www.AdevarulPrezent.com

A Pacatui Sau A Nu Pacatui

Written by Dennis Priebe

În editiile din ianuarie si februarie, 1990, revista Adventist Review îsi invita cititorii sa reconsidere câteva idei privitoare la subiectul naturii umane a Domnului Isus Hristos. Într-o serie de sase articole, Norman Gulley punea în discutie o întrebare: "Conteaza modul în care Îl întelegem pe Domnul Isus?" Iar, în concluzia primului dintre cele sase articole ale sale, Gulley declara: "Doctrina despre Isus înseamna, în cadrul doctrinelor adventiste de ziua a saptea, ceea ce înseamna butucul în care sunt centrate spitele unei roti. Probabil ca puteti folositi în continuare o roata, daca lipsesc o spita sau doua, dar daca butucul se descentreaza, întreaga roata este în pericolul de a deveni inutila. Aceasta este perspectiva actuala a doctrinelor bisericii noastre" (AR, 18 ianuarie, 1990). Cât de bine este formulata aceasta comparatie. O gresita întelegere a persoanei Domnului Isus si a lucrarii îndeplinite de El, va afecta întelegerea neprihanirii prin credinta, a Evangheliei si chiar a misiunii bisericii. Prin urmare, trebuie sa depunem toate eforturile, pentru a ne asigura ca butucul credintei noastre nu s-a descentrat. Când ne ocupam de motivatia esentiala a faptului ca suntem crestini, nu îndraznim sa evitam subiectul sau sa ignoram posibilele idei controversate.

Problema este pacatul

Desi seria de articole avea ca obiect tratarea dovezilor legate de natura umana a Domnului Hristos, de fapt, acele dovezi nu constituie factorul determinant al concluziilor noastre privitoare la subiectul acesta. Adevarata problema o constituie dovezile referitoare la natura pacatului. Oricare ar fi conceptele formulate în definirea pacatului si a naturii sale, ele vor determina concluziile noastre cu privire la natura Domnului Hristos. Gulley a recunoscut acest aspect, afirmând ca, referitor la natura Domnului Hristos, exista doua conceptii opuse care "izvorasc din doua modalitati diferite de a întelege pacatul" (AR 25 ian. 1990).

Nu trebuie sa subestimam importanta acestui subiect. Concluziile noastre privitoare la pacat influenteaza, nu numai întelegerea naturii Domnului Hristos, ci si scopul experientei îndreptatirii si a sfintirii, si vor stabili, de asemenea, daca desavârsirea caracterului si vietuirea fara pacat sunt sau nu posibilitati legitime sau fantezii fanatice. Righard Taylor a înteles acest aspect cu multi ani în urma, scriind în cartea sa Right Conception of Sin, urmatoarele: "Problema pacatului este legata într-o maniera atât de fundamentala de natura lui Dumnezeu si de planul de rascumparare, încât constituie doctrina prin intermediul careia toate celelalte pot fi întelese din perspectiva semnificatiei lor elementare. Mai mult, ea formeaza cel mai sigur si mai logic criteriu de evaluare a acuratetei întelegerii tuturor celorlalte doctrine.

Page 1 of 6

www.AdevarulPrezent.com

Învatatura privitoare la pacat constituie punctul central, în jurul caruia se construieste întregul sistem teologic . . . Originea multora, probabil a majoritatii erorilor care s-au strecurat în teologia crestina poate fi regasite, în cele din urma, într-o conceptie gresita despre pacat. Datorita unei anumite nuante în modul de a întelege pacatul, întregul sistem de gândire al cuiva poate fi gresit orientat. . . . Când rationam pornind de la o premisa falsa, initiem un lant nesfârsit de concluzii false. Prin urmare, spunem ca, daca cineva nu detine o conceptie corecta despre pacat, nu este în stare sa aiba conceptii corecte cu privire la nici o alta doctrina fundamentala. Aceasta se va evidentia îndeosebi în legatura cu teoria referitoare la ispasire si la metoda lui Dumnezeu de rascumparare a omului. . . . Iar a insista asupra asimilarii unor conceptii corecte despre pacat înseamna a face imposibila orice deviere majora de la adevarul esential" (Beacon Hill Press, 1945, pp. 9-11).

Pacat sau efecte ale pacatului?

Unul dintre motivele pentru care acest subiect parea atât de confuz, consta în absenta câtorva simple definitii. Se pare ca nu se spune nimic despre deosebirea dintre pacatul în sine si efectele lui. Pacatul lui Adam a avut multe efecte pe aceasta planeta. Moartea domneste în lumea oamenilor, a animalelor si a plantelor; suferinta si durerea abunda în viata noastra, natura ne demonstreaza suprematia dintilor si a ghearelor, iar pamântul însusi este plin de violenta si tragedia blestemului rostit asupra pacatului. Desi efectele pacatului sunt de lunga durata si, în cele din urma, mortale, nimeni nu considera ca vinovatia si condamnarea se afla printre acestea. Nici o planta, animal sau fiinta umana, nu sunt vinovate pentru ca au fost prinse în capcana efectelor mortale ale pacatului.

Pe de alta parte, conceptul de pacat este asociat cu vinovatia, condamnarea, despartirea de Dumnezeu, judecata si moarte a doua. Daca intentionam sa dezbatem subiectul neprihanirii prin credinta sau cel al naturii Domnului Hristos, atentia noastra trebuie sa se concentreze mai degraba asupra pacatului însusi, decât asupra efectelor lui. În cele din urma, Dumnezeu va îndeparta efectele pacatului din universul Lui, dar, când studiem Evanghelia, este necesar sa întelegem ce anume este pacatul si cum poate fi iertat si curatit chiar acum. Constituie firea noastra cazuta o parte intrinseca a pacatului, sau unul dintre efectele pacatului? Concluziile noastre privitoare la natura Domnului Hristos, vor fi determinate de raspunsul pe care îl dam la aceasta întrebare simpla.

Pacatul originar

Îi suntem îndatorati Dr. Gulley pentru formularea pozitiei sale într-o maniera succinta si clara. Dupa enumerarea celor trei definitii principale ale pacatului, ca fapta, relatie si natura, el întreaba: "Este posibil ca pacatul sa includa toate cele trei definitii? Pot fi considerate, pacatosenia (natura si relatia rupta) si pacatul (fapta) ca fiind cauza si efectul?" (AR, 25 ianuarie, 1990). Cu alte cuvinte, constituie pacatul de a avea o natura cazuta, acel pacat primar, care conduce în mod inevitabil la pacatul secundar al încalcarii legii?

Gulley explica în continuare ca aceasta este conceptia augustiniana despre pacat. În lumina acestei conceptii, omul este un pacatos înca de la nastere, prin natura, si se afla deja sub condamnarea lui Dumnezeu. Prin urmare, va comite în mod inevitabil, fapte pacatoase, pentru care va primi o condamnare suplimentara. Probabil, cea mai exacta explicatie a acestei conceptii este cea formulata de catre John Calvin în lucrarea sa, Institutes of the Christian Religion. "Toti (oamenii) sunt decazuti prin nastere. . . . Vinovatia provine din natura

Page 2 of 6

www.AdevarulPrezent.com

(umana) . . . . Chiar si copiii sufera, purtându-si înca din pântecele mamei, propria condamnare . . . . pentru defectele lor. . . . Oamenii se nasc imorali . . . . Toti suntem pacatosi prin natura" (Book II, ch. 1, #5, 6, 7, 8, 9, 10, 27).

Cel care crede ca aceasta conceptie este corecta, trebuie, de asemenea, sa creada ca pacatul este o stare continua, de la nastere la mormânt. Având în vedere ca ne nastem cu o natura cazuta, pe care o pastram si dupa nasterea din nou, pacatul nostru primar constituie un element permanent al vietii, chiar daca, la un moment dat, alegem sa nu comitem anumite pacate. Prin urmare, de la nastere pâna la moarte, pacatuim în mod neîncetat si trebuie sa beneficiem de o iertare necontenita, pentru vinovatia noastra necontenita.

Aceasta întelegere a pacatului, despre care Gulley recunoaste ca nu a constituit o parte a teologiei adventiste de la început, prezinta mai multe probleme. Cum se primeste un nou nascut iertare pentru vinovatia lui personala, daca nu exista o constienta, nici cu privire la vinovatie, nici cu privire la iertare? Cine alege în locul copilului? Dupa ce iesim din apa botezului, noi suntem tot atât de pacatosi ca înaintea nasterii din nou, deoarece pacatul primar, care apartine naturii noastre, nu a fost îndepartat prin convertire. Dupa încheierea timpului de proba, când lucrarea harului iertator înceteaza, noi continuam sa fim pacatosi prin natura. Chiar daca alegem mai degraba moartea, decât sa pacatuim, continuam sa fim vinovati de pacatul primar al naturii noastre, în aceeasi masura în care am fost vinovati, când ne aflam în starea de razvratire deschisa împotriva lui Dumnezeu, prin urmare, avem nevoie de iertarea necontenita a acestui pacat, la fel de mult ca oricând înainte. Cum va fi asigurat acest har iertator, daca lucrarea de mijlocire pentru cei pacatosi se va încheia si daca toti vom fi nevoiti sa stam înaintea lui Dumnezeu fara Mijlocitor si fara ispasire pentru pacatele noastre? (EW 48, 71; GC 614; SR 403). Evident, atât timp cât continuam sa avem aceasta natura cazuta si pacatoasa, nu exista nici o posibilitate de a trai fara pacat, chiar daca marturia inspirata ne spune ca putem "trai fara pacat" (RH, 1 aprilie, 1902; II-IP 146). Desi conceptia augustiniana are o traditie îndelungata în istoria crestinismului este imposibili sa legam aceasta conceptie de modul în care adventistii înteleg marea lupta.

Romani 5

Prima dovada biblica pe care Gulley o aduce în favoarea tezelor sale este comparatia din Romani 5, dintre Adam si neamul omenesc. Pe baza acestei comparatii, el declara: "Aceasta stare de pacat, sau natura pacatoasa, are nevoie de mântuire, cu mult timp înainte de înfaptuirea primului pacat constient. . . . Cei care doresc sa izoleze pacatul si moartea, de pacatul comis în mod constient, par sa omita aceasta comparatie" (AR, 25 ianuarie, 1990). Concluzia lui Gulley este ciudata, deoarece simpla citire a textului ne conduce tocmai la o parere opusa.

Cel mai clar rezumat al capitolului 5 din Romani este prezentat de versetul 18. "Astfel dar, dupa cum printr-o singura hotarâre de iertare a venit pentru toti oamenii o hotarâre de neprihanire care da viata". Gulley insista sa întelegem paralelismul aflat în pasajul acesta. De fapt, el a trecut cu vederea paralela cea mai evidenta care exista. Din cauza pacatului lui Adam, toti oamenii au fost condamnati. Datorita razvratirii sale, Adam era pasibil de o distrugere imediata (moartea a doua), iar ca urmare, întregul neam omenesc era supus aceleiasi condamnari si distrugeri. Dar, cea de a doua parte a versetului ne spune ca Domnul Hristos a schimbat pedeapsa care trebuia sa vina peste toti oamenii condamnati din cauza lui

Page 3 of 6

www.AdevarulPrezent.com

Adam. Cu alte cuvinte, condamnarea colectiva datorata pacatului lui Adam a fost anulata prin iertarea colectiva oferita de Domnul Hristos. Datorita mortii Sale ispasitoare, toti oamenii au fost eliberati de sub condamnarea rostita din cauza lui Adam.

Inspiratia ne spune ca moartea Domnului Hristos "a redat întregul neam omenesc favoarea lui Dumnezeu" (1SM 343). Cu aproape o suta de ani înainte, E. J. Waggoner comenta cu privire la acest verset, astfel: "Dupa cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot astfel îndreptatirea le este oferita tuturor. . . darul fara plata le este dat tuturor" (ST, 12 martie, 1896).

Întelegerea literala a capitolului 5 din Romani, distruge complet conceptia falsa a pacatului originar, care i-a dus în ratacire pe credinciosi o lunga perioada din istoria crestinismului. Acest capitol nu vorbeste absolut nimic despre faptul ca suntem pacatosi prin natura. În realitate, el spune ca noi am fost eliberati de orice condamnare pe care Adam a adus-o în lume. Pentru ca Domnul Hristos este adevaratul cap al neamului omenesc, desi ne nastem purtând toate efectele pacatului, în interior si în jurul nostru, noi nu ne nastem nici vinovati, nici sub condamnare.

Gulley crede ca cel mai clar suport biblic al Vechiului Testament, pentru ideea pacatului originar, se afla în Psalmul 51:5. Înca odata, textul nu spune nimic despre faptul ca suntem pacatosi prin natura. Expresiile, "zamislit în pacat" si "nascut în nelegiuire" ne vorbesc doar despre efectele pacatului lui Adam asupra neamului omenesc. Dar nu spun nimic despre vinovatia personala si natura pacatului. Datorita pacatului lui Adam, noi suntem nascuti cu totii într-un mediu a carui natura este pacatoasa, dar pentru a demonstra ca natura pacatoasa înseamna pacatul în sine, avem nevoie de dovezi mai clare.

Unul dintre argumentele cele mai gresite ale lui Gulley este formulat astfel: "Daca un nou nascut moare la câteva ore sau zile dupa nastere, el va fi supus condamnarii celei de a doua morti, chiar daca nu a încalcat niciodata vreo porunca. Daca nu ar fi asa, atunci copiii care au murit, nu ar avea nevoie de Mântuitor" (AR, 25 ianuarie, 1990). Romani 5 distruge complet premisa lui Gulley, si anume ca noul nascut se afla sub pedeapsa mortii a doua. A spune ca toti copiii au nevoie de un Mântuitor constituie unul dintre cele mai amagitoare clisee din întelegerea contemporana a neprihanirii prin credinta. Din cauza ispasirii, întregul neam omenesc a fost eliberat de condamnarea datorata pacatului lui Adam. Prin urmare, suntem nevoiti sa traim sub influenta continua a efectelor pacatului, pâna când acestea vor fi, în cele din urma, îndepartate, prin lucrarea recreatoare a ispasirii, la cea de a doua venire, dupa mileniu. Toate acestea au fost cu adevarat realizate prin ispasirea oferita de Domnul Hristos. Dar, întelegerea obisnuita a "nevoii unui Mântuitor", presupune ca iertarea personala sa fie acordata în mod implicit si necesar pentru o vinovatie cu caracter personal. Da, un nou nascut are nevoie de Mântuitor, dar nu în sensul iertarii personale, pentru un pacat si o vinovatie cu caracter personal. Înca odata, confundam efectele pacatului cu pacatul însusi.

Natura cazuta si pacatul

Asa cum am declarat anterior în cadrul acestui articol, problema cheie este daca natura cazuta constituie unul dintre efectele pacatului sau pacatul în sine? Sa formulam întrebarea în lumina unuia dintre cele mai clare texte în care Scriptura ne vorbeste despre pacat. 1Ioan 3:4 ne spune ca "pacatul este faradelege" si afirma ca "oricine face pacat, face si faradelege".

Page 4 of 6

www.AdevarulPrezent.com

Întregul context trateaza alegerea noastra de a pacatui sau nu. Textul nu implica si nici nu declara nimic despre vreo stare continua si inevitabila de pacatosenie, înainte de încalcarea legii în fapt.

Cu privire la aceasta, Ellen White se exprima de opt ori, în forme asemanatoare cu declaratia urmatoare: "Singura definitie pe care o avem în Biblie este ca pacatul înseamna încalcarea legii" (ST, 3 martie, 1890; 1SM 320; 7BC 951; GC 493, etc.). Daca 1Ioan 3:4 constituie într-adevar cea mai clara definitie a pacatului, pe care o avem la dispozitie, atunci, de ce cautam cu atâta disperare, pasaje mai dificil de înteles, care au nevoie de o doza serioasa de reinterpretare, doar pentru a sustine o alta definitie a pacatului? Nu cumva am acceptat o definitie nebiblica pentru pacat, venita din partea unor gânditori importanti, cum ar fi Augustin, iar acum ne straduim sa justificam aceasta credinta fara temei, pe baza unor texte neclare si care nu au nici o legatura cu definirea pacatului? Nu este aceasta o practica similara celei folosite de unii, care se straduiesc sa sustina nemurirea sufletului si sfintenia duminicii, cu ajutorul unor texte izolate care, pentru a spune ceea ce în realitate nu spun, au nevoie de o reinterpretare fortata?

Romani 14:23 declara ca "tot ce nu vine din încredintare este pacat". Contextul trateaza subiectul îndoielii si al credintei, ambele întelese în mod clar, în contextul referitor la constiinta si la luarea deciziilor. Iacob 4:17 ne spune ca "cine stie sa faca bine si nu face, savârseste un pacat!" Aici, pacatul este limitat în sfera cunoasterii si a alegerii. Cele mai clare texte care descriu pacatul, nu spun nimic despre faptul ca natura pacatoasa ar fi o stare continua si inevitabila, care anuleaza importanta alegerii noastre. A spune ca natura pacatoasa este identica cu pacatul în sine, înseamna a spune ca noi pacatuim chiar si atunci când alegem sa nu comitem pacatul. Oare este posibil ca aceasta întelegere a pacatului ca fiind o stare continua si inevitabila, sa fi amortit într-o asemenea masura sensibilitatea constiintei noastre fata de adevaratul pacat (încalcarea legii lui Dumnezeu), încât sa ajungem, în prezent, sa acceptam anumite faradelegi ca pe niste simple expresii ale unui pacat si mai mare care consta în faptul ca avem o natura pacatoasa? Cu alte cuvinte, am ajuns sa acceptam pacatuirea ca fiind o parte normala a vietii, chiar si a vietii crestine?

Unii doresc sa defineasca pacatul ca o relatia rupta sau despartirea de Dumnezeu. Isaia 59:2 descrie legatura dintre pacat si despartirea de Dumnezeu. "Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire între voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L împiedica sa va asculte!" Pacatul este ceea ce ne separa de Dumnezeu, rupe relatia noastra cu El, într-o maniera mai categorica decât orice altceva. Ellen White ne spune ca, atunci când Adam si Eva au mâncat din fructul oprit, aceasta "a fost o încalcare a legii sfinte si neschimbatoare a lui Dumnezeu, si a separat omul de Dumnezeu" (SC 33). Da, pacatul este într-adevar o stare, dar aceasta stare urmeaza deciziei de a pacatui împotriva lui Dumnezeu si continua atât timp cât inima ramâne nepocaita. Atât timp cât ramânem într-o stare de pacat, iertarea nu este posibila, iar noi suntem pierduti. Dar, în prezent, suntem învatati ca pacatul constituie o stare acceptabila, inevitabila si chiar necesara în viata unui crestin.

Cei care doresc sa dovedeasca faptul ca natura omeneasca este pacat în sine si nu un efect al pacatului, pur si simplu nu si-au argumentat teza. A fi nascut în aceasta lume presupune o serie întreaga de consecinte: Suntem supusi foamei si setei, durerii si oboselii, suferintei si mortii. Planeta pe care traim ar putea ajunge sa ne distruga. Noi ne nastem din parinti pacatosi, primim o natura pacatoasa si traim într-un mediu pacatos. Dar toate acestea nu Page 5 of 6

www.AdevarulPrezent.com

înseamna ca ne nastem vinovati de pacat sau condamnati din cauza degradarii. Desi toti mostenim efectele pacatului, inclusiv natura cazuta, noi nu suntem vinovati de pacat. Efectele pacatului trebuie deosebite de pacatul în sine.

Deoarece ne nastem cu o natura cazuta, într-o lume cazuta, suntem predispusi în mod natural la comiterea unor pacate. Pacatul ca act survine, nu atunci când fapta este comisa, ci atunci când mintea decide sa cultive gânduri si motivatii aflate în contradictie cu voia lui Dumnezeu. Daca pocainta nu intervine, decizia de a pacatui conduce în mod inevitabil la o stare de pacat, ceea ce înseamna despartirea sau înstrainarea de Dumnezeu. Starea de pacat duce la accentuarea razvratirii si a îndepartarii de Dumnezeu, pâna când sufletul este cuprins întru totul de întuneric.

Pacatul originar si Adventismul

Spre sfârsitul articolului sau (AR, 25 ianuarie, 1990), Norman Gulley citeaza mai multe pasaje din scrierile Ellenei White, pentru a demonstra ca natura umana a fost corupta datorita pacatului lui Adam, si concluzioneaza, spunând ca fiecare om se naste în starea de pacatos si de separare de Dumnezeu. Toate aceste declaratii dovedesc ca oamenii se nasc, purtând în adâncurile naturii lor efectele pacatului lui Adam. Concluzia ca omul este pacatos prin natura, nu provine din Biblie sau din Adventism, ci chiar din Babilon. Radacinile ei se regasesc în Biserica Romano-Catolica, în scrierile lui Augustin, si au fost transmise în Protestantism prin intermediul lui Luther si Calvin. Astazi, protestantii evanghelici sustin aceasta conceptie despre pacat si sunt doresc ca ea sa devina o parte a doctrinei Adventismului. Când ajungem sa întelegem cât de mare este succesul încercarilor lor, ni se cutremura mintea. Conceptia evanghelica despre pacat este acceptata la cele mai înalte nivele ale teologiei adventiste contemporane si au patruns la diferite nivele ale conducerii conferintelor. Multi pastori si laici le-au acceptat ca adevarate, iar rezultatul lor în teologia adventismului consta într-o criza din ce în ce mai profunda.

Pozitia evanghelica despre pacat este ireconciliabila cu pozitia istorica a Adventismului, care sustine ca Domnul Hristos a luat asupra Sa chiar natura pacatului pe care l-a biruit tocmai în aceasta stare periculoasa, deschizând astfel posibilitatea ca fiecare fiinta umana prinsa în lanturile efectelor mortale ale caderii, sa poata scapa prin harul transformator si iertator al lui Dumnezeu. Multa vreme, Adventismul a crezut ca Domnul Hristos putea fi în acest fel, atât Exemplul nostru, cât si Înlocuitorul nostru ca jertfa pentru pacat. Acum, datorita pozitiei evanghelice despre pacat, ni se spune ca, daca Domnul Hristos a luat într-adevar asupra Sa, prin nastere, natura noastra cazuta, nu putea fi, în acelasi timp si Înlocuitorul nostru, suportând pedeapsa pacatului. În locul unei Evanghelii simple si clare, în prezent suntem nevoiti sa cautam metode mai complicate, care sa permita ca Domnul Hristos sa ia asupra Sa o parte a mostenirii umane, fiind în acelasi timp scutit de anumite înclinatii ereditare.

De asemenea, aceasta noua conceptie adventista despre pacat, face imposibila acordarea vreunei semnificatii declaratiilor privitoare la posibilitatea biruintei totale înainte de încheierea timpului de proba. Înca odata, claritatea si simplitatea au fost sacrificate în favoarea compromisului cu sistemele doctrinare neadventiste. Noi cautam si dorim acceptarea teologica, dar pretul este prea mare.

Page 6 of 6