafăcută a diavolului, a cărui evanghelie pervertită sună astfel: „Ferice de cei ce mint, fură, ucid şi merg înainte nepăsători de rănile pe care le produc celor din jurul lor, căci a lor este împărăţia acestei lumi şi plăcerile ei”.
Când eşti tentat să gândeşti în termenii aceştia, adu-ţi aminte de adevăratele fericiri: Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu... Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor (Matei 5: 8, 10).

B. Descrierea problemei (vs. 4-15)
Când Asaf s-a uitat la viaţa acestor oameni, a observat două aspecte interesante.
Primul este acela că cei răi sunt eliberaţi de îngrijorările vieţii: Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte (v. 4a). Oamenii aceştia trăiesc până la moarte fără nici o îngrijorare şi fără nici o povară.
Am văzut mai demult pe Discovery viaţa Barbarei Hutton. Ea s-a născut în anul 1912, fiind nepoata lui Frank Woolworth, fondatorul celebrului lanţ de magazine Woolworth. Tatăl ei a fost Franklin Hutton, un foarte bogat om de afaceri din New York.
Mama ei s-a sinucis când ea avea doar şase ani, Barbara fiind crescută apoi de diferite rudenii de-ale mamei. Când a împlinit 18 ani, la aniversarea zilei ei de naştere au fost invitaţi cei mai bogaţi oameni din acea vreme, printre care familiile Astor şi Rokeffeller. La vârsta de 21 de ani, adică în anul 1933, când a devenit majoră după legile americane, ea a intrat în posesia părţii de avere a mamei ei, adică în jur de 50 de milioane de USD. În vremea noastră, acea sumă ar valora mai mult de 1 miliard de USD. În acel moment, Barbara a fost cea mai bogată femeie din întreaga lume.
Barbara a trăit 60 de ani, murind în anul 1972. Când a murit, mai avea în cont suma de (atenţie!), 4000 USD. Restul banilor i-a cheltuit de-a lungul vieţii.
Cât timp a trăit Barbara nu a clădit nici o universitate, nici măcar o bibliotecă, o şcoală sau vreun spital. Nu s-a implicat nici în acte de binefacere. A fost căsătorită de şapte ori, iar întreaga avere a cheltuit-o pe bijuterii, case de lux şi distracţii. A avut un singur fiu care a murit în timpul vieţii ei într-un accident de avion. A rămas în istorie cunoscută printr-o celebră frază: De ce să merg singură pe picioare, când pot plăti pe alţii să mă ducă acolo unde vreau să ajung?”
Câţi oameni nu au invidiat-o în acea vreme? În anul 1933, în plină criză de sub-producţie, când Amrtica era sufocată de rata şomajului, când Al Capone ţinea capul de afiş al ziarelor, când oamenii munceau pentru o farfurie de mâncare şi o bucată de pâine, o fată de 21 de ani se trezeşte moştenitoarea unei sume la care nici nu te poţi gândi bine!
Suntem înconjuraţi de oameni care se gândesc: „Oare voi avea bani să-mi plătesc factura la întreţinere luna aceasta?” „Îmi vor ajunge banii şi pentru medicamente şi pentru mâncare?” „Voi putea să-mi cumpăr o locuinţă când mă voi căsători?” Iar atunci când văd pe alţii care nu ştiu cum să-şi mai cheltuie banii, ajung să se uite cu jind şi să se întrebe: „Eu de ce nu pot avea ce au ei?”
Într-un astfel de caz, este foarte uşor să cazi în capcana de a confunda lipsa oricărei tulburări în viaţa lor, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. A fi binecuvântat de Dumnezeu nu înseamnă neaparat a beneficia de o viaţă lipsită de orice grijuri pe acest pământ.
Acum când ne uităm în urmă la viaţa Barbarei Hutton vedem o persoană care şi-a ratat viaţa. Sigur, a avut tot ce şi-a putut închipui, dar ce folos! Atunci însă, peste tot unde ajungea era invidiată şi admirată pentru stilul ei extravagant de viaţă. Pentru ea, cuvintele lui Asaf sunt perfect adevărate: „Nimic nu-i tulbură până la moarte”.
Al doilea lucru pe care l-a observat Asaf a fost faptul că această categorie de oameni sunt eliberaţi de suferinţele vieţii: N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni (v. 5). Avem un proverb românesc care vrea să ilustreze acest adevăr: „La omul sărac, nici boii nu trag”. Parcă oamenii foarte bogaţi şi foarte răi sau foarte nepăsători, n-au parte de nici o problemă, nici o suferinţă.
Asaf face un portret-robot foarte reuşit al oamenilor răi din vremea sa. Iată câteva trăsături.
În versetul 6 el spune: mândria le slujeşte ca salbă. Adevărate cuvinte! Acest tip de oameni se împodobesc cu mândria şi aroganţa lor. Pentru că nimeni nu li se împotriveşte, dimpotrivă, tot mai mulţi îi laudă pentru realizările lor, tupeul lor este fără margini. „Zodia tupeului de prost gust” este una din mărcile vremurilor pe care le trăim. Ca să reuşeşti astăzi, trebuie să fii mândru şi plin de tupeu!
În versetul 7 citim: li se bulbucă ochii de grăsime. Asaf accentuează privirea acestor oameni. Poţi „citi” caracterul lor după privire. Îi vezi cum se uită după femei pe stradă şi ştii că sunt plini de lascivitate. Îi vezi cum le sticlesc ochii când îşi numără galbenii, şi ştii că sunt avari şi lacomi. Îi vezi privirea îndreptată doar spre pământ şi avere, şi ştii că inima lui este plină de lăcomie. Ochii lor îţi spun totul despre ceea ce este înlăuntrul lor.
Asaf continuă şi în versetul 8 şi 9 ne spune: Râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. Un om îl poţi cunoaşte nu numai după privire, ci şi după vorbire.
E un fenomen interesant în zilele noastre, dar care a fost prezent şi-n vremea lui Asaf! Cu cât este mai corupt şi mai stricat un om şi vede că nimic nu i se întâmplă, cu atât tonul lui devine mai aprins şi limbajul lui mai vulgar. Parcă niciodată în istorie, limbajul omului nu a devenit mai vulgar, mai plin de obscenităţi, ca în vremea noastră. Într-un alt mesaj ne vom uita la faptul că una din atracţiile unei societăţi bolnave de păcat este atracţia vulgarităţii.
Culmea este faptul că acest fel de viaţă ajunge să fie atractiv şi chiar normativ pentru cei mai mulţi oameni. George Horne spunea un mare adevăr: Prosperitatea materială, într-o inimă stricată şi păcătoasă, se transformă în corupţie, care va fi vizibilă atât în privire cât şi în vorbire, şi va răspândi otravă în jurul ei.
Un asemenea mod de viaţă îi conduce pe cei care-l practică spre negarea autorităţii şi puterii lui Dumnezeu. Iată filozofia de viaţă a acestor oameni sintetizată în versetul 11: Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt?
În faţa unei asemenea dileme, credinţa lui Asaf a început să se clatine. După primul moment în care a căzut în cursa de a se uita cu jind la fericirea răilor, după ce a văzut că nesocotiţii continuă să prospere şi că nimic nu li se întâmplă, ba mai mult, ajung chiar să-şi bată joc şi de dreptatea lui Dumnezeu fără a fi pedepsiţi, Asaf a început să se îndoiască în inima lui dacă merită să trăiască diferit de ceilalţi.
Atenţie! Într-un asemenea context de viaţă, când te uiţi doar în jurul tău la fericirea celor răi şi ajungi să-i invidiezi pentru modul în care ştiu să trăiască, îndoiala în puterea lui Dumnezeu şi în răsplătirea celor drepţi pătrunde foarte uşor în viaţa ta. Domnia vulgarităţii se instalează şi pe fondul reducerii la tăcere al sfinţilor. Atunci când sfinţii tac şi le este ruşine parcă de propria lor viaţă trăită în curăţie, cei răi progresează.
Acesta este momentul în care se dă o puternică luptă cu tine însuţi. La fel s-a întâmplat şi cu Asaf. Versetele 12-16 descriu lupta cu el însuşi. Este momentul în care tentaţia de a abandona lupta credinţei şi a trăi la fel ca toţi ceilalţi este extrem de puternică.
Versetul 12: Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile. Nu Asaf, fericirea celor răi nu este pentru totdeauna. Da, e drept că sunt fericiţi, dar acest gen de fericire este trecătoare, este o fericire de scurtă durată şi intensitate.
Sunt momentele în care se pune o mare presiune asupra noastră. De ce să fii singurul băiat sau fată din clasă care nu şi-a început încă viaţa sexuală? De ce să fii singurul de la locul de muncă care să spui doar adevărul şi care să nu furi nimic? De ce să nu profiţi de o aventură extra-conjugală, dacă ţi s-au făcut avansuri? De să să nu mergi să vizionezi un film pornografic sau să te uiţi peste o revistă pornografică, dacă şi ceilalţi colegi fac la fel?
În acel moment Asaf a fost tentat să se uite mai degrabă la fericirea celor răi, decât la propria lui fericire. Mai târziu a înţeles diferenţa, dar în acele momente de presiune, fericirea răilor părea atât de atractivă!
Odată cu îndoiala s-a strecurat în inima lui Asaf şi amărăciunea: Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie, căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit (v. 13, 14). A fost momentul în care Asaf s-a uitat doar la circumstanţele vieţii. Pentru o înţelegere deplină a vieţii însă, trebuie să ne ridicăm deasupra circumstanţelor, şi să privim viaţa din perspectiva lui Dumnezeu.
Nu vom putea trăi niciodată cu adevărat doar pentru Dumnezeu, dacă nu ne vom ancora puternic privirea noastră spirituală în viaţa veşnică! Pentru un moment Asaf şi-a dezlipit privirea dinspre Dumnezeu, şi s-a uitat la trăirea celor din jur, iar lucrul acesta l-a costat. Acţiunea lui, cu toate că a fost corectă („mi-am curăţit inima”) l-a condus spre o concluzie greşită („Degeaba”). De ce? Pentru că în acele moment Asaf nu s-a mai uitat la Dumnezeu.
Curăţirea inimii nu este în nici o circumstanţă a vieţii o lucrare făcută degeaba. În această cursă cad mulţi creştini care ajung să zică la un moment dat cu dezamăgire: „Degeaba am făcut bine, uite ce am primit în schimb. Degeaba eu am vorbit frumos, uite cum mi s-a răspuns. Degeaba eu am fost corect, pentru că toţi şi-au bătut joc de mine”.
Când nu poţi schimba starea generală a lucrurilor, şi în pofida exemplului şi a mărturiei tale oamenii rămân la fel, nu lăsa ca descurajarea să pună stăpânire pe viaţa ta. Cred că astfel de momente sunt îngăduite de Dumnezeu în viaţa noastră cu scopul de a ne lega şi mai puternic de El. Astfel de situaţii nu ar trebui să ne îndepărteze de Dumnezeu (acesta şi este scopul diavolului), ci ar trebui să ne apropie şi mai mult de El, prin credinţă.
Pe de altă parte, astfel de perioade fac parte din planul lui Dumnezeu de cernere al sfinţilor. În astfel de vremuri pline de păcat, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu îşi sfinţesc şi mai mult viaţa, şi sunt gata să trăiască pentru El indiferent de preţul pe care trebuie să-l plătească. În acelaşi timp, creştinii cu inima împărţită se compromit puţin câte puţin, până când devin una cu lumea în care trăiesc. Dumnezeu însă întotdeauna va avea martori care să-I poarte Numele cu cinste, indiferent cât de mare este presiunea asupra lor (vezi 1 Împăraţi 19:18).

C. Rezolvarea problemei (vs. 16-28)
Asaf era în punctul cel mai de jos al căderii lui spirituale. Versetul 16 exprimă lucrul acesta, pregătind totodată trecerea spre momentul următor din viaţa lui: M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda. De ce nu a înţeles nimic Asaf din cele ce se întâmplau în jurul lui? Pentru că a încercat să găsească răspunsul la întrebarea „De ce?” călăuzit de îndoială, şi nu de credinţă.
Îndoiala este opusul credinţei. Îndoiala te împiedică să vezi lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Îndoiala te limitează să vezi doar problema, nu şi soluţia. Îndoiala îţi picură în suflet otrava amărăciunii şi dezamăgirii, şi în cele din urmă te îndepărtează de Dumnezeu.
Atenţie însă! Dumnezeu nu se mânie pe noi dacă ajungem să trecem prin camera îndoielii, ci El se întristează atunci când rămânem acolo. Trebuie să recunoaştem că au fost momente în viaţa noastră în care îndoiala ne-a ţinut prizonierii ei. Oricât ne-am străduit, oricât de mult ne-am luptat, nu am putut scăpa din laţul ei, iar lucrul acesta ne-a umplut viaţa de multă amărăciune.
În alte cazuri însă, îndoiala a născut în noi dorinţa de a-L cunoaşte şi mai mult pe Dumnezeu. Credinţa născută din învingerea îndoielii este o credinţă trainică şi puternică. Domnul Isus Cristos nu l-a desconsiderat pe Toma pentru îndoiala lui, ci l-a ajutat să păşească din camera îndoielii, în cea a deplinei credinţe în El.
Dumnezeu nu i-a vorbit lui Asaf până când acesta nu a gustat din plin din cupa îndoielii. Uneori Dumnezeu începe să ne vorbească tocmai atunci când suntem învăluiţi de îndoială, când realizăm ca şi Asaf că „zadarnică mi-a fost truda”.
Atenţie însă la fondul îndoielii lui Asaf. Dumnezeu nu ne vorbeşte în orice circumstanţe. Întrebările din viaţa lui Asaf au fost întrebările şi frământările unui neprihănit (v. 13: mi-am spălat mâinile în nevinovăţie... mi-am curăţit inima). Viaţa lui Asaf era curată, era viaţa unui neprihănit care nu putea înţelege de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, şi Dumnezeu i-a vorbit, nu l-a lăsat să stea în continuare în îndoială.
Când un om neprihănit are îndoieli, Dumnezeu îi iese în cale şi-i oferă răspunsurile de care are nevoie. Sunt însă şi oameni vicleni, care trăiesc în păcat, sunt nepăsători faţă de avertismentele lui Dumnezeu dar care au îndoieli, frământări, întrebări. Pentru aceştia nu există decât tăcere (vezi Luca 23:6-12, întâlnirea dintre Domnul Isus şi Irod).
Atenţie! Când eşti curat şi totuşi ai îndoieli, care vin inevitabil în viaţa fiecărui credincios, atunci când alergi la Dumnezeu, ele dispar şi prin credinţă poţi păşi mai departe. Dar, dacă totuşi ele continuă să persiste în viaţa noastră? În acest caz nu mai este o simplă îndoială, ci este un duh necurat şi o lucrare a diavolului care vrea să ne ţină în continuare prinşi în cursă.
În Grădina Eden, diavolul sub forma şarpelui nu a făcut altceva decât să strecoare îndoiala în mintea primilor oameni cu privire la adevărul cuvintelor rostite de Dumnezeu. Acolo nu a mai fost o simplă nedumerire umană care avea nevoie doar de o clarificare, ci o îndoială de sorginte demonică, care în cele din urmă a adus pedeapsa şi moartea asupra întregii omeniri.
În „Faust” de Goethe, Mefistofel, care-l reprezintă pe diavol, s-a apropiat de Faust ca să strecoare îndoiala în mintea lui. Răspunsul lui Faust a fost: „Nu-mi împărtăşi îndoielile tale. Spune-mi mai degrabă certitudinile tale; îmi sunt suficiente propriile mele îndoieli”. Aceasta este, de fapt, lucrarea diavolului. El exploatează propriile noastre slăbiciuni şi îndoieli, adăugând la ele propriile lui amăgiri. Scopul lui este să se folosească de îngrijorări legate de viaţa de zi cu zi, pentru a le transforma în mintea noastră în îndoieli de ordin existenţial, legate de viaţa noastră veşnică sau de Dumnezeu.
Tocmai de aceea Domnul Isus Cristos ne-a atras atenţia asupra îngrijorărilor. Îngrijorarea persistentă, care nu este alungată prin credinţă, ajunge în cele din urmă să fie preluată de diavolul şi transformată într-o putere care poate dărâma credinţa noastră.
Aici putem aplica foarte bine principiul vaselor comunicante din fizică. Viaţa noastră spirituală va fi la un nivel ridicat doar în măsura în care va fi legată de Dumnezeu, şi nu de lume. Cu cât relaţia mea cu Dumnezeu va fi la un nivel mai ridicat, cu atât viaţa mea spirituală va fi mai puternică. Cu cât relaţia mea cu Dumnezeu slăbeşte în intensitate, în egală măsură îngrijorarea şi îndoiala vor tulbura inima mea şi vor strica echilibrul meu interior.

Sunt două momente distincte care au avut loc în viaţa lui Asaf şi care l-au ajutat în cele din urmă să găsească răspunsurile pe care le căuta.
Primul moment a fost iluminarea lăuntrică (vs. 17-20). Când Asaf a început să înţeleagă care este, de fapt, starea corectă a lucrurilor? Versetul 17: Până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta din urmă a celor răi. Sensul expresiei „sfântul locaş al lui Dumnezeu” este puţin mai greu de descifrat. Oare la ce a făcut referire Asaf? S-a gândit la Templul de la Ierusalim, locul în care Dumnezeu Şi-a arătat slava? Posibil.
Ce reprezintă însă pentru noi astăzi această expresie? Biserica în care ne strângem? Poate fi şi acesta sensul cuvintelor psalmistului. Pe de altă parte, să nu uităm că în Noul Testament, Domnul Isus este un simbol al Templului, iar noi, prin credinţă, intrăm în El şi rămânem în El pentru a forma împreună o construcţie spirituală al cărei Cap este El (1 Petru 2:4, 5).
Cu alte cuvinte, adevărata descoperire, iluminarea cu privire la scopul lui Dumnezeu cu lumea aceasta, o capeţi doar atunci când te apropii prin credinţă de El. Doar în prezenţa Domnului Isus Cristos ajungi să înţelegi planul lui Dumnezeu.
Acesta este pasul care te ajută să treci din camera îndoielii în camera deplinei încrederi în Dumnezeu. Nu poţi să ai perspectiva corectă asupra vieţii fără ajutorul Lui. Când ajungi să priveşti lumea şi viitorul prin ochii lui Dumnezeu, înţelegi de ce.
Răutatea şi păcatul sunt un tobogan care îi duce pe cei care se urcă pe el direct în prăpastie (v. 18-20). Nu te uita doar la momentul în care ei sunt pe tobogan, uită-te la sfârşitul vieţii lor, când au căzut pentru totdeauna.
Al doilea moment la fel de important a fost recunoaşterea (vs. 25-28).
Nu mi-aş dori cerul, dacă Dumnezu nu ar fi acolo. Aceasta este şi recunoaşterea finală a lui Asaf: Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine (v. 25).
Asaf nu a spus: „Ce am eu în ceruri?”, ci el a spus: „Pe Cine am eu în ceruri?” Gândirea cristocentrică te deplasează de pe lucruri, pe persoane. Un credincios ancorat puternic în Cuvânt doreşte cerul nu de dragul răsplăţii, ci de dragul prezenţei lui Cristos.
Asaf ne călăuzeşte acum în finalul psalmului de la păcatul omului îndreptat împotriva lui Dumnezeu, la credinţa celui neprihănit în Dumnezeu. Se face astfel pasul de la credinţa divizată între Dumnezeu şi lumea aceasta plină de plăceri, spre adevărata credinţă, sinceră, neîmpărţită, totală: Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire (v. 26b).
În sfârşit Asaf era acum pregătit să descopere şi să guste din adevărata fericire: Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale (v. 28). Această fericire este fericirea celui neprihănit, pusă astfel în opoziţie cu fericirea celor răi de la începutul psalmului (vezi v. 3).

În concluzie, ce anume învăţăm din acest psalm? Psalmul 73 este o invitaţie. Levitul Asaf ne invită într-un itinerariu spiritual: plecăm de la un anumit fel de fericire iluzorie, trecătoare, înşelătoare, care aduce în cele din urmă condmanarea şi moartea veşnică, şi ajungem să descoperim împreună cu autorul adevărata fericire, cea veşnică.
Apropierea de Dumnezeu este secretul adevăratei fericiri! Cu cât suntem mai aproape de El, cu atât suntem mai fericiţi. Cu cât ne îndepărtăm de El, cu atât ne pierdem adevărata fericire, şi începem să alergăm după una falsă. Apa unui izvor este cu atât mai pură şi mai bună cu cât ne apropiem de sursă, de izvor. Viaţa noastră va fi cu atât mai curată cu cât ne vom apropia şi mai mult de Sursa vieţii, adică de Dumnezeu.
Concluzia lui Asaf este următoarea: fericirea fără Dumnezeu, în absenţa lui Dumnezeu, este doar un mit al diavolului strecurat în mintea omului. Nu există în realitate! Apropierea de Dumnezeu şi umblarea cu El este cheia înţelegerii vieţii de aici şi mai ales, a celei viitoare. Ca atare, El va dărui fericire veşnică celor care-L vor urma cu credinţă până la capăt, şi pedeapsă veşnică celor care vor nesocoti harul şi mila Lui.