Veniţi de prânziţi!
Ioan 21:1-14
Prin îndurarea şi harul lui Dumnezeu suntem la prima Cină din anul 2010. Căutând un text potrivit pentru acest moment special de părtăşie al Bisericii, Duhul lui Dumnezeu m-a călăuzit spre textul din Ioan cap. 21, un text minunat din care cred că putem învăţa o lecţie extraordinară în această dimineaţă, şi anume, cum poţi să ajungi să fii invitat la masă de către Domnul Isus Cristos.
Peste câteva minute şi noi vom sta la o masă de dragoste, la o masă care ne aduce aminte de lucrarea răsumpărătoare a Domnului Isus Cristos. Prima dată această masă a fost instituită de El în Camera de sus. De 2000 de ani însă, invitaţia la masă s-a extins şi continuă să se extindă pentru toţi cei care aud această chemare şi primesc invitaţia Fiului lui Dumnezeu. El ne-a îndemnat să continuăm să celebrăm împreună, ori de câte ori ne strângem, biruinţa Lui asupra morţii şi a diavolului, şi ne-a promis că într-o zi vom lua masa cu El în Împărăţia Lui. Până atunci, avem împreună cu noi un alt Prieten drag, Duhul Sfânt, care ne strânge laolaltă şi ne aduce aminte să nu uităm în nici un moment de Mântuitorul nostru.
Prin urmare, invitaţia Domnului Isus Cristos din versetul 12, răsună şi astăzi: „Veniţi de prânziţi,” le-a spus Isus.
Acest mesaj este pentru tine şi pentru mine, adică pentru toţi cei care au avut deja un moment în viaţa lor în care S-au întâlnit cu Domnul Isus Cristos şi L-au primit ca Domn şi Mântuitor. Este o chemare adresată copiilor lui Dumnezeu (v. 5: Copii...).
Această chemare la cină nu este pentru toţi oamenii. Într-o familie cu mulţi copii, unii dintre ei sunt într-o relaţie bună şi apropiată cu părinţii, alţii trăiesc încă în răzvrătire, chiar ajung să-şi urască părinţii. La fel este şi în plan spiritual. Pentru majoritatea oamenilor încă este valabilă o altă chemare: Veniţi la Mine voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Sunt însă şi oameni, mult mai puţini ce-i drept, care deja au auzit şi au răspuns primei chemări. Doar pentru aceştia este valabilă următoarea chemare: „Veniţi de prânziţi!”
Înainte de a pătrunde mai adânc în text, aş vrea să-l fixăm în cadrul biblic. Am înţeles deja, cred, că această invitaţie a fost adresată de Domnul Isus celor care erau deja ucenicii Lui. Acest episod am putea spune că este ultimul act din procesul formării ucenicilor Domnului Isus Cristos. De fapt, este ultimul examen. De-acum încolo, ucenicii urmau să păşească singuri în lucrare.
Această perioadă de formare a fost cuprinsă între două falimente, între două pescuiri eşuate. Prima dintre ele, care iniţiază şi chemarea primilor ucenici, a lui Simon Petru, Iacov şi Ioan, ne este descrisă în Luca 5:1-11. Cea de-a doua, în textul citit. În ambele vedem un scenariu asemănător: nişte pescari profesionişi ies la pescuit dar se întorc la ţărm fără să prindă nimic, în ambele cazuri acest eşec fiind combinat cu intervenţia Domnului Isus Cristos, care conduce spre două pescuiri miraculoase.
Cele două istorii în oglindă, la 3 ani şi jumătate distanţă una de cealaltă, ne coumunică un anumit mesaj, şi anume, cum să prinzi cu adevărat peşte, dar nu orice fel de peşte.
Mi-am pus întrebarea: De ce sunt două istorii identice, prima la începutul chemării ucenicilor, cea de-a doua la sfârşitul perioadei de formare? E limpede pentru orice cititor atent al evangheliilor că cele două istorii nu sunt întâmplătoare, ci au făcut parte din procesul de formare al ucenicilor.
În primul rând, aici vedem două examene. Primul este examenul de intrare în şcoala uceniciei. Al doilea, este examenul de ieşire din şcoală. Dacă mergem pe această linie, primul eşec este explicabil: ucenicii erau lipsiţi de pregătire. Dar al doilea eşec? N-a fost ruşinos, oare, după ce au încheiat stagiul de pregătire ca ucenici ai Domnului Isus, să eşueze şi la examenul final?
Haideţi să înţelegem acum cele două examene din punct de vedere spiritual. Primul eşec a fost o lecţie prin care viitorii ucenici trebuiau să realizeze Cine era Învăţătorul lor, şi realizând aceasta să aibă deplină încredere în El. Al doilea eşec a fost de asemenea o lecţie, şi anume, oricât de bun ucenic ai fi, nu ai voie să uiţi că în plan spiritual fără Învăţătorul tău nu ai nici o izbândă. Dacă primul examen a fost unul împotriva fricii, frica de a intra în lucrare, de a deveni ucenici ai Domnului Isus şi de a trăi doar prin credinţă, al doilea examen a fost împotriva mândriei de a te crede suficient de puternic şi înţelept.
Cred că cele două lecţii sunt valabile şi pentru noi. Fiecare copil al lui Dumnezeu născut din nou este chemat să devină apoi un ucenic al Domnului Isus. Fiecare ucenic trebuie să intre în şcoala uceniciei, şi apoi să finalizeze această şcoală. Diploma de ucenic nu o capătă oricine. Observaţi că în perioada de pregătire unii au rămas corigenţi, Iuda a fost chiar exmatriculat pentru totdeauna, dar toţi cei care au absolvit şcoala, au devenit oameni destoinici în lucrarea spirituală, şi au fost gata să facă orice Dumnezeu le-a cerut, fără şovăială sau murmur.
Şi tu şi eu, frate şi soră din Biserica baptistă „Betania” din Sânmartin, îmi place să cred că am intrat în această şcoală de formare a ucenicilor Domnului. Examenele căzute sunt lecţii de viaţă din care învăţăm lecţiile ascultării, credinţei şi smereniei. Fără aceste examene luate, nu vom putea absolvi. Examenele căzute nu trebuie să ne ducă cu gândul la abandonarea şcolii, ci trebuie să ne conducă într-o atitudine de umilinţă la picioarele Domnului Isus.
Acum, că am stabilit cadrul, vă invit să urmărim mesajul pe care ni-L transmite Domnul Isus prin intermediul acestui episod. Sunt câteva momente distincte care alcătuiesc întregul tablou al acestui capitol. Le vom urmări împreună.
1. Timpul aşteptării
Primul moment ne descrie ce anume face Domnul Isus Cristos pentru ucenicii Săi. Citim lucrul acesta în versetul 4: Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm; dar ucenicii nu ştiau că este Isus.
Nu ştim cât timp a stat Domnul Isus în aşteptarea ucenicilor; poate a stat câteva ore, poate i-a aşteptat doar câteva minute. Nu ştim nici ce anume a făcut Domnul Isus până când ucenicii s-au întors de la pescuit. Ceea ce ştim este că întoarcerea lor a avut loc dimineaţa, probabil în zorii zilei, după o noapte în care au încercat zadarnic să prindă peşte (v. 3: n-au prins nimic în noaptea aceea). Ştim şi că, atunci când ucenicii au ajuns la ţărm cu corabia goală, Isus era deja acolo.
Mai ştim însă un lucru foarte important, şi anume, acela că ucenicii nu Şi-au recunoscut Învăţătorul. E greu de înţeles acest lucru. Se schimbase, oare, atât de mult chipul Domnului după înviere, de nu L-au recunoscut? Sau, în acele momente, ochii lor şi fizici dar şi spirituali erau închişi şi incapabili să-L recunoască pe Domnul Isus?!
Domnul Isus Cristos era însă acolo, şi-i aştepta. De fapt, Domnul Isus îi aştepta pentru a le preda o ultimă lecţie legată de umblarea în dependenţă totală de El.
Expresiile „noapte” şi „dimineaţă” ne aduc aminte de un alt ciclu, din primul capitol al Bibliei: „a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă”. Şi acest ciclu s-a repetat pe toată perioada creaţiei. Atunci a avut loc creaţia fizică. Acum cred că este vorba de o altfel de creaţie, de o altă desăvârşire, nu fizică ci spirituală: desăvârşirea ucenicilor. La fel ca atunci, şi acum Domnul Isus, odată cu sosirea zorilor, este pe ţărm în aşteptarea ucenicilor, pentru a încheia perioada pregătirii lor pentru lucrare.
Fiecare dintre noi ar trebui să ne regăsim în această istorie. Pescuirea fizică se suprapune aici cu pescuirea spirituală, iar tainele acestei lucrări spirituale se deprind doar prin ucenicie. E încurajator să ştii că în timpul uceniciei noastre, nu suntem singuri, că Cineva veghează de pe ţărm la fiecare mişcare şi pas pe care-l facem, şi acea Persoană este Domnul Isus.
2. Timpul ascultării
Am spus la început că ucenicii mai aveau de învăţat lecţia finală. Făcuseră până atunci mari lucrări alături de Domnul, dar încă nu înţeleseseră cât de periculoasă era mândria, încrederea doar în ei înşişi. Venind în întâmpinarea crizei lor, Domnul Isus le-a dat o poruncă: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei, şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor (v. 6).
E curios faptul că ucenicii au ascultat această cerere, deşi textul ne spune clar că încă nu-L recunoscuseră pe Domnul! Abia după această minune L-au recunoscut. Caracteristica de bază a vieţii unui ucenic este ascultarea. Înainte de orice altceva, un ucenic al Domnului Isus trebuie să fie ascultător faţă de toate poruncile Lui.
Ascultarea nu este o lecţie uşoară. De aceea, Fiul lui Dumnezeu le-a predat-o ucenicilor pe tot parcursul celor trei ani de slujire, şi încă o dată la ultima lecţie, pentru ca ascultarea să se întipărească foarte bine în mintea ucenicilor.
În secolul al XI-lea a trăit şi a domnit regele Henric al III-lea al Bavariei. La un moment dat s-a simţit foarte împovărat de responsabilităţile şi provocările domniei, şi a decis să se retragă la o mănăstire. S-a dus la abatele care conducea acea mănăstire, şi l-a rugat să-i permită ca pentru tot restul vieţii să rămână acolo şi să se dedice vieţii monahale. „Mărite domn”, l-a întrebat abatele, „înţelegeţi că cerinţa de bază a unui călugăr este ascultarea? Lucrul acesta ar fi foarte greu pentru dv., pentru că sunteţi împăratul ţării”. Răspunsul a fost: „Înţeleg foarte bine ce-mi spune-ţi, şi pentru tot restul vieţii mele sunt gata să ascult de tine, atât timp cât Cristos va conduce, la rândul Lui, viaţa ta”.
„În acest caz”, i-a răspuns abatele, „vă voi spune ce trebuie să faceţi. Întoarceţi-vă la tron, şi continuaţi să slujiţi cu credincioşie în locul în care Dumnezeu v-a pus să fiţi”.
Când împăratul Henric a murit, pe piatra lui de mormânt au fost inscripţionate următoarele cuvinte: „Împăratul care a învăţat să conducă prin ascultare”.
Uneori şi noi suntem ca acei ucenici, ne întoarcem descurajaţi şi obosiţi nu din largul mării, ci din largul acestei vieţi. Este foarte important să înţelegem că Dumnezeu ne cheamă la un singur lucru: ascultare. Cheia revărsării binecuvântării divine peste orice lucrare este ascultarea totală, necondiţionată, doar de Dumnezeu.
Ca ucenic al Domnului, aminteşte-ţi că El te-a lăsat într-un loc specific pentru un scop clar, şi că El aşteaptă de la tine să fii un profesionist al administrării resurselor Lui; lucrul acesta este posibil doar printr-o atitudine de ascultare şi credincioşie în tot ceea ce ţi-a încredinţat. Abia când vei face lucrul acesta, Dumnezeu va lucra cu putere prin tine.
3. Timpul recunoaşterii
Există o consecinţă a ascultării necondiţionate, şi aceasta este recunoaşterea. Textul ne spune în versetul 7: Atunci ucenicul pe care-l iubea Isus, i-a zis lui Petru: Este Domnul!”
Ucenicii Şi-au recunoscut Învăţătorul doar în urma minunii pescuirii. Au trebuit să vadă cu ochii lor un miracol, ca să poată spune: „E Domnul nostru!”Ar fi trebuit să-L recunoscă puţin mai înainte, atunci când El le-a vorbit prima dată: „Copii”, le-a zis Isus, „aveţi ceva de mâncare?” (v. 5). Cu toate acestea, atunci nu L-au recunoscut.
Apelativul „copii” este foarte sugestiv. În limba greacă termenul este paidia sau paidion, care înseamnă „copilaş”. Modul de adresare este foarte intim, acest cuvânt fiind folosit de obicei de un tată pentru a-şi alinta copilaşul cel drag. Ucenicii nu aveau vârsta corespunzătoare acestei expresii, şi nici nu erau copiii Domnului Isus. Şi totuşi, acest cuvânt nu i-a făcut să se simtă jigniţi.
Expresia aceasta ne lasă să întrevedem dragostea Domnului Isus faţă de ucenici. În forţa acestei expresii Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu, inima de Tată a lui Dumnezeu care bate pentru copilaşii Lui. Aceaşi inimă bate şi pentru noi. Aceeaşi dragoste o simţim şi noi astăzi. Este o alintare adresată nouă în aceste minute de părtăşie, şi, dacă vei face linişte în viaţa ta, şi tu vei putea auzi acest cuvânt: „Copilul Meu!”
Întrebarea Domnului Isus însă mai viza ceva. El i-a întrebat „aveţi ceva de mâncare” nu pentru că n-ar fi ştiut că nu au nimic de fapt, ci pentru a-i conduce pe ei înşişi spre o recunoaştere: Ei i-au răspuns: „Nu” (v. 5).
De ce-şi întreabă un părinte copilul cu privire la ceva ce ştie sigur că nu are? Ca să-l ironizeze, sau ca să-i spună: „Ei bine, eu am, dar nu-ţi dau!”? Un astfel de comportament l-ar descalifica pe acel părinte. Cea mai mare plăcere a unui părinte este să împărtăşească cu copiii Lui ceea ce are el. Întrebarea Domnului Isus avea ca scop final binecuvântarea ucenicilor Săi.
Aici vedem încă un aspect legat de şcoala uceniciei spirituale. Începem şcoala ca ucenici şi o încheiem ca fii. Cu fiecare pas pe care-l facem prin credinţă, noi ne apropiem şi mai mult de Tatăl nostru din ceruri. În această expresie vedem toată împlinirea sufletească a Domnului Isus, care priveşte în urmă şi vede cum, cei pe care-i alesese şi-i chemase, în pofida tuturor slăbiciunilor lor, încheiau în cele din urmă cursurile şcolii. Ei urmau de-acum să intre în lucrare dar nu numai ca ucenici ai Domnului Isus Cristos, ci şi ca fii ai lui Dumnezeu.
Revenind la problema recunoaşterii, cred că în viaţa fiecărui ucenic trebuie să vină un astfel de moment care se naşte din dragoste. Primul care L-a recunoscut a fost Ioan. Vorbind despre el însuşi dar la persoana a III-a, el spune „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Cred însă că şi reciproca era adevărată; Ioan îl iubea din toată inima pe Domnul, de aceea a fost şi primul care L-a recunoscut.
Intensitatea dragostei se măsoară în recunoaştere şi recunoştinţă. Atunci când iubeşti cu adevărat, glasul persoanei iubite eşti în stare să îl recunoşti dintre mii de alte voci. Recunoaşterea se naşte din dragoste. Dacă spunem că-L iubim pe Domnul, trebuie să tresărim de bucurie ori de câte ori Îi auzim glasul.
Ca să recunoaştem însă glasul Domnului, trebuie să stăm atât de aproape de El şi atât de des în prezenţa Lui, încât niciodată să nu-I confundăm vocea. Iubita din Cântarea Cântărilor, care este şi un simbol al Bisericii, spune la un moment dat: Adormisem, dar inima îmi veghea... Este glasul preaiubitului meu, care bate (Cântarea Cântărilor 5:2).
4. Timpul împărtăşirii
Ultimul moment înaintea mesei este marcat de cererea Domnului Isus din versetul 10: Aduceţi-mi din peştii pe care i-aţi prins acum.
A fost finalul lecţiei. Pescuirea minunată nu era un scop în sine, ci era o lecţie despre împărtăşire cu bucurie. Adevăraţii ucenici nu vor fi cei care vor abuza în interes propriu de ceea ce au învăţat, ci, cei care vor veni înaintea Domnului nu numai cu falimentele lor, dar şi cu reuşitele lor, pentru a-I mulţumi şi a-L glorifica. Putea Domnul să facă să apară alţi peşti pentru masă? Putea. Numai că în cazul acesta ucenicii n-ar fi înţelesul principiul de bază al uceniciei: smerenia născută din recunoaştere şi recunoştinţă. Dăruindu-I Domnului ceea ce au prins tot datorită Lui, ucenicii spuneau: „Doamne, totul ţi se datorează doar Ţie, de aceea totul trebuie să fie doar spre slava Ta”.
Domnul nostru însă nu este un Dumnezeu egoist. Idolul niciodată nu poate oferi nimic înapoi celui care aduce un dar, pentru că este doar un chip cioplit. Dumnezeu primeşte, dar nu ţine doar pentru El, ci împarte cu copiii Lui binecuvântările. Dăruind vei dobândi! Închină-I Domnului viaţa ta, banii tăi, casa şi maşina, soţia şi copiii, şi vei primi înmiit înapoi.
Când şi acest ultim lucru s-a întâmplat, Domnul Isus a stat în sfârşit la masă cu ucenicii.
Iată paşii premergători unei mese binecuvântate: ascultare, recunoaştere şi împărtăşire. Când fiecare dintre noi va parcurge aceşti paşi spirituali, va putea înţelege cu adevărat părtăşia la Masa Domnului.