Lanul în flăcări



Predică rostită duminică dimineaţa în 3 Aprilie de pastorul C.H. Spurgeon

La Metropolitan Tabernacle, Newington, Londra



„Apoi a chemat pe Ioab, să-l trimită la împăratul: dar Ioab nu a voit sa vină la el. L-a chemat a doua oară; şi Ioab nu a vrut să vină. Absalom a zis atunci slujitorilor lui: ‚Vedeţi ogorul lui Ioab, este lângă al meu; are orz pe el; duceţi-vă şi puneţi-i foc.’ Şi slujitorii lui Absalom au pus foc câmpului. Ioab s-a sculat şi s-a dus la Absalom acasă. Şi i-a zis: ‚Pentru ce au pus slujitorii tăi foc câmpului meu?’ ” (2 Sam. 14:29-31).


Vă amintiţi povestirea: Absalom a fugit din Ierusalim de frica mâniei lui David. După o vreme, i s-a dat permisiunea de a se întoarce; dar nu i s-a permis să se înfăţişeze înaintea regelui. Dorind cu ardoare să fie repus în vechile poziţii ce îi aduceau cinste şi favoruri, el a încercat să îl convingă pe Ioab să îi facă o vizită, intenţionând a-l ruga să acţioneze ca mijlocitor. Ioab, căruia nu-i mai plăcea tânărul prinţ, a refuzat să vină; şi cu toate că a fost chemat în repetate rânduri, a refuzat să îi împlinească dorinţa. Aşadar, Absalom s-a gândit la cel mai rău, dar cel mai eficient plan de a-l aduce pe Ioab la el. Le-a poruncit servitorilor lui să-i dea foc lanului de orz. Aceasta l-a adus pe Ioab, foarte mânios, pentru a-l întreba: „Pentru ce au pus slujitorii tăi foc câmpului meu?” Absalom nu voia nimic mai mult; îşi dorise o întrevedere şi nu avea scrupule în privinţa felului în care ar obţine-o. Arderea lanului de orz l-a adus pe Ioab în prezenţa lui şi scopurile lui Absalom au fost îndeplinite.
Omiţând păcatul faptei, avem aici o ilustraţie a ceea ce face deseori Dumnezeul nostru plin de har, urmărind scopul cel mai înţelept şi mai bun. Deseori trimite după noi, nu pentru câştigul Său, ci pentru al nostru. El vrea să ne apropie de El, să primim binecuvântare din mâinile Lui; dar noi suntem nebuni, cu inimi de gheaţă, răi şi nu vrem să venim. El, ştiind că prin alte mijloace nu vom veni, ne trimite o încercare serioasă: dă foc lanului nostru de orz; având drept să o facă, pentru că lanurile noastre de orz sunt cu mult mai mult ale Lui decât ale noastre. În cazul lui Absalom a fost greşit; în cazul lui Dumnezeu, El are dreptul să facă ce doreşte cu ceea ce este al Lui. Ne ia cea mai mare desfătare de care ne-am legat inima, şi apoi venim să Îl întrebăm: De ce Te lupţi cu mine? De ce mă loveşti cu nuiaua Ta? Ce am făcut să Te întărât la mânie? Şi aşa suntem aduşi în prezenţa Lui Dumnezeu şi primim binecuvântări de o valoare infinit mai mare decât acele binecuvântări trecătoare pe care Domnul ni le-a luat. Vedeţi, deci, cum intenţionez să-mi folosesc textul în această dimineaţă. Ca pastor al unei biserici atât de mari ca aceasta sunt adus permanent în contact cu toate felurile de suferinţe umane. Întâlnesc frecvent sărăcia – sărăcie care nu este cauzată de lene sau viciu, ci sărăcie reală, sărăcia cea mai dureroasă şi mai chinuitoare, căci îi cercetează pe aceia ce au luptat bine lupta vieţii, şi s-au zbătut ani întregi, iar acum, la bătrâneţe, de abia dacă ştiu de unde o să le vină pâinea, cu excepţia promisiunii „I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” [Isa. 33:16]. Mesageri vin la mine uneori la fel de repede cum veneau la Iov aducând veşti triste cu privire la unul sau altul dintre voi. Iată, vine unul: „vă implor să vă rugaţi pentru mine, domnule; Dumnezeu a găsit cu cale să-mi ia soţia printr-o comoţie; acum zace într-un mormânt rece.” Altul plânge: „vai, domnule, soţia mea este grav bolnavă, iar medicul a zis că mai este doar puţină speranţă; rugaţi-vă pentru ea ca Domnul să o întărească în ceasul plecării ei, şi pentru mine, ca să pot săruta nuiaua Stăpânului.” Apoi vine altul: „Fiul meu este bolnav; va trebui să treacă printr-o operaţie dureroasă; rugaţi-vă ca bisturiul chirurgului să nu fie spre moartea lui, ci să fie în stare să îl suporte.” Şi când arătam compasiune unei astfel de serii de plângeri triste, un alt grup de mesageri aşteptau la uşă. Cât de puţine familii au parte de o perioadă lungă fără încercări severe! Foarte rar o persoană scapă fără încercări pentru un timp mai lung. Cu mână imparţială, nenorocirea bate atât la uşa palatului cât şi la uşa bordeiului. Pentru ce toate acestea? Noi ştim că Domnul „nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor” [Pl. 3:33]; cum se face că El se foloseşte de atât de mulţi slujitori ameninţători şi trimite atât de des uşierul cu nuiaua Sa cea neagră? Care să fie cauza? Poate că voi fi în stare să găsesc răspunsul potrivit la această foarte nimerită întrebare şi poate voi fi de ajutor celor nenorociţi la fel cum a fost temnicerul lui Pavel şi lui Sila când le-a spălat rănile.
Îmi voi folosi textul, în primul rând cu referire la credincioşi, iar apoi cu referire la cei neconvertiţi. Domnul să mă ajute!
1. Mai întâi de toate, fraţi şi surori, haideţi să folosim textul CU REFERIRE LA CREDINCIOŞII ÎN CRISTOS.
Iubiţii mei fraţi şi surori în Isus Cristos, nu ne putem aştepta să ocolim necazul. Dacă lanurile de orz ale altora vor scăpa nearse, al nostru sigur nu va scăpa. Dacă Tatăl nu foloseşte nuiaua nicăieri altundeva, El cu siguranţă va fi sever cu adevăraţii copii. Cum a zis Pavel şi cum a pus în rimă compozitorul:

„Bastarzii pot scăpa de nuia
Afundaţi în trecătoare plăcere firească
Dar al Domnului fiu adevărat, născut din nou
Nu trebuie, nu ar scăpa de ar putea”

Salvatorul Tău ţi-a lăsat o moştenire îndoită. „În lume veţi avea necazuri, dar în Mine veţi avea pace.” [Ioan 16:33, parafrazare] Voi vă bucuraţi de pace; dar să nu vă gândiţi că veţi scăpa de privilegiul de a avea necazuri. Tot grâul trebuie treierat: şi aria Domnului mărturiseşte despre greutatea îmblăciului [unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia este legat un băţ gros mobil şi mai multe curele cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume spre a li se scoate boabele – DEX98] la fel ca oricare alt loc. Aurul trebuie încercat în foc; şi cu adevărat Domnul are un foc în Sion şi cuptorul Său în Ierusalim.
Dar tu, dragul meu, ai patru mângăieri speciale în toate necazurile tale. În primul rând ai această dulce reflecţie, că nu este niciun blestem în crucea ta. Cristos a fost făcut blestem pentru noi, şi noi numim crucea Lui lemnul blestemat, dar de când Isus a fost atârnat pe el, este cu adevărat cel mai binecuvântat; şi pot acum să spun despre crucea suferinţei „binecuvântat este oricine este atârnat pe ea.” Crucea poate fi foarte grea mai ales când lemnul este încă verde, iar umerii noştri neobişnuiţi să o poarte; dar amintiţi-vă că, deşi poate cântări o tonă de durere, ea nu cântăreşte nici măcar un gram de blestem. Domnul nu-şi pedepseşte niciodată copiii în sensul justiţiei răzbunătoare: îi disciplinează ca un tată, dar El nu-şi pedepseşte răscumpăraţii cum face un judecător cu un criminal. Ar fi fost nedrept să pedepsească pentru ei şi în locul lor. Cum ar putea oare Domnul să pedepsească de două ori pentru o singură ofensă? Dacă Cristos mi-a luat păcatele şi a stat ca înlocuitor pentru mine, atunci Dumnezeu nu mai este mânios pe mine; se poate ca paharul meu să fie amar, cu toate acestea, în el nu se găseşte niciun strop de pelin din mânia Atotputernică. Eu va trebui poate să sufăr, dar niciodată sub toiagul dreptăţii lictorului [persoană în Roma antică ce însoţea înalţii demnitari, purtând fasciile ca insignă a slujbei acestora – n.ed.], ci sub nuiaua înţelepciunii Părintelui. Oh, creştinule! Cât de plăcut ar trebui să găseşti acest lucru! A fost un timp când erai sub convingerea păcatului, când credeai că bucuros ai putrezi într-o temniţă sau ai arde pe rug, numai să scapi de sentimentul mâniei lui Dumnezeu; ai putea oare acum să devii nerăbdător? Mânia Domnului este fulgerul care pârjoleşte sufletul; şi acum că eşti scăpat de groaznicul pericol, nu trebuie să fii copleşit de câteva averse şi vijelii ce Providenţa le trimite. Un Dumnezeu al dragostei ne produce durerile: El este la fel de bun când ne disciplinează, ca atunci când ne mângăie: nu există mai multă mânie în providenţele dureroase decât în darurile pe care le face. Domnul se arată necredinţei ca lipsit de bunătate, însă credinţa vede întotdeauna dragoste în inima Lui. Oh! ce har că Sinaiul a încetat să fulgere! Doamne, lasă-l pe Isus să spună ce doreşte atât timp cât Moise este adus la tăcere pe vecie. Loveşte, Doamne, dacă este voia Ta, acum că ai auzit rugămintea Salvatorului şi ne-ai justificat sufletele.
În al doilea rând ai un alt motiv de mângâiere, şi anume, că necazurile tale îţi sunt măsurate de dragostea şi înţelepciunea divină. Iar în ce priveşte numărul lor, dacă El a rânduit zece, ele niciodată nu vor fi unsprezece. În ce priveşte greutatea lor, El care a cântărit munţii în cântar şi dealurile în balanţă, are grijă să-ţi măsoare necazurile, aşa că nu vei avea niciun dram mai mult decât consideră înţelepciunea Sa infinită că este potrivit. Se poate să ţi se pară că diavolul se năpusteşte asupra ta, dar aminteşte-ţi că el este întotdeauna un duşman înlănţuit. Există un pripon pentru fiecare necaz, şi dincolo de el nu poate vreodată trece. Nebucadneţar poate încălzi cuptorul de şapte ori mai tare decât de obicei, însă termometrul Domnului măsoară gradele exacte; şi dincolo de acestea, flacăra nu are putere chiar dacă o mie de Nebucadneţari s-ar jura, plini de furie, până ar rămâne fără suflu. Gândeşte-te la tot ce ai de suferit ca la o hotărâre a înţelepciunii, condusă de iubire, şi te vei bucura în toate necazurile tale, ştiind că ele îţi vor descoperi bunătatea iubitoare şi înţelepciunea Dumnezeului tău.
Aveţi şi o a treia consolare, aceea că, sub greutatea crucii voastre aveţi multe mângâieri speciale. Există întăritoare pe care Dumnezeu le dă sfinţilor bolnavi şi pe care nu le pune niciodată pe buzele celor sănătoşi. Cavernele întunecate nu ţin minerii la distanţă, dacă ei ştiu că acolo se găsesc diamante: nu e nevoie să vă fie frică de suferinţă, când vă amintiţi ce bogăţii aduc ele sufletului vostru. Nu auzi cântând privighetoarea dacă nu este noapte, şi sunt unele promisiuni ce ne cântă numai în timpul necazului. Vechiul vin bun al împărăţiei este păstrat numai în pivniţa durerii. Niciodată nu vei vedea mai clar chipul lui Cristos decât atunci când toţi ceilalţi îţi întorc spatele. Când vei ajunge într-o asemenea confuzie încât înţelepciunea umană este în impas, atunci vei vedea limpede şi clar înţelepciunea lui Dumnezeu. Oh, ce vizite de dragoste face Cristos poporului Său când aceştia sunt închişi în temniţa necazului lor. Iar apoi Îşi deschide inima faţă de ei şi îi alină aşa cum o mamă face cu copilul său. Cei cărora Isus le aşterne patul de culcare dorm dulce. Sfinţii ce suferă sunt, în general, sfinţii cei mai înfloritori; şi ar face bine să fie aşa, căci sunt în grija specială a Domnului Isus. Dacă vreţi să întâlniţi un om ale cărui buze rostesc cuvinte preţioase [lit. „din ale cărui buze curg perle”], căutaţi pe unul care a fost în ape adânci. Rareori învăţăm ceva bine, dacă nu suntem loviţi de nuia în şcoala lui Cristos de Doamna Încercare. Mlădiţele Domnului datorează mai mult cosorului decât oricărei alte unelte din grădină; lăstarii nedoriţi strică în mod regretabil via. Dar chiar în timp ce o purtăm, crucea aduce alinare; este cruce scumpă, scumpă, toată plină de trandafiri şi picurând mir frumos mirositor. Rutherford [Samuel Rutherford (1600?-1661), celebru autor prezbiterian care a avut de suferit din partea clerului şi autorităţilor şi ale cărui scrieri au fost foarte apreciate de Spurgeon – n.ed.] nu era sigur uneori ce iubea mai mult, pe Cristos sau crucea Lui; dar, dragul meu, el a iubit crucea numai de dragul Domnului său. Sufletele umile găsesc a fi o mare onoare aceea de a fi socotite demne de a suferi pentru Cristos. Dacă s-ar deschide vreodată cerul privirilor lungi ale muritorilor, viziunea ar fi pentru cei ce locuiesc în Patmosul lipsurilor şi necazurilor. Bucuriile din cuptor ard la fel de fierbinte ca flăcările din cuptor. Sunt dulci foloasele adversităţii, şi dulci sunt acompaniamentele ei când Domnul este cu poporul Lui.

În bezna grea zglobiul fulger
Strălucind mai mult se joacă
În hăţiş frumoasa floare
Mai mândră şi vioaie-arată.

Aşa, în valea cea mai neagră
Domnul credincios se-arată
Cu preabogate mângăieri
Mă-nvie şi mă întremează.

Dar apoi, – şi acesta este punctul în care textul mă aduce, şi ce am spus până acum m-a îndepărtat de el – voi aveţi această încurajare, că toate necazurile voastre lucrează spre binele vostru veşnic, aducându-vă din ce în ce mai aproape de Dumnezeu. Acest punct îl vom ilustra prin istorisirea de faţă. Dragii mei prieteni în Cristos Isus, Tatăl nostru ceresc de multe ori trimite după noi, şi noi nu venim. El trimite după noi ca să practicăm o credinţă cât mai simplă în El. Am crezut şi prin credinţă am trecut din moarte la viaţă, dar uneori credinţa noastră se clatină. Încă nu am ajuns să avem încrederea pe care Avraam o avea în Dumnezeu; nu ne lăsăm îngrijorările noastre în seama Lui, ci, asemeni Martei, ne împovărăm cu prea multe servicii. Avem credinţă pentru promisiunile mai mici, dar de cele mai multe ori ne este teamă să ne deschidem larg gura, deşi Domnul a promis că o va umple. Prin urmare, El trimite după noi: „vino copilul meu”, zice, „vino şi ai încredere în Mine. Perdeaua este ruptă, intră în prezenţa Mea şi apropie-te cu îndrăzneală de tronul harului Meu. Eu sunt vrednic de încrederea ta deplină, aruncă grijile tale asupra Mea. Ieşi la lumină şi citeşte-ţi clar titlul. Scutură-te de praful îngrijorărilor tale şi îmbracă-te cu frumoasa haină a credinţei.” Dar, vai! Cu toate că suntem chemaţi cu cuvinte calde de dragoste la practicarea binecuvântată a acestui har mângâietor, noi nu vrem să venim. Altă dată ne cheamă la o părtăşie mai strânsă cu El. Noi stăteam în pragul casei Domnului, iar El ne invită în sala de mese, să cinăm cu El, dar noi refuzăm această onoare. El ne-a primit în camerele interioare, dar mai sunt încăperi secrete, ce nu ne sunt încă deschise; El ne invită să intrăm în ele, dar noi ne tragem înapoi. Isus tânjeşte să aibă o părtăşie strânsă cu poporul Lui. Prin acest lucru, El vede „rodul muncii sufletului lui şi se va înviora”. Pentru un creştin trebuie să fie o bucurie să fie cu Cristos, dar şi pentru Isus este o bucurie să fie cu poporul Său, pentru că este scris: „Şi-a găsit plăcerea în fiii oamenilor.” [Prov. 8:31, parafrază] Acum, poate unii se gândesc că dacă Domnul Cristos face semn cu degetul şi ne spune: „Apropie-te şi ai părtăşie cu Mine!” noi vom zbura ca şi când am avea aripi la picioare; dar în loc să facem astfel, ne croim drum prin ţărână; avem prea multe treburi; avem prea multe griji apăsătoare; şi uităm să venim, cu toate că vocea Preaiubitului este cea care ne cheamă la El. Deseori chemarea este la o rugăciune mai fierbinte. Nu simţiţi câteodată în voi o dorinţă înfocată după rugăciunea privată? Aţi simţit că nu sunteţi uşuraţi până nu vă apropiaţi de Domnul să Îi spuneţi nevoile voastre; şi cu toate acestea, poate aţi stins Duhul în acea privinţă şi aţi continuat tot fără acces intim la Dumnezeu. În fiecare zi Domnul Îşi invită poporul să vină la El, să Îi spună ce doreşte, şi le va fi dat. El este un Dumnezeu darnic ce stă pe scaunul de îndurare, şi Îi face plăcere să împlinească alor Săi cele mai mari dorinţe ale inimilor lor; şi cu toate acestea, spre ruşinea noastră, noi trăim fără să ne folosim de această putere a rugăciunii şi ne lipseşte bogăţia de binecuvântări care ar fi revărsată din cornul abundenţei harului – rugăciunea eficientă la Dumnezeu. Ah, fraţilor, suntem într-adevăr vinovaţi aici, majoritatea dintre noi. Stăpânul trimite după noi să ne rugăm, iar noi nu venim. De asemenea, adeseori ne cheamă la un statut de pietate mai înalt. De la acest amvon m-am străduit să vă motivez spre realizări mai nobile; v-am îndemnat să nu mai fiţi mulţumiţi doar cu nişte realizări pitice, ci să vă avântaţi spre lucruri mai sublime, mai cereşti. Nu v-am rugat şi nu v-am cerut să:

„Uitaţi de paşii deja făcuţi
Şi înainte să grăbiţi” ?

Eu sunt convins că, după cum creştinii obişnuiţi experimentează harul mult mai mult decât profanii, tot aşa există creştini care experimentează harul mult mai mult decât creştinii obişnuiţi. Există înălţimi pe care ochiul obişnuit nu le-a văzut niciodată, darămite să le cucerească. Oh! Sunt cuiburi printre stele unde sfinţii lui Dumnezeu trăiesc, şi cu toate acestea, câţi dintre noi nu ne mulţumim să ne târâm prin ţărână ca viermii! Dacă am avea har să despicăm norii şi să ne urcăm în cerul senin şi limpede al părtăşiei cu Cristos! Nu îl slujim pe Dumnezeu cum ar trebui. Suntem reci ca gheaţa, când ar trebui să fim ca metalul topit, penetrând orice opoziţie. Suntem ca Sahara cea pustie, când ar trebui să fim înfloritori ca grădina Domnului. Îi dăm Domnului câţiva penny [echivalenul unui ban, 100 de penny valorează o liră], când El merită lira; mai mult, El merită ca sângele inimii noastre să fie angajat în slujirea bisericii Lui şi a Adevărului Său. Oh! Îl iubim aşa puţin pe scumpul nostru Domn Isus; nedemni de ai fi slujitori, cu atât mai puţin de a-i fi mirese. Dacă ne-ar fi pus să fim ajutor la bucătărie, mi-e teamă că abia ne-am putea achita de datorie; şi cu toate acestea ne-a înălţat să fim os din oasele Lui şi carne din carnea Lui, căsătoriţi cu El printr-un legământ glorios de căsătorie. Of, fraţilor! Dumnezeu ne cheamă adesea la grade mai ridicate de pietate şi totuşi, noi nu venim!
Dar cum se face că lăsăm ca Domnul să ne cheme de atâtea ori, iar noi nu venim? Lasă-ţi inima să dea răspunsul, într-o mărturisire umilă a păcatelor tale. Oh, fraţilor, nu ne-am gândit niciodată că vom ajunge atât de rău cum suntem acum. Dacă un înger ne-ar fi spus că vom fi atât de indiferenţi faţă de Cristos, i-am fi spus cum i-a spus Hazael lui Elisei: „Dar ce este servitorul tău, câinele acesta, ca să facă lucruri aşa de mari?” [2 Împ. 8:13] Dacă vreunul dintre noi ne-am fi văzut propria istorie scrisă de pana unui profet, am fi spus: „Nu, nu se poate. Dacă Domnul Cristos mă iartă, trebuie să-L iubesc; dacă a găsit cu cale să mă înfrăţească cu El, trebuie să-L slujesc; dacă sunt beneficiarul unor îndurări atât de splendide, trebuie să fac ceva pe măsura bunătăţii Lui.” Şi totuşi, până acum am fost nerecunoscători, necredincioşi, şi chiar am refuzat să-I ascultăm chemarea, sau să venim la rugămintea Lui. El a zis: „Caută faţa Mea!” dar inima noastră nu a zis: „Da, Doamne faţa Ta o voi căuta.” Şi din această cauză, pentru că nu vrem să ascultăm chemarea blândă a Domnului, vine necazul, la fel cum a venit focul în lanul de orz al lui Ioab pentru că nu a răspuns chemării tânărului prinţ. Necazul vine în multe forme. Este prea puţin important în ce formă vine, atât timp cât îşi atinge ţelul de a ne face să ascultăm chemarea divină.
Unii creştini suferă necazul sub forma bolii, târăsc după ei toată viaţa un trup bolnav, sau sunt dintr-o dată aruncaţi pe patul de boală şi se întorc de pe o parte pe alta, ziua şi noaptea, în durere şi extenuare. Acesta este medicamentul Domnului; şi când copiilor Domnului le este administrat, să nu creadă că le este dat pentru a-i omorî, ci pentru a-i vindeca. Multe dintre medicamentele prescrise de medic îl fac pe om să se simtă şi mai rău pentru o perioadă: se simte mai rău cu ele decât fără ele; dar dacă este un doctor dibaci, ştie că starea aceasta se datorează medicamentului; nu este deloc alarmat de durerea pacientului său, şi se aşteaptă ca toate acestea să lucreze spre bine şi să vâneze, cum s-ar spune, boala originală. Când Domnul ne trimite boli dureroase, poate pentru un timp acestea agravează şi mai mult neputinţele noastre spirituale anterioare; pentru că boala provoacă deseori nerăbdare şi cârteli împotriva lui Dumnezeu, dar la timpul potrivit duhurile noastre mândre vor fi frânte şi vom implora milă. După cum pila îndepărtează rugina, aşa îndepărtează şi boala apatia de pe inima noastră. Diamantul este tăiat de multe ori, dar cu fiecare tăietură valoarea-i creşte; la fel se întâmplă şi cu credinciosul când este cercetat de Dumnezeu. Am auzit spunându-se despre mulţi pastori că predică cel mai bine după boală, aşa încât auditoriul abia a mai regretat toate durerile pe care aceştia le-au avut, când au realizat cât de savuroase şi pline de măduvă au fost cuvintele lor. Frate, dacă nu vei veni la Domnul de bună voie, îţi va trimite un pat de boală în care să fi adus la El. Dacă nu vei veni alergând, El te va face să vii şchiopătând. Dacă nu vei veni cât încă ai strălucire în ochi şi faţa îţi radiază de sănătate, El te va face să vii când ochii-ţi vor fi slabi şi grei şi înfăţişarea palidă şi tristă. Dar tot trebuie să vii; şi dacă prin alte mijloace nu vei veni, boala este caleaşca neagră în care vei veni.
Pierderile, de asemenea, sunt frecvent mijloacele pe care Domnul le foloseşte ca să aducă acasă oaia rătăcitoare, precum câinii răi care hăituiesc oile aducându-le înapoi la păstor. Nu se pot îmblânzi leii dacă sunt bine hrăniţi; trebuie să li se slăbească puterea, iar stomacul lor trebuie să simtă puţin lipsa şi apoi se vor supune mâinii îmblânzitorului: şi am văzut deseori creştinul forţat să se supună voinţei Domnului prin împuţinarea pâinii şi prin muncă multă. Când se îmbogăţesc şi numărul bunurilor lor creşte, mulţi credincioşi mărturisitori îşi poartă nasul mult prea sus şi vorbesc într-un mod mult prea lăudăros. Ca David, ei se laudă „muntele meu este tare; nu se va clătina niciodată” [parafrazare Ps. 30:6-7]. Când creştinul se îmbogăţeşte, are reputaţie bună, este sănătos, are o familie fericită, el îi permite prea des Doamnei Siguranţă Carnală să se ospăteze la masa lui. Dacă el este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, pentru el se pregăteşte o nuia. Aşteaptă puţin şi poate va fi să îi vezi toată bogăţia cum se risipeşte precum un vis. Priveşte cum se pierde o parte din pământurile sale – şi ce repede acrii [acrul, unitate de măsură pentru suprafeţe, echivalează cu 0.4 hectare – n.ed.] schimbă proprietarii. Priveşte cum pierde o parte din afaceri – din acea direcţie nu va mai veni niciodată profit. O datorie acolo, o factură neplătită în partea cealaltă – cât de repede vin pierderile! Dar oare unde se vor termina? Cum aceste pierderi vin una după alta, el începe să se frământe din cauza lor şi se îndreaptă către Dumnezeul lui. O! Binecuvântate valuri ce naufragiază omul pe stânca mântuirii! O, chiar dacă pătrund în carne, binecuvântate sunt funiile care ne trag la Isus! Pierderile în afaceri sunt adeseori sfinţite spre îmbogăţirea sufletului. Dacă nu vii la Domnul când ai mâinile pline, vei veni cu ele goale. Dacă Dumnezeu, în harul Lui, nu a găsit niciun alt mijloc să te determine să-L onorezi printre oameni – dacă pe culmile bunăstării nu-L poţi onora – El te va coborî în valea sărăciei.
Pierderile persoanelor dragi, de asemenea – ah! ce lovituri tăioase de nuia mai primim de la acestea, fraţilor! Ştim cum Domnul le sfinţeşte spre aducerea poporului Său lângă El. Cât ar trebui să ne bucurăm, ştiind că Însuşi Domnul Cristos a avut parte odată de jale la fel ca noi. Tacitus ne spune că inelul de chihlimbar era considerat fără valoare printre romani până când împăratul a început să poarte unul, iar apoi imediat inelul de chihlimbar a început să fie foarte apreciat. Pierderile unor persoane dragi pot fi privite ca nişte lucruri foarte triste; dar când ne amintim că Isus şi-a plâns prietenul, pe Lazăr, de acum înainte ele sunt bijuterii alese şi haruri speciale de la Dumnezeu. Cristos a purtat acest inel; înseamnă că eu nu trebuie să roşesc când îl port. De multe ori o mamă a fost motivată la o viaţă mai sfântă prin pierderea copilului ei, de multe ori un soţ a fost motivat să-şi predea şi mai mult inima Domnului prin moartea soţiei lui. Nu ne fac semn duhurile celor plecaţi, alături de îngeri să venim spre cer? „Vino, vino mai aproape!” zic ei, „nu aceasta este odihna ta. Odată puteam să îmi fac cuibul în acelaşi copac şi să cânt de pe acelaşi ram; dar acum ţi-am fost luat – acum mă odihnesc în ceruri. Vino aici, tu care altădată mi-ai fost soţ scump – vino aici, căci toţi copacii în care îţi faci cuib sunt însemnaţi pentru secure; aşa că vino acum şi locuieşte cu mine!” Da, noi în lumina aceasta trebuie să privim mormintele noastre proaspăt făcute şi să ne rugăm Domnului să ne sape inimile cu cazmaua groparului şi să ne îngroape păcatele aşa cum noi ne îngropăm morţii.
Încercările din familia ta sau cu copiii tăi sunt o altă formă de ardere a lanului de orz. Nu ştiu fraţilor, însă cred că o cruce vie este mult mai greu de dus decât una moartă. Ştiu pe câţiva dintre voi care nu v-aţi pierdut copiii: aş fi putut dori să-i fi pierdut, căci nu au trăit decât pentru a vă aduce durere şi întristare. Vai, tinere! ar fi fost mai bine ca mama ta să te fi văzut pierind la naştere decât să fi trăit ca să dezonorezi numele tatălui tău. Vai, tu, omule! Ar fi fost mai bine pentru tine să şerpuiască cortegiul pe străzi, ducându-ţi cadavrul spre mormânt decât să trăieşti blasfemiind pe Dumnezeul mamei tale şi să râzi de cartea care este comoara ei. Ar fi fost mai bine pentru tine să nu te fi născut niciodată, şi ar fi fost mai bine şi pentru părinţii tăi. Ah! dragi prieteni, dar chiar şi aceste lucruri sunt menite să ne apropie mai mult de Cristos. Nu trebuie să facem idoli din copiii noştri; şi să nu îndrăznim să facem aşa, mai ales că vedem cât de clar Domnul ne arată că, la fel ca noi, sunt prin natură copii ai mâniei. Mai ascuţit decât colţul viperei este un copil nerecunoscător; dar în mâna lui Dumnezeu veninul este preschimbat în medicament. Păsările Domnului uneori rămân în iarbă, în cuiburile lor; dar El le umple cuibul cu spini, iar ele zboară spre înălţimi şi cântă precum o ciocârlie în timp ce se înalţă spre cer. Trebuie să priveşti aceste necazuri din familie ca invitaţii făcute de Dumnezeu – o dulce constrângere care să te facă să cauţi faţa Sa. Mulţi sunt încercaţi în alt mod, care poate este la fel de dur ca oricare altul, printr-o depresie adâncă a duhului. Ei sunt întotdeauna melancolici; nici ei nu ştiu de ce. Pentru ei noaptea este lipsită de stele şi ziua de lumina soarelui: melancolia a pus stăpânire pe ei; dar chiar şi acesta este deseori un mijloc de a-i ţine mai aproape de Domnul decât ar fi în alte feluri. Ştiţi că unora dintre plantele noastre englezeşti le plac mult locurile umede, umbroase de sub copaci, iar dacă soarele ar străluci direct pe ele, ar muri. Poate există şi minţi de acelaşi fel. Prea multe dulciuri îmbolnăvesc copiii, dar băutura amară [bitterul] este tonic bun. Tenurile delicate au nevoie de voal ca soarele să nu privească prea grozav asupra lor; este posibil ca aceşti jelitori să aibă nevoie de voalul întristării. Este bine că au fost loviţi, chiar cu această grea depresie a duhului, pentru că sunt ţinuţi aproape de Domnul. Apoi, mai este o altă suferinţă, ascunderea feţei Domnului, cât de greu de îndurat, dar cât de benefică! Dacă nu vom sta aproape de Domnul, El Îşi va ascunde faţa în mod sigur. Cu siguranţă aţi văzut o mamă la plimbare cu copilaşul ei care tocmai a învăţat să meargă în picioare; şi pe stradă micuţul aleargă când la dreapta, când la stânga, aşa că mămica se ascunde pentru o clipă; iar copilul se uită în jur şi începe să plângă, iar mama se arată. Care este efectul? nu mai fuge acum de lângă mama lui: o va ţine cu singuranţă de mână. Aşa că atunci când ne rătăcim de Dumnezeu, El îşi ascunde faţa, şi apoi, din moment ce Îl iubim, începem să plângem după El; şi când Îşi arată din nou faţa, ne agăţăm de El cu mult mai multă dragoste. Aşa Îi face Domnului plăcere să ne binecuvânteze necazurile.
Acum, creştinule, ce vreau să spun cu toate acestea? Doar atât. Te afli acum în vreun necaz acut? Atunci mă rog să te duci la Dumnezeu la fel cum Ioab a mers la Absalom. „Arată-mi pentru ce Te cerţi cu mine !” [Iov 10:2] „Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima, încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile, vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei” [Ps. 139:23, 24]. Fă din acest timp unul special de umilinţă şi cercetare a inimii. Şi lasă orice păcat chinuitor să fie scos afară! Când Dumnezeu mătură, tu cercetează-te! Când eşti lovit de nuia, este datoria ta să îţi mărturiseşti deplin păcatele trecute şi să te rogi să fii eliberat de puterea lor în viitor. Sau astăzi nu ai nici o încercare, frate? Atunci cercetează-te să nu existe ceva care să-L provoace pe Dumnezeu să trimită una şi începe acum să te cureţi de toate murdăriile cărnii şi ale sufletului prin Duhul Sfânt. Să previi este mai bine decât să tratezi. Şi uneori cercetarea la timp a inimii scuteşte de multe dureri ale ei. Să luăm aminte, deci. Sau am fost loviţi de un necaz şi s-a terminat oare? Atunci să spunem ca David: „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău.” [Ps. 119:67] Haideţi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru tot ce a făcut spunând: „Este spre binele meu că m-ai smerit” [Ps. 119:71]. Haideţi să ne unim într-un imn comun de laudă pentru toată bunătatea plină de dragoste pe care Dumnezeu a găsit cu cale să ne-o arate prin loviturile usturătoare ale nuielei Sale. Presupun că am spus suficiente creştinului pentru a face o aplicaţie micului tablou aflat înaintea noastră. Dumnezeu a ars lanul vostru de orz, dragi prieteni: acum mergeţi la El şi cu cât vă puteţi apropia mai mult, cu cât vă puteţi agăţa mai tare de El, cu atât mai bine pentru sănătatea şi mângâierea sufletului vostru pentru toată viaţa. La sfârşit tu şi cu mine vom cânta spre lauda Domnului nostru ce trimite necazurile:

Tot ce-ntâlnesc, găsesc, m-ajută
Pe calea spre cereasca bucurie
Pe care, chiar de-acum am încercări
Tristeţe niciodată ele nu-mi vor mai aduce.

Binecuvântat cu bogăţii de slavă
Calea uitării nicicând n-o voi fi dat
Căci m-a condus, prin bucurii şi lacrimi
La Salvatorul binecuvântat.

II. Câteva cuvinte – şi fie ca Dumnezeu să le umple de putere – către PĂCĂTOS, vor forma partea secundă a discursului. Domnul a trimis şi după tine. O, tu, om neconvertit! Dumnezeu a trimis deseori după tine. De mult, în copilărie, rugăciunile mamei tale au căutat să te câştige pentru dragostea Salvatorului, şi primele sfaturi ale tatălui tău evlavios au fost ca ochiurile unui năvod în care se dorea să fi fost prins; însă le-ai rupt toate şi ai trăit îndepărtându-ne prin păcate de amintirile timpurii şi de promisiunile copilăriei. De atunci încoace, ai fost de multe ori chemat prin predicare. Predicile noastre nu au nimerit întotdeauna departe de ţintă, ba câteodată o lovitură fierbinte a pătruns arzând până în conştiinta ta şi te-a făcut să tremuri; dar, vai, tremuratul a cedat locul vechilor tale păcate. Până acum ai fost chemat, dar ai refuzat. Mâinile pline de milă au fost întinse, însă tu nu le-ai luat în seamă. Ai avut şi chemări din Biblia ta, din alte cărţi religioase, de la prieteni creştini. Zelul sfânt nu este stins de tot şi se arată prin faptul că-ţi poartă de grijă. Tinere, colegul de muncă ţi-a vorbit uneori, tânără, prietena ta a plâns pentru tine. Sunt unii dintre voi, acum de faţă, care aţi fost chemaţi de cele mai iubitoare voci la orele noastre de studiu. Atât în şcoala duminicală, cât şi în orele de caticheză sunt bărbaţi şi femei cu o dragoste adâncă pentru sufletele încredinţate lor – inimi calde, ochi ce lăcrimează – şi au plâns pentru tine ca să vii la Cristos; dar până acum toate aceste eforturi nu au avut nici un efect, tu eşti străin faţă de Domnul ce te-a creat şi duşman lui Cristos, Salvatorul.
Ei bine, dacă aceste mijloace blânde nu vor avea efect, Dumnezeu poate să folosească alţi factori. Poate că deja i-a încercat. Dacă nu – şi dacă El a intenţionat prin decret divin mântuirea ta veşnică – El va folosi mijloace mai dure, la fel de sigur precum faptul că eşti viu acum; şi dacă un cuvânt nu va fi suficient, el va folosi o lovitură, cu toate că Îi place să încerce mai întâi puterea cuvântului. Şi tu, ascultătorul meu neconvertit şi nemântuit, ai avut încercările tale. Şi tu plângi la fel ca şi creştinii. Poate nu plângi datorită păcatului, dar cu siguranţă că păcatul te va face să plângi. Poate că îţi repugnă pocăinţa din cauza întristării pe care o produce, dar de suferinţă nu vei scăpa, chiar de vei scăpa de pocăinţă. Şi tu ai avut bolile tale. Îţi mai aminteşti când în noapte liniştită auzeai ceasul ticăind, te gândeai că ticăie ultimele tale minute care îţi prevesteau damnarea? Îţi aminteşti acele zile epuizante când te întorceai de pe o parte pe alta, schimbând doar locul, fără să scapi de durere? Omule, poţi să-ţi aduci aminte de juruinţele pe care ai trăit doar să le încalci şi promisiunile prin care l-ai minţit pe Dumnezeul veşnic? Atunci Sabatul va fi desfătarea ta, aşa ai zis, dacă ai fi cruţat, iar casa Domnului şi poporul Lui îţi vor fi dragi, şi vei căuta faţa Lui. Dar nu ai făcut aşa: ţi-ai călcat legământul şi ai dispreţuit promisiunea făcută lui Dumnezeu. Sau ce să fie, ai avut pierderi în afaceri? Ai început viaţa bine şi cu speranţă, însă nimic nu a prosperat în mâinile tale. Nu îmi pare rău pentru asta; pentru că îmi aduc aminte că cel rău este acela care se întindea ca un copac verde şi despre cei lepădaţi este scris: „Nimic nu îi tulbură până la moarte şi trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de suferinţele omeneşti şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni” [Ps. 73:4-5]. Dar eu mă bucur că voi sunteţi loviţi. Mai bine să vă văd biciuiţi pe drumul spre cer, decât mergând în şaretă spre iad. Fără îndoială că mulţi, precum Agag, merg cu graţie spre locul măcelăririi lor, în timp ce alţii merg chinuindu-se spre gloria eternă. Aţi avut pierderi, dar ce pot fi acestea dacă nu mesageri duri ai lui Dumnezeu trimişi să îţi spună că nu există nimic în afară de cer pentru care merită să trăieşti, să te înţarce de la pieptul pământului şi să te facă să cauţi ceva mult mai substanţial decât îţi pot oferi bogăţiile lumeşti? Şi tu ai pierdut prieteni; pot să vă amintesc de acele morminte ale căror brazde au fost aşa de recent întoarse? Pot să vă amintesc de copii buni şi frumoşi în ochii voştri ce v-au fost luaţi în ciuda lacrimilor voastre? Să vă amintesc de părintele ce doarme în Isus? De o soră dulce care s-a ofilit, asemeni unui crin, având de mică tuberculoză? Să vă aduc aminte toate aceste lucruri? Nu aş vrea să vă deschid din nou rănile, dar este spre binele vostru să vă fac să ascultaţi vocea lor solemnă, pentru că ele spun: „Vino la Dumnezeul tău, împacă-te cu El!” Eu nu cred că voi veţi veni vreodată la Isus dacă Duhul Sfânt nu va folosi încercări pentru a vă aduce. Am aflat că femeia nu şi-a găsit moneda, până nu a măturat casa. Fiul rătăcitor nu s-a întors, până nu i-a fost aşa foame că ar fi mâncat şi roşcovele cu care se hrăneau porcii. Eu sper că aceste necazuri să fie spre binecuvântarea voastră. Pe lângă toate acestea, aţi avut şi voi depresie a duhului. Dacă nu greşesc, mă adresez unora care se află chiar acum într-o astfel de stare. Voi nu ştiţi ce este, însă nimic nu vă face plăcere. Aseară aţi mers la teatru. Aţi fi preferat să nu fi mers: nu v-a făcut nicio plăcere; dar altă dată eraţi acolo la fel de veseli ca oricine altcineva. Mergi cu colegii tăi, iar plăcerea zilei, cum o numesc ei, a devenit pentru tine nimic mai mult decât o dureroasă pierdere de timp. Ţi-ai pierdut cheful de viaţă; şi nu-mi pare rău, dacă te va face să cauţi o viaţă mai bună şi să-ţi pui încrederea în lumea de dincolo. Prieteni, vă spun din nou, acestea sunt lanurile voastre de orz în flăcări! Dumnezeu v-a chemat iar voi aţi refuzat să veniţi; iar acum El a trimis mesageri greu de refuzat. Vi i-a trimis cu cuvinte grele şi mai neînduplecate care să se adreseze trupului, dacă duhul nu vrea să audă.
Ei bine, şi acum ce urmează? Dacă Dumnezeu i-a trimis, îi asculţi? Dragul meu ascultător, dacă Dumnezeu i-a trimis, i-ai ascultat? Pentru unii dintre voi am ajuns aproape să disper. Dumnezeu vă poate salva, dar nu vă pot spune cum o va face. Cu siguranţă că nu pare să binecuvânteze Cuvântul. Ai fost chemat şi rugat fierbinte; te-am implorat dimineaţa şi seara. Inimile noaste au tânjit cu tandreţe după tine, dar până acum au făcut-o în zadar. Dumnezeu ştie că am tot lovit în granit cu ciocanul, dar încă nu a cedat. Am lovit cremenea, dar nu s-a spart. Unii dintre voi aproape fărâmaţi fierul plugului, sunteţi asemenea pietre că trecerea plugului peste voi pare a fi în zadar. Cât despre necaz, nu cred că vă aduce vreun bine; căci dacă veţi fi loviţi din nou, vă veţi răzvrăti din ce în ce mai mult. Tot capul este bolnav şi toată inima suferă de moarte [Is. 1:5] Ai fost lovit aşa încât din cap până în picioare eşti plin de răni, vânătăi şi locuri supurante. Eşti sărac – poate beţia te-a adus aici; ţi-ai pierdut soţia – poate cruzimea ta a contribuit la moartea ei; ţi-ai pierdut copiii şi ai ajuns falit, fără nici un prieten, cerşetor neajutorat, şi totuşi nu te întorci la Dumnezeu! Oare ce e de făcut cu tine? O, Efraime, ce să fac cu tine? Să te dau? „Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul?” [Os. 11:8] Inima îndurării încă strigă după tine. Întoarce-te! Întoarce-te! Domnul să te ajute să te întorci, chiar acum.
Alţii dintre voi nu aţi suferit toate acestea în trecut, dar suferiţi în prezent o parte din ele. Şi dă-mi voie să te implor, prin mila lui Dumnezeu şi prin sângelui Domnului nostru Isus Cristos, să nu Îl sfidezi pe cel ce îţi vorbeşte. Dumnezeu nu Îşi va trimite mesagerii la nesfârşit. După ce a muncit cu tine o vreme, te va lăsa în blestem. Îndelunga răbdare nu ţine pentru totdeauna. Mila îşi are timpul ei. Iată, Regele ridică steagul alb al mângâierii astăzi, şi te invită să vii la El. Mâine El poate să ridice steagul roşu, al ameninţării: şi dacă aceasta nu e de ajuns, dacă steagul roşu nu te va face să te întorci, apoi El va înălţa steagul negru al execuţiei, iar atunci nu va mai fi nicio speranţă. Ai grijă! Steagul cel negru încă nu este înălţat, însă steagul cel roşu este acolo cu încercări şi necazuri, ameninţările lui Dumnezeu pentru tine, poruncindu-ţi să îţi deschizi larg inima ca harul să intre; dar dacă steagul cel roşu nu va fi de ajuns, steagul cel negru îl urmează. Poate tocmai a fost înălţat! Dumnezeu să te ajute să strigi cu inima frântă la El după salvare, înainte ca lumânarea să se stingă, soarele să apună şi noaptea morţilor să vină fără speranţa unui nou răsărit la învierea binecuvântată.
Unde se doreşte să se ajungă cu toate acestea? Eu vreau să ajung aici: Dacă un cuvânt al meu te-ar putea face să vii la Împărat în această dimineaţă – ştiu că se va întâmpla numai dacă Dumnezeu Duhul Sfânt te constrânge să o faci, prin puterea Lui irezistibilă; dar dacă El îl va binecuvânta, mă voi bucura precum unul care găseşte o mare comoară. De ce te împotriveşti lui Dumnezeu? Dacă Domnul a intenţionat mântuirea ta veşnică, împotrivirea ta va fi în van. Şi cât de vexat vei fi în anii ce vor urma, când te vei gândi că te-ai împotrivit atât de mult timp! De ce te împotriveşti? Berbecele lui Dumnezeu este prea puternic pentru zidurile prejudecăţii tale: le va face să se prăbuşească. De ce te împotriveşti Dumnezeului tău, care te-a iubit cu o dragoste veşnică şi care te-a răscumpărat prin sângele lui Cristos? De ce te împotriveşti Lui, care vrea să facă robia roabă, şi să facă din tine copilul Lui plin de bucurie? Of! zice unul „dacă aş crede că există o asemenea milă, aş ceda.” Dacă tu crezi în Domnul Isus Cristos, aceasta va fi o dovadă că o aşa îndurare este rânduită pentru tine. Fie ca Duhul Domnului să-ţi dea putere, ţie, păcătosule, să vii aşa cum eşti şi să-ţi pui încrederea în Cristos! Dacă vei face astfel, atunci e sigur că numele tău este scris în Cartea Vieţii Mielului, că ai fost ales de Dumnezeu şi eşti de preţ înaintea Lui, şi capul tău este unul din acelea pe care coroana nemuririi va străluci pentru totdeauna. Oh, de te-ai încrede în Cristos! Bucuria şi pacea pe care le-ai avea în prezent valorează lumi întregi; oh, dar gloria, copleşitoarea glorie ce în lumile viitoare va aparţine acelora ce s-au încrezut în Cristos! Fie ca în dimineaţa aceasta, Dumnezeu să facă să vă puneţi sufletele la picioarele lucrării desăvârşite a lui Isus. Sângele Lui poate curăţi; neprihănirea Lui poate acoperi; frumuseţea Lui poate împodobi; rugăciunea Lui poate păstra; venirea Lui va glorifica; cerul Său te va binecuvânta. Încrede-te în El! Dumnezeu să te ajute să te încrezi în El; şi a Lui va fi slava acum şi în veci de veci. Amin şi amin.