Sunt eu cu adevărat liber?
Luca 15:11-24

Tema libertăţii este una dintre cele mai importante teme, chiar fundamentale, care fac parte din structura vieţii noastre pe acest pământ.
Nu ne-am dori şi nu am putea concepe să trăim o viaţă privată de libertatea de gândire, vorbire şi acţiune. De-a lungul istoriei omenirii, unele din cele mai mari şi mai lungi lupte s-au purtat în numele libertăţii. Am putea spune că aproape totul se leagă de libertate: disputele teritoriale, politice, economice, sociale sau religioase conţin dorinţa de libertate. Aproape în spatele fiecărei acţiuni de revoltă se ascunde dorinţa omului de a fi liber.
Până la un punct toată această zbatere şi luptă pentru libertate este justificată. Dar, ca orice lucru bun din această lume, şi libertatea a ajuns să fie pervertită. Nu este tocmai uşor să faci bine diferenţa între libertatea corectă, necesară, folositoare, şi falsa libertate, aparenţa adevăratei libertăţi, care nu face altceva decât să te conducă la o altă formă de robie.
Cu toate că s-a scris foarte mult despre libertate, o singură Carte a mers direct la esenţa problemei, şi această Carte este Biblia. Dacă vrem să înţelegem foarte bine această zbatere a omului pentru a fi liber, trebuie să înţelegem mai întâi omul.
Biblia ne spune că primul om a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, având libertatea de a alege şi de a decide. Această libertate nu ne-a fost luată niciodată. A fost o vreme în care toate alegerile şi deciziile omului au fost bune, pentru că erau luate în ascultare de Creatorul lui. În acea vreme omul era total liber, şi era fericit în libertatea lui.
Odată cu pătrunderea păcatului în viaţa omului, alegerile şi deciziile lui au început să fie greşite. El a continuat să fie liber să aleagă, dar după momentul căderii în păcat, libertatea lui de a alege a devenit în cele mai multe cazuri o sursă de păcat şi înstrăinare de Creator.

Textul acesta este o pildă a Domnului Isus, care, în esenţa ei, ne vorbeşte despre această temă fundamentală a libertăţii, asociată cu două alte teme importante, recunoaşterea falimentului şi reabilitarea. Aş vrea în acest mesaj să abordăm textul strict din acest unghi al căutării după libertate din viaţa fiecărui om.
Când vorbim de libertate, există o perspectivă corectă asupra ei, cea pe care ne-o descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, şi o pseudo-libertate, o libertate contrafăcută de diavolul, oferită în paralel, la pachet promoţional cu multe alte promisiuni foarte tentante. În faţa celor două oferte omul este pus să aleagă. Cu durere putem constata că cei mai mulţi oameni aleg libertatea contrafăcută a diavolului, lăsându-se înşelaţi de ambalaj în detrimentul conţinutului.
Istoria fiului cel mic din această pildă este istoria milioanelor de oameni în căutarea propriei lor libertăţi. Modul lui greşit de a-şi înţelege libertatea este reprezentativ pentru modul în care cei mai mulţi oameni înţeleg să trăiască.
Faptul că, la un moment dat, el a plecat din casa tatălui său, înseamnă că acolo el a simţit că drepturile şi libertatea lui sunt îngrădite. Astfel, el şi-a dorit să aibă şi mai multă libertate, iar în acest sens, a fost gata să facă câţiva paşi, care s-au dovedit în cele din urmă fi greşiţi. Care au fost aceştia?

1. Împlinirea imediată
Primul mare faliment al vieţii acestui tânăr a fost această dorinţă de împlinire imediată. Cuvintele lui adresate tatălui şi menţionate în versetul 12 ne transmit această idee: Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.
Am putea vorbi mult despre reacţia tatălui, care... nu a avut nici o reacţie faţă de cererea fiului mai mic: nici un cuvânt de blam, nici o mustrare, nici un reproş pentru această atitudine sfidătoare şi lipsită de respect. Nu ştiu cum am reacţiona noi, dacă am avea un astfel de fiu impertinent şi lipsit de respect. Cert este că tatăl din această pildă nu l-a împiedicat să capete ceea ce nu ar fi meritat să primească în felul acesta.
Aş vrea însă să ne concentrăm asupra atitudinii fiului. Cuvintele lui exprimă nu numai obrăznicia, ci şi lipsa de răbdare. Aici cred că este una din marile probleme ale oamenilor, mai ales din zilele noastre. Citind printre rânduri, acest fiu îi spune tatălui său: „Tată, eu nu mai vreau să aştept până când voi ajunge la vârsta în care, de drept, voi intra în moştenirea mea. Tată, eu vreau acum să capăt ceea ce este al meu!”
Sunt două concepte foarte importante care scot în evidenţă acest tip de gândire.
Primul este conceptul „al meu”. Pretenţia acestui tânăr era că o parte din averea tatălui său era a lui, şi ca atare, avea tot dreptul să şi-o revendice şi să dispună de ea oricând vroia acest lucru. Juridic avea dreptate, ca fiu al tatălui. Moral însă, a procedat greşit.
Una din marile înşelătorii ale diavolului este legată de posesii. Majoritatea oamenilor, inclusiv mulţi creştini, au conceptul „al meu” foarte bine conturat. Când vine vorba de timp, bani, bunuri materiale, toate sunt doar ale lor. Vorbim în termenii „timpul meu”, „banii mei”, „maşina mea”, „casa mea” sau „pământul meu”.
Acest concept nu este doar înşelător, ci şi foarte periculos pentru sănătatea noastră spirituală. Când ajungi să gândeşti în modul acesta, încet-încet priorităţile vieţii tale vor fi altele. Pe primul loc va fi „al meu”, şi pe locul al doilea sau chiar pe ultimul loc va fi „al Domnului”. Ca şi consecinţă, oamenii care gândesc în felul acesta vor deveni egoişti şi invidioşi. Egoismul te va conduce spre avariţie şi zgârcenie, iar invidia, spre bârfă şi ură.
Capcana acestui tip de gândire este cu atât mai mare, cu cât ai mai mult. Atenţie aşadar! Cu cât îţi doreşti să ai mai mulţi bani, mai multe case, mai mult pământ, mai multă avere etc., cu atât pericolul de a cădea în cursa „al meu” este mai mare. Domnul Isus ne-a atras atenţia asupra acestei dileme, atunci când a spus: „Cât de greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor!” (Matei 19:23). El n-a spus că este imposibil, ci, că este greu, pentru că cu cât omul este mai bogat, cu atât cursa „al meu” este mai mare.
Libertatea ne-a adus şi nouă această goană după „al meu”. De 20 de ani, românii oropsiţi şi necăjiţi înainte de 1989, aleargă acum să adune cât mai mult praf şi gunoi pe care să pună eticheta: „al meu”. Fraţi şi surori, trebuie să avem mare grijă să nu cădem în această capcană. Tot ce pare a fi al nostru, adică tot ce este pe acest pământ, nu este al nostru ci al lui Dumnezeu. Tot ce este cu adevărat al nostru, adică Împărăţia cerurilor, încă nu este al nostru, pentru că nu am ajuns încă în răsplată. Vă îndemn să chibzuiţi bine şi să nu încurcaţi nici posesiunile şi nici priorităţile.
Al doilea este conceptul „acum”. Acesta se leagă de primul. Tânărul nostru a vrut totul, nu mai târziu, ci imediat.
Societatea din zilele noastre este terorizată de lipsa de răbdare. Nu mai avem răbdare în familie cu copiii sau soţia, la locul de muncă cu colegii, pe stradă cu vecinii sau în trafic cu alţi şoferi. Lipsa de răbdare a căpătat dimensiuni existenţiale. Am vrea să căpătăm totul imediat şi în întregime. Am vrea să consumăm totul înainte de vremea cuvenită: banii înainte de pensie, averea înainte de decesul părinţilor, căsătoria înainte de cununia religioasă, concediul înainte de muncă etc.
De unde vine această lipsă de răbdare? Originea acestei mari probleme a omului este în păcatul adamic. Păcatul a anulat legea divină muncă şi răsplată, înlocuind-o cu conceptul drăcesc „răsplată fără muncă”. Dumnezeu, mai întâi a creat lumea, apoi s-a odihnit şi s-a bucurat de ceea ce a creat. Diavolul ne învaţă să ne bucurăm şi să ne odihnim, dacă se poate fără să muncim. Un copil care-şi minte părinţii pentru a obţine un beneficiu, un om care fură de la alţii pentru a avea mai mult, sau un adult care-şi rezolvă o pensie de boală care nu se justifică în întregime, sunt doar câteva exemple care ilustrează acest concept: „vreau acum”.
Cel mai periculos este atunci când acest tip de gândire se furişează în mintea unui credincios. Aş vrea să vă atrag atenţia asupra unor curente foarte periculoase, îmbrăţişate de tot mai mulţi creştini în vest. Este aşa numita teologie a prosperităţii. Adepţii ei spun că noi, pentru că suntem copiii lui Dumnezeu, trebuie să avem tot ce ne dorim pe acest pământ: bani, funcţii, prosperitate, belşug. Când nu le avem, trebuie să le cerem cu credinţă până când le vom căpăta.
Biblia în care noi credem şi pe care o propovăduim, ne spune cu totul altceva. Cuvintele Domnului Isus Cristos sunt: „Nu vă strângeţi comori pe pământ..., ci în cer!”
Nerăbdarea în aşteptarea adevăratei răsplăţi este semnul lipsei de maturitate spirituală. Creştinii care au înţeles cu adevărat acest concept al răsplătirii, s-au pregătit toată viaţa nu pentru a moşteni pământul, ci pentru a moşteni cerul. Viaţa pe acest pământ nu este răsplata, ci pregătirea, sau dacă vreţi calificarea pentru primirea răsplăţii adevărate. Pentru noi nu contează atât de mult împlinirea imediată, cât împlinirea eternă. Noi nu ne zbatem şi nu alergăm după o fericire de moment, care se consumă imediat, ci după o fericire veşnică, care nu se epuizează niciodată.

2. Independenţa totală
Al doilea mare faliment din viaţa acestui tânăr a fost dorinţa lui după independenţă totală. Citim lucrul acesta în versetul 13: Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară îndepărtată.
Întreb: De ce a plecat într-o ţară îndepărtată? De ce nu a plecat în localitatea următoare sau, măcar în ţara cea mai apropiată de ţara lui? Pentru că el îşi dorea să fie cât mai liber şi cât mai departe de tatăl său.
Cei mai mulţi oameni sunt stăpâniţi de un fals sentiment de dorinţă de libertate. Copiii abia aşteaptă să termine şcoala, tinerii abia aşteaptă să plece de acasă, adulţii abia aşteaptă să-şi schimbe locurile de muncă sau să li se schimbe şefii. Fiecare generaţie de oameni este nemulţumită de libertatea pe care o are şi vrea mai mult.
De ce a vrut acest tânăr să fie independent total? Ca să construiască o clădire? Ca să planteze o pădure? Ca să-i poată ajuta pe cei săraci? Nu, ci ca să poată face tot ce a vrut.
În cele mai multe cazuri, acest concept al independenţei ascunde cu totul altceva, şi anume, dorinţa ascunsă a omului de a face tot ce-şi doreşte. În cele mai multe cazuri, cei care îşi doresc mai multă independenţă şi mai multă libertate, nu şi-o doresc pentru a fi mai harnici şi mai buni, ci pentru a face tot ce vor, fără a da nimănui socoteală.
Acest concept este o altă găselniţă a diavolului. Cu toate că primii oameni se bucurau de cea mai mare libertate pe care o puteau avea, şi erau fericiţi trăind în acea libertate, diavolul le-a şoptit că pot avea şi mai multă libertate. Consecinţa? Omul a ajuns robul acestei false libertăţi.
Libertatea totală, în sensul dat de lumea în care trăim, nu este altceva decât cea mai subtilă formă de robie spirituală. Omul contemporan, din dorinţa de a fi cât mai liber, a ajuns să fie sclavul propriilor lui pofte. Când totul este permis, eu devin robul acelui tot, şi nu eu îl stăpânesc, ci el mă stăpâneşte pe mine.
Există o singură formă de libertate totală, şi anume cea enunţată de apostolul Pavel în capitolul 6 din Epistola către Romani (citeşte Romani 6:11-23). Această libertate este trăirea în ascultare totală de Dumnezeu. Orice libertate în afara acesteia, nu este altceva decât o altă formă de robie a păcatului.

3. Satisfacerea oricăror dorinţe
Al treilea mare faliment din viaţa acestui tânăr a fost dorinţa lui nestăvilită de a-şi satisface orice poftă: unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată (v. 13).
În cele mai multe cazuri, dorinţa greşită de libertate absolută are de-a face cu trăirea în păcat şi cu satisfacerea tuturor dorinţelor.
Începând cu secolul al XV-lea, vorbim despre începutul Perioadei Renaşterii în istoria umanităţii. După perioada Evului Mediu, o perioadă lungă şi întunecată, omenirea a început să se trezească la viaţă. Sigur, au fost şi multe lucruri bune care s-au făcut. În esenţa ei însă, Renaşterea a însemnat dorinţa omului de a fi liber să facă tot ce vrea: liber faţă de dogmele religioase, liber faţă de Biserică, liber faţă de societate, liber faţă de orice constrângere. Oamenii Renaşterii au fost oamenii care s-au întors la cultura, arta şi filozofia anchităţii, adică a acelei perioade în care oamenii venerau zeii, şi îşi permiteau să facă tot ce doreau, fără a da socoteală nimănui.
A urmat apoi după o perioadă intermediară, perioada Iluminismului, un alt timp în care oamenii s-au întors împotriva Bibliei şi a lui Dumnezeu. Astăzi, noi culegem ceea ce a fost semănat în sistemul de gândire al multor generaţii de oameni. Dacă astăzi ne îngrozim de întunericul spiritual în care au ajuns să trăiască naţiuni care se numesc creştine, aş vrea să înţelegeţi că această pâclă de păcat nu a venit dintr-odată. Diavolul nu s-a grăbit, a avut răbdare 2000 de ani, în care puţin câte puţin, generaţie după generaţie, a mai adăugat un văl subţire pe mintea şi inima lor, de-a lungul secolelor acesta ajungând să le întunece total privirea spirituală.
Expresia „ducând o viaţă destrăbălată” ne indică un principiu de viaţă al multor oameni şi anume, principiul hedonist al vieţii. Hedoniştii sunt cei care pun plăcerea la baza vieţii lor. Tot ceea ce le poate conferi plăcere la un moment dat, indiferent ce, este justificat şi ca atare, poate fi făcut.
Există un anumit glas interior, o şoaptă a Satanei care, în diferite circumstanţe ale vieţii, ne îndeamnă să ne facem de cap, să ne satisfacem orice dorinţă. În astfel de momente, e important să ne aducem aminte de cuvintele adresate lui Cain: „Păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti”.
A fi cu adevărat liber nu înseamnă a face tot ce vrei, ci a face tot ceea ce-l face fericit pe Tatăl tău, adică pe Dumnezeu. Astfel, pentru un copil al lui Dumnezeu focalizarea se mută de pe satisfacerea propriilor lui dorinţe, care ţine de firea lui pământească, pe împlinirea scopului şi planului Tatălui cu viaţa lui personală, care ţine de latura lui spirituală.

La încheierea acestui mesaj, aş vrea să ne punem fiecare dintre noi o întrebare. Uitându-ne în viaţa personală, ce pot să zic despre mine că sunt: un biruit sau un biruitor? Îmi dau seama că Satana mă ţine legat printr-un păcat, printr-o pasiune sau o dorinţă care îmi consumă timpul, puterea de muncă, sănătatea şi resursele? Sau, pot să zic plin de pace că nimic nu a pus stăpânire pe mine, că Singurul meu Stăpân este doar Dumnezeu şi prin El, sunt biruitor asupra tuturor capcanelor diavolului?
Dacă realizezi că sunt anumite domenii în viaţă în care ai fost înrobit, vino înaintea Domnului chiar astăzi cu acel domeniu, roagă-L pe El să intervină şi să aducă eliberare în viaţa ta, şi permite-I Domnului Isus să fie Singurul Stăpân al vieţii tale.
Dumnezeu să te ajute să faci lucrul aesta. Amin!