Viaţa între cort şi altar

Geneza 13:14-18

Când am stat ultima oară să ne gândim la importanţa şi frumuseţea vieţii? Citim în Cartea Geneza că Dumnezeu i-a suflat în nări omului „suflare de viaţă.” Ne-am gândit la acest aspect, oare ce reprezintă această suflare de viaţă? Am fi putut exista fără suflarea de viaţă din Dumnezeu? Bineînţeles că nu. Ne putem închipui cum Dumnezeu a plămădit din pământ forma noastră. Era atât de frumoasă, şi totuşi, era doar o formă lipsită de viaţă. Fără suflarea lui Dumnezeu în nările noastre, niciodată nu am fi existat.

Acea bucată de pământ însă, gândită şi plămădită de Dumnezeu, s-a putut ridica de jos, a putut să umble, să privească, să gândească şi să vorbească în momentul în care suflarea din Dumnezeu a pătruns în bucata de lut. Şi Biblia ne spune că în acel moment, instantaneu, „omul s-a făcut un suflet viu” (Geneza 2:7). Luaţi doar această singură minune, şi este cea mai extraordinară minune pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul. E ca şi cum ai lua o bucată de lut, ai modela-o, a-i face din ea un chip foarte frumos, iar apoi să sufli peste acea figurină, şi ea să prindă viaţă. Ce minune extraordinară, şi ce Dumnezeu măreţ avem!

Omul a devenit un suflet viu. Oamenii au început din acel moment să aibă în ei viaţă din Dumnezeu, şi au putut transmite viaţa mai departe, pentru că a pus Dumnezeu viaţă din El în primul om. Urmarea? Oamenii au început să-şi trăiască viaţa, fiecare aşa cum a crezut el de cuviinţă.

Putem sublinia aici o mare anomalie. E ca şi cum cineva ţi-ar încredinţa pentru o vreme un bun de foarte mare preţ. Tu ştii că nu este al tău decât pentru o vreme, şi că într-o zi va trebui să dai acel bun înapoi persoanei care ţi l-a dăruit. Şi totuşi, te faci că nu-ţi pasă, încerci să te păcăleşti singur şi să-ţi spui: „Acest bun este doar al meu. Nu am să-l mai dau înapoi niciodată!”

Cam aşa sunt oamenii care se uită la viaţa lor şi spun: „E viaţa mea. Nu-mi pasă de unde o am, cine mi-a dat-o. Acum e a mea şi mi-o trăiesc aşa cum vreau eu.”  Dar asta seamănă cu a-ţi fura singur căciula. Deşi încerci să negi acest gând, în sinea ta eşti conştient că într-o zi viaţa ţi se va cere înapoi de la Cel care ţi-a încredinţat-o pentru un timp mai lung sau mai scurt.

Aş vrea să ne punem la începutul acestui mesaj o întrebare foarte importantă. De ce mi-a dat Dumnezeu viaţă? De ce a suflat Dumnezeu suflare de viaţă în nările chipului plămădit din ţărâna pământului care se numea Adam? Ce scop a avut Dumnezeu cu omul când a făcut lucrul acesta?

Găsirea răspunsului la această întrebare ne ajută să lămurim o mare dilemă a vieţii: Pentru ce existăm ca oameni pe acest pământ? Sper din toată inima că niciunul din cei prezenţi nu gândeşte ceva de genul: „Viaţa nu are nici un sens. Noi existăm la întâmplare.” În acest mesaj vom vedea nu numai că viaţa este cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ci şi faptul că viaţa ne-a fost dată cu un anumit scop.

Vom încerca aşadar să desluşim intenţia lui Dumnezeu cu omul atunci când i-a dăruit viaţă, iar apoi ne vom uita la un mare om al lui Dumnezeu care a înţeles să-şi trăiască viaţa într-un mod plăcut Celui care i-a dăruit-o. Aşadar, care a fost intenţia lui Dumnezeu cu fiinţa umană? De ce am fost creaţi?

Dumnezeu ne-a creat cu un scop, acela de a trăi în două dimensiuni: o dimensiune fizică şi una spirituală. De aceea omul nu este doar carne sau numai duh. Fiinţa umană are trup, suflet şi duh, pentru că Cel care ne-a proiectat a vrut ca noi să putem intra în contact atât cu universul vizibil, lumea care ne înconjoară, cât şi cu cel invizibil, lumea spirituală.

Înainte de apariţia păcatului în lumea creată de Dumnezeu, omul trăia într-o armonie perfectă, într-un echilibru desăvârşit atât cu lumea fizică cât şi cu lumea spirituală. Viaţa primului om, a lui Adam, a fost până în momentul căderii în păcat un echilibru perfect între cele două dimensiuni. Omul a avut o relaţie perfectă atât pe orizontală, adică în plan fizic, cu soţia sa Eva şi cu întreaga creaţie, cât şi pe verticală, adică în plan spiritual, cu Dumnezeu.

Cum putea să fie acel echilibru între lumea fizică şi lumea spirituală atât de bun? Răspunsul este prin relaţie. Trăsătura fundamentală a fiinţei umane este relaţia. Dumnezeu ne-a creat în primul rând fiinţe relaţionale. Omul neatins şi necorupt de păcat, omul care nu avea cunoştinţa păcatului şi nu cunoştea nici experienţa păcatului, avea un lucru foarte preţios: o relaţie desăvârşită, nealterată de nimic, atât cu partenerul de viaţă şi întreaga creaţie şi natură, cât şi cu Dumnezeu.

Aici a lovit diavolul. El a ştiut că relaţia perfectă a omului pe orizontală şi pe verticală poate fi distrusă într-un singur fel: prin păcat. Permiţând păcatului să pătrundă în viaţa lui, omul a ajuns să falimenteze în planul relaţional: s-a îndepărtat şi s-a înstrăinat de Dumnezeu, şi s-a îndepărtat şi s-a înstrăinat şi faţă de semeni.

Odată cu distrugerea acestui echilibru, au început să apară şi problemele. Distrugerea relaţiilor a însemnat moartea spirituală a omului. Păcatul a dezechilibrat complet omul, a adus haos, a creat un gol puternic în sufletul lui şi l-a umplut de frică şi disperare. Omul cu relaţiile întrerupte nu este decât un mort umblător, o fiinţă dezechilibrată aflată într-o continuă zbatere şi căutare după echilibru.

Echilibrul vieţii constă doar în refacerea relaţiilor întrerupte. Nu există confort, pace, siguranţă şi speranţă fără refacerea relaţiei întrerupte cu Dumnezeu. O bună relaţie pe verticală va avea efect pozitiv şi asupra relaţiilor pe orizontală cu ceilalţi oameni. Doar atunci când relaţia noastră cu Dumnezeu este refăcută şi devine o prioritate a vieţii, relaţia noastră cu oamenii va deveni sănătoasă.

Mai este posibil, oare, acest lucru? Mai poate ajunge omul, după ce a experimentat marea cădere din Grădina Eden, să beneficieze de acest echilibru interior, rezultat al unei bune relaţii cu Dumnezeu şi cu oamenii? Răspunsul este afirmativ. Aş vrea să ne uităm în continuare la un om al lui Dumnezeu care a reuşit acest lucru. Numele lui este Avraam, un om care şi-a trăit viaţa între cort şi altar.

1.      Cortul - simbolul relaţiei lui Avraam cu lumea

Toată viaţa lui Avraam a locuit într-un cort. Nu ştim câte camere avea cortul, ce confort avea în el sau ce condiţii erau acolo. Ştim însă un lucru sigur. Avraam nu a avut o locuinţă clădită din piatră sau cărămidă, în care să locuiască pentru mai multă vreme. În Epistola către Evrei citim despre el că „s-a aşezat într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi” (Evrei 11:9).

Probabil că unii dintre noi vor spune: „Dar aşa locuiau cei mai mulţi oameni din vremea aceea.” Acest lucu nu este adevărat. Şi atunci existau oraşe sau sate în care oamenii îşi puteau construi case frumoase. De exemplu, nepotul său Lot şi-a construit o casă, cu siguranţă foarte frumoasă, în Sodoma.

Pe de altă parte, cred că înţelegem faptul că nu a fost vorba lipsa unor posibilităţi financiare. Dacă ar fi vrut, cu siguranţă că Avraam şi-ar fi putut construi nu una, ci foarte multe case în mai multe locuri, pentru că a fost foarte bogat. 

În acest caz, învăţătura este să locuim în corturi? Bineînţeles că nu. Cred însă că Dumnezeu a îngăduit ca Avraam să aibă o viaţă semi-nomadă şi să locuiască toată viaţa lui în corturi, pentru a ne da un exemplu de viaţă. Ce anume putem învăţa de la Avraam?

În primul rând, trăirea lui Avraam în cort ne vorbeşte despre fragilitatea acestei vieţi. Cortul este un lucru fragil, nesigur, în pericol în orice moment în a fi distrus, luat de vânt sau inundat. Atunci când apostolul Pavel a scris despre viaţa aceasta creştinilor din Corint, el a comparat-o cu un cort care se va desface într-o bună zi (vezi 2 Corinteni 5:1).

Viaţa noastră se aseamănă cu un cort care se desface atât de repede. Nu-ţi trebuie luni sau ani de zile ca să ridici sau să desfaci un cort; îţi este suficient o oră. Viaţa noastră pe acest pământ, din perspectiva lui Dumnezeu, nu este cu mult mai lungă. În comparaţie cu veşnicia, 70-80 de ani sunt ca o clipă, sunt o nimica în comparaţie cu ceea ce urmează.

Avraam a înţeles acest prim adevăr foarte important. Viaţa aceasta este ca locuirea într-un cort, este foarte fragilă. Când soţia lui Sara a murit şi el a vrut să cumpere de la fiii lui Het bucata de pământ pe care era peştera Macpela, pentru a o îngropa acolo pe soţia lui, el a spus un mare adevăr: Eu sunt străin şi venetic printre voi (Geneza 23:4).

Ce a vrut să spună prin aceste cuvinte Avraam? Cred că acesta a fost sentimentul care l-a însoţit toată viaţa. Sigur, am putea spune că din punct de vedere al originii, el nu era din Canaan, el nu aparţinea acelui neam de oameni. Avraam venise de departe, din Ur. Dincolo însă de identitatea sa naţională, el se simţea şi un străin spiritual. El ajunsese la acea înţelegere a faptului că nu mai aparţinea acestui pământ, că viaţa lui era atât de fragilă încât nu merita să se lege cu adevărat de ea. Ce era mai bun, urma să se întâmple după această viaţă.

În al doilea rând, trăirea lui Avraam în cort ne vorbeşte despre nesiguranţa acestei vieţi. Viaţa în cort este o viaţă nesigură. Nu numai că eşti lipsit de comfort, dar eşti lipsit şi de siguranţă. În cort te simţi mult mai vulnerabil decât în spatele unor ziduri groase şi a unor porţi masive.

Viaţa aceasta este nesigură. Oricât de multe planuri ne-am face legate de viaţă, niciunul dintre noi nu putem ştii dacă vom ajunge să ducem la îndeplinire aceste planuri. Astăzi suntem în putere, suntem sănătoşi, mâine s-ar putea să fim bolnavi sau s-ar putea să nu mai fim deloc. Astăzi avem bani, avem o slujbă, avem atâtea lucruri pe care ne bazăm pentru viitor, mâine s-ar putea să nu mai avem nimic.

Avraam a înţeles foarte bine că viaţa este nesigură. A înţeles poate şi mai bine acest aspect, când Dumnezeu i-a cerut cel mai greu lucru cu putinţă: să-şi aducă singurul fiu ca jertfă pe muntele Moria. Mergând cu Isaac spre munte, Avraam a meditat cu siguranţă la nesiguranţa acestei vieţi. Astăzi eşti înconjurat de cei dragi, părinţi, copii, soţie sau soţ, mâine s-ar putea să fii singur.

În al treilea rând, trăirea lui Avraam în cort ne vorbeşte şi despre detaşarea de această viaţă. Cine şi-ar lega inima de un cort? Oricât ar fi de mare şi de frumos, cortul este tot cort. Dacă-l pierzi sau se rupe şi trebuie să-l arunci, îţi va părea rău pe moment, dar a doua zi cu siguranţă că ai şi uitat de el.

În schimb, de o casă eşti legat mult mai tare. Sigur, şi investiţia este alta. Dar şi casa este... tot un cort la urma urmei, spiritual vorbind. E drept, un cort mai pretenţios, dar rămâne tot un loc trecător în care locuieşti pentru o vreme.

Viaţa aceasta, oricât de frumoasă este, trebuie să avem înţelepciunea şi puterea să ne detaşăm de ea. Ce înseamnă acest lucru? Să nu ne legăm inima de ea mai mult decât trebuie. Viaţa aceasta este doar un cort care se va desface într-o zi.

Asta înseamnă să nu mai faci nimic în acestă viaţă şi pentru viaţa aceasta? Nicidecum. Avraam a lucrat şi s-a bucurat de viaţa pe care Dumnezeu i-a dat-o, nelegându-se însă de ea mai mult decât trebuie, şi fiind liber în orice moment pentru ceva mai bun. Detaşarea de această viaţă înseamnă libertatea de a te pregăti pentru ceva mult mai bun, şi anume viaţa veşnică.

Ştiţi ce înseamnă detaşare de lume şi viaţa aceasta? Ai casă, bani, avere? Bucură-te şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ce ţi-a dat. Nu ai casă, bani sau avere? Bucură-te şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat, pentru că El ştie de ce. Ai sănătate? Mulţumeşte-I pentru ea. Eşti în suferinţă sau treci prin nceazuri? Învaţă lecţia mulţumirii şi în suferinţă, şi nu uita că ce-i mai bun vine după viaţa aceasta. Iată ce citim despre Avraam în Evrei 11:10 – Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Avraam a trăit detaşat de cortul unei vieţi trecătoare, pentru că aştepta cetatea veşnică pregătită de Dumnezeu pentru toţi copiii Lui.

Acestea sunt doar trei caracteristici ale cortului, simbol al relaţiei lui Avraam cu lumea aceasta: fragilitate, nesiguranţă şi detaşare. Cred că o relaţie corectă a credinciosului cu lumea şi cu viaţa aceasta, trebuie să le cuprindă pe toate trei. Nu ne vom lega inima de lumea aceasta mai mult decât trebuie, atunci când vom privi viaţa aşa cum este: fragilă, nesigură şi cu detaşare.   

2.      Altarul - simbolul relaţiei lui Avraam cu Dumnezeu

Viaţa lui Avraam nu poate fi separată de altarele pe care le-a ridicat în cinstea lui Dumnezeu. Când citim istoria vieţii lui, suntem impresionaţi de altarele pe care le-a ridicat în locurile în care s-a oprit. Lucrul acesta ne comunică un adevăr foarte important, şi anume, faptul că Avraam privea închinarea înaintea lui Dumnezeu ca o prioritate a vieţii.

Aş vrea să vă provoc la un exerciţiu spiritual care ne poate ajuta să înţelegem acest mare adevăr. Atunci când ne-am stabilit într-un anumit loc pentru o perioadă de timp, care au fost primele lucruri pe care le-am făcut?

Oamenii, când se stabilesc într-un anumit loc, în primul rând îşi ridică o locuinţă. Apoi, caută să facă din acea locuinţă cea mai frumoasă locuinţă, dacă este posibil. Apoi, caută să intre în relaţie de prietenie cu vecinii, să-şi facă prieteni, să intre în interacţiune cu alţi oameni. Apoi, caută să cunoască şi să se familiarizeze cu posibilităţile de recreere sau distracţie din zona în care locuiesc sau din apropiere. Iar apoi caută să se integreze în noua comunitate de oameni de care aparţin. Toate acestea sunt normale până la un anumit punct, până în punctul în care nu devin prioritatea vieţii noastre.

Ceea ce uită cei mai mulţi oameni este să-L caute mai întâi pe Dumnezeu în noul loc în care s-au stabilit. Avraam ne oferă o lecţie memorabilă în acest sens (citeşte Geneza 12:6-8). În textul citit de două ori ni se spune că, după ce Avraam s-a stabilit într-un anumit loc, primul lucru pe care l-a făcut, înainte de socializare, de căutare de prieteni, de căutarea posibilităţilor de distracţie, a fost să ridice un altar Domnului, şi să-L caute pe Dumnezeu în noul loc în care ajunsese.

Avraam nu a fost un fariseu. El nu a ridicat altare în pieţe să-l vadă toţi şi să-l laude, ci în orice loc în care a ajuns, chiar şi-n pustie, unde nu era decât el şi familia lui. Acest lucru ne indică ce anume era prioritar în viaţa lui: înainte de orice altceva, era altarul închinării.

Un copil al lui Dumnezeu, oriunde va ajunge, chiar şi în concediu sau în vacanţă, primul lucru pe care-l va face, va fi să ridice un altar. Prin aceasta el face două lucruri. În primul rând, caută faţa lui Dumnezeu. Nu există vreun timp în care să nu avem nevoie de Dumnezeu în viaţa noastră. În al doilea rând, Îl glorifică pe Dumnezeu. El trebuie glorificat prin viaţa noastră oriunde ne-am găsi şi oricând.

Fraţi şi surori, când am ridicat ultima oară un altar pentru Dumnezeu? Ca să înţelegem şi mai bine această afirmaţie, haideţi să vedem trei dimensiuni spirituale ale altarului.

În primul rând, altarul este un simbol al sacrificiului. Pe altar se aduce întotdeauna o jertfă. Avraam nu ridica altare de decor, ci, ca să aducă jertfe în cinstea lui Dumnezeu. Scopul altarului ridicat în viaţa noastră este să ne aducă aminte tot timpul că noi suntem jertfa de bun miros pe care o aşteaptă Domnul nostru: Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească (Romani 12:1).

Sunt atâtea altare dărâmate în bisericile noastre: altarul râvnei pentru Casa Domnului şi părtăşia frăţească, altarul dragostei pentru lucrare şi misiune, altarul iubirii vrăjmaşilor, altarul bunătăţii şi al credincioşiei, altarul slujirii aproapelui, altarul compasiunii şi milei, altarul zeciuielii, altarul rugăciunii, altarul propovăduirii Cuvântului, şi multe altele... Ştiţi de ce se dărâmă altarele? Pentru că nu mai sunt întreţinute şi pentru că nu mai sunt jertfe care să se pună pe ele. Ne uităm doar la altarele dărâmate din jurul nostru, şi nu vedem că ale noastre sunt demult inundate de buruiana nepăsării şi superficialităţii.

Vă chem împreună cu mine la refacerea tuturor acestor altare. Haideţi să punem iarăşi piatră pe piatră, pentru ca Dumnezeu să fie onorat, şi din nou jertfe de bun miros să se înalţe din locul acesta şi din căminele noastre spre cer, pentru a fi primite la tronul harului şi îndurării.

În al doilea rând, altarul este un simbol al dedicării. Jertfa pusă pe altar pentru Dumnezeu nu mai aparţine celui care a adus-o şi a pus-o acolo. Din acel moment ea aparţine lui Dumnezeu.

Semnificaţia dedicării se pierde atunci când altarele sunt uitate şi jertfele nu mai sunt aduse. Noi nu avem voie să uităm însă că dedicarea trebuie să însoţească fiecare pas al slujirii noastre.

Dedicarea ne ajută să nu pierdem din vedere faptul că noi nu ne mai aparţinem nouă înşine, ci lui Dumnezeu. El trebuie să deţină controlul absolut asupra vieţii noastre, de aceea, pe primul loc în viaţa noastră trebuie să fie dorinţa de a duce la îndeplinire planul pe care El îl are cu noi.

În al treilea rând, altarul este un simbol al închinării. Când te pui pe altarul slujirii lui Dumnezeu cu întreaga ta viaţă, de fapt, tu te închini înaintea lui Dumnezeu. Adevărata închinare nu poate fi separată de ideea de jertfă, de sacrificiu. O închinare plăcută lui Dumnezeu este una de preţ, o jertfă care mă costă, şi jertfa cea mai scumpă pe care i-o pot aduce lui Dumnezeu este însăşi viaţa mea.

În ultimul rând, altarul este şi un simbol al dragostei noastre faţă de Dumnezeu. De ce a ridicat Avraam altare? Pentru că Îl iubea pe Dumnezeu. Dragostea noastră se exprimă şi prin altarul de jertfă. Uitaţi-vă în viaţa oamenilor la ceea ce iubesc cel mai mult, şi veţi vedea acolo şi altarul de jertfă: o viaţă închinată poftelor va ridica altare ale păcatului, o viaţă închinată iubirii de bani va ridica altare ale invidiei, avariţiei şi lăcomiei. În viaţa fiecărui om există cel puţin un altar, pe care pune tot ce are, resurse, timp, sănătate, în cele din urmă viaţa însăşi, pentru ceea ce iubeşte cel mai mult.

Deschideţi la Luca 7:36-50. Nu citesc pasajul, care de altfel vă este cunoscut. O femeie păcătoasă a pătruns în casa fariseului Simon în timp ce Domnul Isus Cristos era acolo, şi a făcut din picioarele Mântuitorului altarul ei de închinare (v. 38: stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea). Acolo pe altar sacrificiului de sine ea şi-a deschis viaţa, şi toate cioburile trăirii ei fără Dumnezeu le-a pus la picioarele Mântuitorului. Urmarea? Textul ne spune că de la altar s-a ridicat o altă femeie, cu o viaţă refăcută, întreagă: De aceea îţi spun: „Păcatele ei care sunt multe, sunt iertate” (v. 47).

Ce cuvinte extraordinare! Domnul Isus Cristos nu i-a numărat păcatele. A ştiut că nu erau puţine. Acolo pe altar însă nu era doar o femeie păcătoasă, ci era o femeie păcătoasă frântă, cu o viaţă schilodită de păcat, dar care era plină de dragoste pentru El. Şi pentru că a iubit mult, Fiul lui Dumnezeu i-a iertat toate păcatele, oricât de multe au fost ele. Apoi, de la altar a plecat o altă femeie, iertată şi iubită de Dumnezeu. A venit o persoană bântuită de demonii păcatului, şi a plecat o persoană eliberată, iertată, mântuită şi plină de pace (v. 50: Du-te în pace).

Poate că şi unii dintre noi trăim într-un dezechilibru în această lume. Acesta nu vine din afară, ci dinlăuntru. Nimic din lumea aceasta nu ne poate oferi echilibrul interior de care are nevoie trupul, sufletul şi duhul nostru. El poate fi dobândit doar atunci când înţelegem foarte bine cele două lecţii, cea a cortului şi a altarului, şi când Dumnezeu ne ajută să ne privim viaţa ca un cort, şi lucrarea ca un altar.

Echilibrul dintre planul vertical şi cel orizontal, pot asigura siguranţă, pace şi prosperitate vieţii şi lucrării noastre. Dumnezeu să ne ajute să ne înţelegem şi menirea şi chemarea, şi să ne dea putere să trăim doar pentru El şi pentru Împărăţia Lui. Amin!