Ceea ce este cert în planul mântuirii prin prisma chemării şi alegerii este că numai o parte dintre oameni vor fi mântuiţi. Ceea ce este problematic, e însă explicaţia, procedura mântuirii şi respectiv a respingerii celor nemântuiţi. Astfel, pentru cei care acceptă şi susţin doctrina calvinistă (căci Jean Calvin a elaborat mai profund şi propagat doctrina predestinării, deşi originile ei sunt mult mai vechi în istoria Bisericii) harul lui Dumnezeu este irezistibil pentru unii indivizi şi inutil pentru alţii. Cât despre celălalt pol, arminian, mântuirea pare a fi o opţiune uniformă ce poate fi fructificată de oricine, printr-o alegere liberă.

Cred că este important atât ca şi concept general cât şi ca parte componentă a dezbaterii despre chemare şi alegere în mântuire, să pornim de la a prezenta, a încadra corect oferta mântuirii în planul divin şi în concordanţă cu caracterul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a desfăşurat opera mântuirii pe fondul sfinţeniei şi iubirii Sale, iar împăcarea a stat sub semnul ispăşirii, care realiza răscumpărarea în toate etapele ei, până la glorificare. Acest fond permite mântuirea oricui, după cum este scris: „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Ioel 2:32; Faptele Apostolilor 2:21; Romani 10:13) dar în acelaşi timp „împiedică” realizarea mântuirii generale, căci ea nu este din oficiu, nici naturală. Ea presupune înscrierea individuală în ascultarea ce „anulează” orientarea spre pomul cunoştinţei răului şi readuce omul înspre voia divină şi pomul vieţii veşnice, dar aceasta necesită intervenţia lui Dumnezeu într-un mod desăvârşit, fapt realizat prin întreaga lucrare a harului ispăşitor.

Ispăşirea a fost predestinată în eternitate, căci Dumnezeu Cel Atotputernic, omniprezent şi atotştiutor a pregătit totul cu anticipaţie. Mântuirea a fost rânduită şi arătată la vremea potrivită. Cel ce înţelege importanţa (valoarea) şi arta divină se va asocia contemplativ apostolului Pavel care scria: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos” (Efeseni 1:3-12).

În general, teologii nu sunt în dezacord în ce priveşte pregătirea izbăvirii, însă ei diferă sensibil sau substanţial în ce priveşte procedura ei. Isus Christos a murit pentru toţi. El a ridicat păcatul lumii (Ioan 1:29), Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi nimeni să nu piară (Ioan 3:16; 2 Petru 3:9). Însă pentru că Dumnezeu a plătit pedeapsa păcatului, are dreptul să decidă condiţiile de oferire a mântuirii.

În aceste condiţii alegerea, pe de o parte, este actul suveran al harului lui Dumnezeu prin care El a ales pentru mântuire, în Isus Christos pe toţi aceia pe care i-a ştiut mai dinainte că-L vor accepta. Pe de altă parte este văzută ca un act al voinţei divine în suveranitate.

Pentru o dezbatere mai pertinentă prezint terminologia ebraică şi greacă şi înţelesul semantic de bază. Cuvântul ebraic „bawkheer” înseamnă a selecta, a alege, o persoană (2 Samuel 21:6; Psalmul 89:3; 105:6; Isaia 43:20). Cuvintele greceşti corespunzătoare sunt: „eclectos” şi înseamnă luat de Dumnezeu (1 Petru 2:4, 9; Apocalipsa 17:14; Romani 8:33; Tit 1:1-2) şi „eklope” – selectare, alegere (Romani 9:11; 11:5; Faptele Apostolilor 9:15).

Astfel întâlnim în Scripturi alegerea Domnului Christos (Isaia 42:1), alegerea îngerilor (1 Timotei 5:21), alegerea Israelului (Romani 11:28), alegerea a diferiţi oameni: preoţi (Deuteronom 21:5), împăraţi (1 Samuel 16:12; 1 Cronici 28:5), apostoli (Luca 6:13). Aşadar alegerea în discuţie este atât alegerea indivizilor cât şi a întregii comunităţi, a adunării (Matei 20:16; 24:22; Luca 18:7; Ioan 15:16, 19; Romani 8:33; Coloseni 3:12; 2 Timotei 2:10).

În Romani 11:5 avem o imagine a unei alegeri interesante. Referirea e pentru evrei care aveau o primă alegere (dintre toate naţiunile pământului), dar ea nu producea şi nu dădea mântuirea, căci nu tot ce provine din Israel este Israel (Romani 9:6). Doar unii evrei – o rămăşiţă, beneficiază de alegerea definitivă în vederea mântuirii – dar cu o condiţie generală severă. „Nu te îngâmfa, dar ci teme-te” (Romani 11:20). Căci şi Pavel a zis despre sine că se luptă, prin răstignirea Eului păcătos cu faptele sale, lauda crucii lui Christos, pentru ca nu cumva să împărtăşească soarta celorlalţi iudei – lepădarea, opusul alegerii (1 Corinteni 9:27; Galateni 6:14).

Cum se împacă alegerea evreilor cu lepădarea lor? În explicaţiile lui Pavel din Romani 9 (un pasaj biblic foarte controversat) el explică situaţia lor, care are la origine alegerea lui Iacov şi respingerea (lepădarea) lui Esau, antefactum, prin decizie divină. Cele „decise” de Dumnezeu s-au confirmat pentru o generaţie (mai întâi) şi multe altele după aceea, căci Esau a respins oferta divină pe care deja o avea prin dreptul de întâi născut. El este o imagine a celor ce provin din familii favorite, sfinţite, conform 1 Corinteni 7:14 dar în timp nu manifestă pasiune pentru Dumnezeu şi pierd şi ceea ce-au avut la un moment dat. „Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos, iar dela cel ca n-are, se va lua chiar şi ce are” (Matei 13:12). Totodată apostolul introduce aici ideea deciziei libere a lui Dumnezeu; evidentă şi în cazul lui Faraon şi a tuturor neamurilor.

Interpretând textul din Romani 9:14-20 în favoarea „predestinării” accentul poate fi pus pe expresia „Voi avea milă de ori şi cine-Mi va plăcea” situaţie în care „nu atârnă” (nu depinde) nici de cine vrea (cine îşi declară dorinţa) nici de cine aleargă (cine face ceva pentru atingerea scopului). În această ordine de idei se ridică întrebarea: Ce vină mai are un om ce n-are parte de mila divină? şi poate fi dat un unic răspuns: lutul (omul – în cazul acesta) nu poate zice olarului „Pentru ce m-ai făcut aşa”. Dar privind la cazul dat: Faraon, se observă din naraţiunea din Exodul capitolele 5 la 11 că la primele cinci provocări, apeluri ale lui Dumnezeu prin Moise şi Aaron, el de fiecare dată şi-a împietrit inima (Exodul 7:13, 22; 8:15, 19, 32; 9:7); deşi a văzut minunile Dumnezeului despre care a declarat la început că nu-L cunoaşte (Exodul 5:2). Începând cu plaga a şasea; este scris că Dumnezeu i‑a împietrit inima (Exodul 9:12, 35; 10:20, 27; 11:10).

Acest mod de derulare a credinţei sau necredinţei este general şi foarte evident în profeţii şi explicaţiile oferite de Noul Testament. Astfel în Isaia 6:9-10 se arată împietrirea ca o sentinţă divină pentru Israel „…fă-l tare de urechi, şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima (mintea), să nu se întoarcă la Mine, şi să nu fie tămăduit (mântuit)”. Dar Domnul Christos şi apostolul Pavel aduc lămuriri asupra acestui fenomen care au aceleaşi etape ca la Faraon. Iată ce scrie în Matei
13:12-16: „Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: «Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec». Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!”

Deci nu înţeleg şi nu văd pentru că şi-au închis ochii şi „nimeni nu-i mai orb ca cel care nu vrea să vadă”. Adică, oferta mântuirii nu o poate „smulge” nimeni lui Dumnezeu, El a decis-o, a predestinat-o, este realizarea Lui. Noi nu ne putem mântui singuri. Dar dacă aşa ca Faraon, ca evreii ce nu au ascultat pe Domnul şi au refuzat lumina venită peste ei, nu au acceptat harul mântuirii, potrivit procedurii, Dumnezeu urmează să aducă întunericul. După ce oamenii nu vor să vadă Dumnezeu îi orbeşte. Căci Domnul a venit în lume pentru judecată „ca cei ce nu văd, să vadă; (să fie luminaţi) şi cei ce văd, (dar refuză lumina) să ajungă orbi” (Ioan 9:39).

Tot sub incidenţa împietririi (imposibilităţii de a crede), dacă omul nu a beneficiat de vremea potrivită a mântuirii, prezintă situaţia şi apostolul Pavel în Faptele Apostolilor 28:24-28, discutând cu „mai marii iudeilor” din Roma. Mai rămâne în discuţie posibilitatea omului de a crede (în timpul de har), de a asculta. Cât procent din această lucrare este realizare efectivă – dacă este – a omului şi ce revine Duhului harului?

Din exemplele prezentate, rezultă că alegerea divină se confirmă prin evoluţiile din viaţa celor aleşi, prin acceptarea harului divin în viaţa lor. Dar din expresiile biblice, prin înţelesul lor original reiese că Dumnezeu are capacitatea, neînţeleasă nouă, de cunoaştere anticipată a viitorului – căci tocmai de aceea „şi-a permis” să alcătuiască de la început un plan veşnic. Avem de a face cu previziunea, prevederea divină: „…Domnul, care face aceste lucruri (mântuirea evreilor şi neamurilor) şi căruia îi sunt cunoscute (prognosis – a cunoaşte mai dinainte) din veşnicie” (Faptele Apostolilor 15:18). O imagine completă a etapelor: previziune – alegere – chemare – mântuire, apare în Romani 8:29-30 - „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte (previziune), i-a şi hotărât mai dinainte (alegere) să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte (alegere), i-a şi chemat (chemare); şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (mântuire)”.

Alte cuvinte înrudite sunt „a prevedea” (Faptele Apostolilor 2:23), a hotărî dinainte (1 Petru 1:20) – toate derivă din omniştienţa lui Dumnezeu. Un caz de alegere pe bază de pre-cunoaştere este redat în cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Ieremia, în care ordinea este: cunoaştere – repartiţie – întocmire (Ieremia 1:4-5).

Cuvântul grecesc pro-orizo (substantiv) înseamnă „marcarea anterioară a liniei de frontieră, pre-determinarea, decizia ce se ia înainte de a se derula evenimentele. În raport cu predestinarea, alegerea este
momentul hotărârii divine cu efecte viitoare, iar predestinarea este aducerea la îndeplinire a hotărârii luate, derularea planului conform cunoaşterii şi hotărârii. Trebuie să înţelegem că yada (ebraică), proginosko (greacă) – precunoaşterea divină e mai mult decât o cunoaştere mai dinainte, ea poartă în sine potrivit naturii divine afecţiunea iubirii (Romani 8:28‑39).

Privind în ansamblu situaţia umanităţii, lumea este (era) rea şi fără posibilitate de salvare (Romani 3:3-11). Mântuirea nu poate veni decât din exterior, dar evident, cu acceptarea omului, căci altfel ar însemna că mântuirea este o obligaţie pentru unii. Domnul Christos a vorbit în Ioan 6:37 şi 17:6 despre cei mântuiţi, că El ca intermediar i-a primit de la Tatăl şi ei au venit la El, ascultându-L (Ioan 6:45). „Astfel după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu…” (Faptele Apostolilor 2:23) s-au derulat evenimentele referitoare la moartea ispăşitoare şi învierea slăvită şi la fel va fi cu toate celelalte lucrări din acelaşi plan veşnic. Acestea, în primul rând, fiindcă noi suntem aleşi şi încorporaţi în Isus Christos de la început, (Efeseni 1:4-5) graţie iubirii divine (Romani 5:6‑8).

Aparent, suveranitatea lui Dumnezeu, evidentă prin dreptul de a alege şi posibilitatea de execuţie proprie, pare reconciliabilă în raport cu responsabilitatea umană. Dumnezeu este un Creator Atotputernic, dar bine intenţionat care face totul după planuri ce vor avea o finalitate decisă de El (Proverbe 16:4), chiar şi sorţul e predestinat (Proverbe 16:31). Nimic nu poate împiedica ce a prezis El (Isaia 14:22‑27). Planul Său final
este o Împărăţie desăvârşită şi fericită (Daniel 7:1-18).

Acest mod biblic de prezentare a intervenţiei totale a lui Dumnezeu i-a determinat pe unii, ca Augustin şi apoi, cum am spus, pe Calvin, să admită ideea respingerii unora conform 1 Petru 2:8 „…la aceasta sunt rânduiţi” şi Iuda 4 „…scrişi de mult pentru osânda aceasta”.

Da, lepădarea e inclusă în planul divin, dar nicăieri în Biblie ea nu apare ca o dorinţă a lui Dumnezeu, ci ca ceva ce El a fost „nevoit” să facă pentru a-Şi arăta puterea (Romani 9:17), a „suferit cu multă răbdare” (Romani 9:22). Dumnezeu nu găseşte plăcere în cel ce urmează a se pierde (Evrei 10:38). Compatibilitatea predestinaţiei şi dreptului liber şi responsabil uman este înţeleasă prin rolul credinţei. Credinţa este actul de accept uman a ceea ce de fapt a făcut (face) Dumnezeu, iar necredinţa este actul de respingere a tot ce este şi face Dumnezeu. Astfel, Domnul Isus se ruga în Ioan 17:8, arătând cum Tatăl i-a oferit pe cei ce au devenit apostoli, dar aceasta s-a evidenţiat prin faptul că ei au crezut. La fel se întâmplă întotdeauna: „toţi cei rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut” (Faptele Apostolilor 14:48; Ioan 17:20).

Aceeaşi imagine apare şi în 2 Tesaloniceni 2:10-17, unde sunt prezentaţi cei ce sunt pe calea pierzării, cei care s-au lepădat de credinţă, şi n-au primit dragostea adevărului, motiv pentru care Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună. Tot aici, textul biblic se referă la cei aleşi de la început, prin Tatăl care ne-a iubit. Fapt valabil pentru toţi cei ce nu se lasă clătinaţi şi rămân în adevăr.

Aici apare şi locul faptelor, în urma credinţei, ele sunt o recunoaştere a cunoaşterii, căci credinţa fără faptă este un trup fără duh – stare de inexistenţă reală (Iacov 2:17‑26).

Tot aici trebuie menţionat ceva şi despre siguranţa mântuirii şi a posibilităţii de cădere a celui ce a avut parte de harul lui Dumnezeu. Căci, potrivit celor care susţin ideea imposibilităţii căderii din har peste tot unde se vorbeşte despre cădere, ei afirmă că cei căzuţi n-au fost născuţi din nou sau se orbeşte despre descalificări şi pierderi ale răsplăţii şi nu de pierderea efectivă a dreptului de a fi copii ai lui Dumnezeu.

Un prim argument contra acestei teorii este faptul că îngerii, în mod cert, au fost într-o stare sfântă la început, dar după cădere sunt numiţi păcătoşi (2 Petru 2:4). Domnul a spus despre cei care cred doar o vreme. Sămânţa Cuvântului naşte planta”, dar ea se usucă (moare) ulterior (Luca 8:12). Unii se vor lepăda sub presiunea forţei fizice sau spirituale (Matei 10:33; 1 Timotei 4:1). Există avertizări pentru neamurile mântuite, pentru a nu fi excluse după aceea „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10:12). Apostolul Pavel se temea şi lua măsuri de siguranţă pentru a nu fi lepădat (1 Corinteni 9:27). El se adresa celor ce nu ţin Evanghelia aşa cum au primit-o, avertizându-i de nulitatea legământului călcat (1 Corinteni 15:1-2).

De asemenea, există exemple clare de căderi; atât în Vechiul Testament (Balaam, Saul – 2 Petru 2:15-17; 1 Samuel 16:1; 1 Cronici 10:13), cât şi în Noul Testament (Dima, Imeneu, Filet – 1 Timotei 1:19‑20; 2 Timotei 4:10). Regula căderilor este aceeaşi atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Cel ce păcătuieşte cu voia nu mai poate fi recuperat (Numeri 15:30-31; Evrei 10:26‑29).

Este indicat să observăm alegerea divină şi prin prisma chemării dumnezeieşti, evitând extremele unei predestinaţii pasive şi a unei alegeri umane prin fapte, accentuând o teorie a harului divin care face tot, dar în colaborare cu omul, care poate accepta sau respinge tot (1 Petru 1:1-10). Căci după ce „Dumnezeiasca Lui putere ne‑a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia…”, noi trebuie să ne dăm toate silinţele, să ne întărim chemarea şi alegerea, căci dacă facem aşa, nu vom aluneca niciodată.

Chemarea este tot o lucrare a harului, atât chemarea la mântuire, cât şi alte diferite chemări pentru diverse lucrări, însărcinări sfinte. Conform celor afirmate de Domnul Christos în diferite imagini parabolice, sunt mulţi chemaţi (nu toţi – deşi toţi au harul revelaţiei generale), dar vor fi mântuiţi numai cei aleşi (Matei 20:16; 22:14).

Expresiile originale în limba greacă sunt: kelo – însemnând, a chema, a invita, a chema pe nume; kletos – chemat, invitat; klesis – o chemare la, o invitaţie la; proskaleo – a chema la sine, a porunci să cheme la sine. În toate situaţiile cel care cheamă este Dumnezeu (Matei 11:28; Romani 8:30; 1 Timotei 2:4; 2 Petru 3:9). Dumnezeu foloseşte mijloace variate, vorbind când într-un fel, când în altul (Romani 10:17; Evrei 3:7, 9; Romani 2:4). El cheamă pe om în timpul vieţii sale, în limitele timpului de pocăinţă (Apocalipsa 2:21).

O dovadă puternică în favoarea alegerii pe baza precunoaşterii divine e faptul că Dumnezeu cheamă pe mai mulţi, şi pe alţii nu numai pe cei aleşi, ba încă uneori investeşte mai mult cu unii care resping oferta divină şi drept urmare vor fi pedepsiţi mai aspru (Luca 12:47-48). Aşa s-a întâmplat cu diferite cetăţi din Israel (Matei 11:20-24; Luca 19:41-44). Răspunsul uman este dat de libertatea, dreptul de a exista, a gândi, a alege a fiecărei fiinţe create: îngeri, oameni. Alegerea de a sluji sau nu, lui Dumnezeu, a fost o alternativă atât pentru Israel (Iosua 24:15), cât şi pentru alţii din alte popoare, căci Dumnezeu nu este subiectiv, răzbunător (Faptele Apostolilor 10:34‑35).

Pe de altă parte, avem imaginea primară a lui Adam şi a Evei. La fel, prin al doilea Adam, Dumnezeu face tot în grădină şi acum, dar oferă dreptul de a rămâne sau nu cu Dumnezeu, căci dacă ascultarea nu ar fi partea omului ca răspuns la tot ce a făcut şi face Dumnezeu, n-ar fi dreaptă pedeapsa de care este urmată neascultarea. De aceea, omul este vinovat pentru moartea sa, care este o consecinţă a refuzului său, a alegerii sale, şi care se soldează cu o lepădare din partea Celui ce a fost lepădat, tocmai când era gata să-l mântuiască (2 Cronici 15:2; Ezechiel 33:11; Ioan 3:16-18).

Răspunsul pozitiv al omului se concretizează prin pocăinţa faţă de Dumnezeu (pe care L-am insultat prin păcatul nostru) şi credinţa în Domnul Isus Christos” (Cel care a realizat ispăşirea şi răscumpărarea, ca pocăinţa să fie urmată de o revenire la El definitivă – Faptele Apostolilor 20:21).

Aici fac menţiunea că Dumnezeu e Cel ce dă pocăinţa (Faptele Apostolilor 11:18), El pune în noi voinţa (ea nu ne aparţine, căci n-avem puterea să o punem în practică) şi înfăptuirea (Filipeni 2:13). Profetul Ieremia, prin Duhul, exprimă dorinţa şi posibilitatea reală a lui Israel de a se pocăi, astfel: „…întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!” (Ieremia 31:18). Ascultarea ce duce la împlinire, este „ascultarea credinţei” (Romani 1:5; 16:26). Credinţa (un dar al lui Dumnezeu pentru om – Efeseni 2:8-10), oferă puterea ascultării, cu condiţia rămânerii în ea. Acest adevăr a fost prezentat de Domnul Christos şi în Ioan 15:1-11, unde şansa mlădiţei este viţa, dar condiţia este rămânerea în viţă.

Omul poate veni la Dumnezeu numai când este chemat, Dumnezeu este cel ce asigură mijlocul de transport, omul n-are nici măcar puterea să se urce în „car”, dar are posibilitatea să nu vrea, ori să sară din „car”, pe motiv că nu‑i place. Aici tangenţiază rolul propovăduitorilor „Noi dar, suntem trimişi mputerniciţi al lui Christos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Christos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20).

Închei cu 2 Timotei 1:9-10, 14, drept concluzie: „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi”. Aici sunt menţionate aspectele harului divin şi ale ofertei, asistenţei divine (versetele 9-10), dar cu accept uman (versetul 14).