Obiecţii la inspiraţia verbală

Obiecţiile aduse inspiraţiei verbale sunt multe şi variate. Simmons le discută doar pe cele mai cunoscute. Aceste obiecţii privesc:

I. TRADUCERILE ŞI COPIILE FAILIBILE

1. Formularea obiecţiei

Ce valoare are inspiraţia verbală a manuscriselor originale ale Scripturii dacă noi nu avem aceste manuscrise, majoritatea oamenilor depinzând de traducerile din limbile originale, traduceri care nu pot fi infailibile?

2. Răspuns la obiecţie

(1) Obiecţia este corectă în presupunerea că traducerile din limbile originale ale Scripturii nu pot fi infailibile.
Dumnezeu nu spune niciunde că traducătorii sunt fără greşeală. Inspiraţia verbală înseamnă inspiraţia verbală a manuscriselor originale ale Scripturii.
(2) Această obiecţie este de asemenea corectă în presupunerea că noi nu avem nici un manuscris original al vreunei părţi a Scripturii.
(3) Dar această obiecţie nu atacă inspiraţia verbală ci doar pune sub semnul întrebării valoarea acesteia.
(4) Obiecţia este greşită în presupunerea că o copie imperfectă a unui original infailibil nu este mai bună decât o copie de acelaşi fel a unui original failibil. Este mai bine să ai o copie imperfectă a unui original infailibil decât o copie perfectă a unui original failibil.
(5) Obiecţia este greşită prin implicaţia că noi nu avem nici o copie demnă de încredere a originalului.
Critica textuală s-a dezvoltat într-atât, încât prin compararea a numeroase copii antice ale originalelor Scripturii, a eliminat orice îndoială în ce priveşte doctrinele importante ale Bibliei. Din moment ce Dumnezeu nu a păstrat pentru noi manuscrisele originale ale Bibliei (şi El a trebuit să aibă motive întemeiate ca să facă asta), tot El ne-a dat o bogăţie de copii antice, prin care noi să putem cu o remarcabilă exactitate să ajungem la originale.
(6) Studiul limbii ebraice şi greceşti s-a dezvoltat în aşa măsură încât această cunoaştere a devenit accesibilă chiar şi oamenilor obişnuiţi, încât toţi să poată fi siguri de înţelesul limbii originale în aproape toate cazurile.

II. PSALMII DE IMPRECAŢIE

1. Formularea obiecţiei

Limbajul folosit de aceşti psalmi nu poate fi demn de Dumnezeu, putând fi detectate urmele prejudecăţilor şi izbucnirilor umane. Aceste obiecţii sunt aduse de J. Patterson Smith în How God Inspired The Bible.

Obiecţia este greşită deoarece presupune că psalmii de imprecaţie sunt expresia sentimentelor personale ale lui David împotriva duşmanilor săi doar datorită a ceea ce ei i-au făcut. Dimpotrivă el a fost suavul cântăreţ al lui Israel, şi el nu şi-a manifestat amărăciunea şi răzbunarea personală. Obervaţi atitudinea sa nobilă faţă de regele Saul, când acesta dorea să-i ia viaţa.

2. Exemple specifice citate ca obiecţii.
(1) „Dumnezeule, zdrobeşte-le dinţii din gură!” (Ps. 58:6). Un studiu al acestui psalm arată că acesta se referă la păcătoşi în general şi nu doar la duşmanii lui David. David este doar vocea lui Dumnezeu care „urăşte pe cei ce fac fărădelegea” (Ps. 5:5). Aici David aflat sub inspiraţie confirmă judecata finală a lui Dumnezeu împotriva celor răi. Aceasta este clar dacă se compară Ps. 58:9-11 cu Apoc. 19:1-6.
(2) „Copiii lui să umble fără nici un căpătâi şi să cerşească, să-şi caute pâinea departe de locuinţa lor dărâmată.” (Ps. 109:10).
Fapte 1:16 ne arată că David nu a vorbit de duşmanii săi personali, ci a fost o rostire profetică cu privire la Iuda. Această imprecaţie a copiilor lui Iuda este conformă cu revelaţia lui Dumnezeu care a spus că „pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii, până la al treilea şi al patrulea neam” al celor ce îl urăsc pe El (Ex. 20:5).
(3) „Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ţi va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi şi-i va zdrobi de stâncă! (Ps. 137:8, 9). Observaţi că cuvintele nu sunt o rugăciune, nu sunt o imprecaţie, ci sunt în întregime o profeţie. Cuvintele lui David sunt ca cele din Isaia 13, unde se referă la distrugerea Babilonului de către mezi, datorită felului în care i-au tratat pe israeliţi (vezi Gen. 12:3, Num. 24:9, Is.13:7); dar la sfârşit Dumnezeu îi va pedepsi pe cei răi la venirea lui Hristos pe pământ (Is. 13:9-11, 34:1-17; Zah. 14:1-7; Apoc. 19:11-21). Ca agent al lui Dumnezeu, David a revelat indignarea lui Dumnezeu împotriva celor răi. Acestea nu erau sentimentele personale ale lui David faţă de duşmanii săi (2 Sam. 9:1, 2, 11).