Trezirea Sufletului lui William Cowper

De obicei seara când o culc pe Talita ea îmi spune, "Cântă-mi un cântec." Cel pe care-l cântăm cel mai des este unul din preferatele mele, compus de William Cowper,

Dumnezeu lucrează într-un mod misterios
Ca să-şi împlinească minunile;
Îşi lasă urmele paşilor Săi pe apa mării,
Şi călăreşte pe aripile furtunii.

Curaj, sfinţilor plini de teamă;
Norii de care fugiţi atât de mult,
Sunt plini de milă şi se vor răfrânge
În binecuvântări peste voi.

Nu-L judecaţi pe Dumnezeu cu simţurile voastre slabe,
Ci încredeţi-vă în El căci este plin de har;
În spatele unei providenţe încruntate 
El ascunde-o faţă zâmbitoare.

Scopurile Lui se vor împlini repede
Cu fiecare oră care trece;
Bobocul poate-avea un gust amar,
Dar floarea va fi dulce.

În adâncul unor mine-adânci
Cu o îndemânare veşnică,
El îşi păstrează creaţiile glorioase
Şi-şi împlineşte voia suverană.

Necredinţa oarbă e sortită greşelii
Şi priveşte la lucrarea Lui în van;
Dumnezeu este propriul Lui interpret,
Şi va face-aceasta foarte clar.

Ceea ce Talita nu ştie, dar s-ar putea să afle într-o zi este că, în 1759 când Cowper avea 28 de ani, a suferit o depresie foarte puternică şi a încercat să se sinucidă de trei ori. Era convins că era pierdut dincolo de orice speranţă. În Decembrie 1763, a fost spitalizat la Sanatoriul de Boli Mintale St. Alban, unde doctorul Nathaniel Cotton în vârstă de 58 de ani îngrijea pacienţii. În planul minunat al lui Dumnezeu, Cotton era un credincios evanghelic şi un iubitor al lui Dumnezeu şi al Evangheliei.

Cotton l-a îndrăgit pe Cowper şi l-a încurajat mereu şi mereu în ciuda insistenţelor acestuia care spunea că era condamnat şi fără nici o speranţă. După şase luni de şedere în acel sanatoriu, Cowper a găsit o Biblie care şedea (nu din întâmplare) pe o bancă în grădină. Mai întâi s-a uitat la Ioan 11 şi a văzut "în comportamentul Mântuitorului atât de multă bunăvoinţă, milă, bunătate şi compasiune pentru cei nefericiţi," încât a simţit o rază de speranţă. Apoi a deschis la Romani 3:25, textul nostru de astăzi. Acela a fost un punct major de răscruce în viaţa lui.

Am primit imediat puterea să cred, şi toate razele Soarelui Neprihănirii au strălucit asupra mea. Am văzut suficienţa ispăşirii pe care a făcut-o El, iertarea mea pecetluită de sângele Lui, şi plinătatea şi abundenţa îndreptăţirii Sale. Deodată am crezut, şi am primit Evanghelia.

În iunie 1765, Cowper a părăsit Sanatoriul St. Alban şi a trăit şi a slujit în lucrare mai bine de 35 de ani – continuând să ducă bătălii mari cu depresia, dar aducând şi roadă bogată pentru împărăţie, cum ar fi imnurile "There is a Fountain Filled with Blood," "O for a Closer Walk with God!" şi "The Spirit Breathes upon the Word."

Lucrul acesta s-a întâmplat în istorie mereu şi mereu. O afirmaţie mare a Evangheliei, din cartea Romani a trezit sufletul lui Augustin, Luther, Wesley. Mă rog să se întâmple la fel şi astăzi în timp ce ne concentrăm atenţia asupra acestor cuvinte. Versetele 25-26 sunt, poate, cele mai proeminente şi importante cuvinte din Biblie – mai ales dacă le iei împreună cu versetele 23-24, la care ne-am uitat săptămâna trecută.

Dovedirea neprihănirii lui Dumnezeu

În versetele 25-26 intrăm în subiectul "îndreptăţirii" (versetul 24) şi în subiectul "răscumpărării" (versetul 24), în ceea ce C.E.B. Cranfield numeşte "cel mai profund înţeles al crucii" (The Epistle to the Romans, vol. 1, I.C.C. [Edinburgh: T&T. Clark, 1975], p. 213). Versetele 25-26:

..... pe El [referindu-se la Hristos] Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire [în acest context cuvântul înseamnă "întoarcerea sau redirecţionarea ... mâniei], ca să-şi arate neprihănirea Lui [notă: acesta este scopul morţii lui Hristos care nu a fost menţionat până acum – şi anume să arate sau să dovedească neprihănirea lui Dumnezeu. De ce are nevoie Dumnezeu să-şi dovedească neprihănirea?]; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu [apoi el repetă acest scop ca nu nu cumva să-l pierdem din vedere] pentru dovedirea, spun eu, a neprihănirii Sale în momentul de faţă, astfel încât El să fie drept (neprihănit) şi totuşi să îndreptăţească (să socotească neprihănit) pe cel ce crede în Isus.

Megeţi până la problema fundamentală pe care este menită să o rezolve moartea lui Hristos. Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să moară ca să-Şi demonstreze neprihănirea (sau dreptatea). Problema care trebuia rezolvată era aceea că Dumnezeu părea, din anumite motive, a nu fi neprihănit şi a dorit să dovedească că este neprihănit, ca să-şi apere renumele. Într-adevăr, versetul 26 spune că Dumnezeu ar fi fost nedrept să-i socotească neprihăniţi pe păcătoşi, dacă Hristos n-ar fi fost trimis ca jertfă  de ispăşire prin sângele Lui: "... în aşa fel încât, să fie neprihănit ... " Aceasta este problema fundamentală. Neprihănirea lui Dumnezeu este în joc aici. Numele, reputaţia sau cinstea Lui trebuiesc dovedite. Înainte ca crucea să existe pentru noi, ea trebuie să existe pentru numele lui Dumnezeu.

De ce are Dumnezeu nevoie de această dovedire?

Ce a creat această problemă? De ce s-a confruntat Dumnezeu cu această nevoie de a face publică dovada neprihănirii Sale? Răspunsul se găseşte în ultima parte a versetului 25 şi la sfârşitul versetului 26: "căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; " şi pentru ca "să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. "

Ce înseamnă aceste două fraze? Înseamnă că Dumnezeu face acum şi a făcut de-a lungul secolelor ceea ce ni se spune în Psalmul 103:10, "Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre." Trece şi a trecut cu vederea peste mii de păcate. Le-a iertat şi le-a uitat şi nu le-a pedepsit.

Regele David este un bun exemplu. În 2 Samuel 12 David este confruntat de profetul Natan pentru că a comis adulterul cu Batşeba şi l-a ucis pe soţul acesteia. Natan spune, "Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvântul Domnului?" (2 Samuel 12:9).

David simte reproşul lui Natan şi spune în versetul 13, "Am păcătuit împotriva Domnului!" Şi Natan îi răspunde: "Domnul îţi iartă păcatul..., nu vei muri." Pur şi simplu! Adulterul şi crima sunt iertate. Dumnezeu le-a "trecut cu vederea." Este aproape incredibil. Simţul nostru justiţiar strigă, "Nu! Nu poţi să le treci cu vederea aşa pur şi simplu! Omul acesta merită să moară sau să fie închis pe viaţă!" Dar Natan nu spune asta. El spune, "Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri."

Dumnezeu trece cu vederea păcatele comise în trecut

Aceasta vrea să spună Pavel în Romani 3:25 când se referă la trecerea cu vederea a păcatelor dinainte. Dar de ce este aceasta o problemă? Este aceasta o problemă pentru mentalitatea omului secular – faptul că Dumnezeu este bun cu păcătoşii? Câţi dintre oamenii ale căror vieţi nu sunt influenţate de Biblie se luptă oare cu gândul că un Dumnezeu sfânt şi neprihănit face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5:45)? Câţi oameni se confruntă cu aparenta nedreptate că Dumnezeu este tolerant cu păcătoşii? Într-adevăr, câţi creştini se confruntă cu faptul că propria noastră iertare este o ameninţare la neprihănirea Lui Dumnezeu?

Mentalitatea lumii acesteia nici măcar nu evaluează situaţia aşa cum o face mentalitatea biblică. De ce? Pentru că modalitatea de gândire a lumii porneşte dintr-un punct de plecare radical diferit. Nu porneşte cu Creatorul – cu drepturile lui Dumnezeu – dreptul de a înălţa şi a arăta valoarea infinită a slavei Sale. Ci porneşte cu omul şi presupune că Dumnezeu se va conforma drepturilor şi dorinţelor noastre. Dar în contextul cărţii Romani, problema se pune astfel: cum a fost tratată slava lui Dumnezeu şi care este răspunsul neprihănit al lui Dumnezeu la aceasta?

Amintiţi-vă ce am văzut săptămâna trecută în versetul 23: "Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Slava lui Dumnezeu este în joc atunci când păcătuim. Când Natan îl confruntă pe David, el citează cuvintele lui Dumnezeu spunând, "Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvântul Domnului?" Ni l-am putea imagina pe David spunând, "Ce vrei să spui, te-am dispreţuit? Nu te-am dispreţuit. Nici măcar nu mă gândeam la tine. Am fost pur şi simplu atras de această femeie care se îmbăia, şi apoi mi-a fost o frică de moarte că oamenii vor afla ce s-a întâmplat. Tu nici măcar nu erai în acest cadru."

Şi Dumnezeu ar fi spus, "Creatorul universului, Cel care a proiectat căsătoria, izvorul vieţii, Cel care te ţine în viaţă, Cel care te-a făcut rege – Singurul Dumnezeu, Eu Domnul, nici măcar nu eram în acest cadru! Este adevărat David. Este exact ceea ce vreau să spun. M-ai dispreţuit." Fiecare păcat este un act de dispreţuire îndreptat împotriva lui Dumnezeu, înainte de a fi un rău îndreptat împotriva omului. Orice păcat este o preferinţă pentru plăcerile trecătoare ale lumii în locul bucuriei veşnice a părtăşiei cu Dumnezeu. David a dispreţuit slava lui Dumnezeu. A subapreciat valoarea lui Dumnezeu. A necinstit numele lui Dumnezeu. Acesta este înţelesul păcatului – să falimentezi în a iubi slava lui Dumnezeu mai presus de orice. "Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de (au schimbat) slava lui Dumnezeu."

Problema: Dumnezeu pare să dispreţuiască propria sa slavă

De aceea, atunci când Dumnezeu trece cu vederea păcatele, problema este că El pare să cadă de acord cu cei care dispreţuiesc numele Lui şi subapreciază slava Sa. Pare să spună că este indiferent faţă de faptul că slava Lui este batjocorită. Pare să treacă cu vederea subaprecierea slavei Sale. Aceasta este ceea ce comunică trecerea cu vederea a păcatelor – iertarea păcatelor, îndreptăţirea păcătoşilor (Romani 4:5): şi anume că în ele însele, slava lui Dumnezeu, numele Lui şi vrednicia Lui au o valoare mică, sau n-au nici o valoare. Iar aceasta este esenţa nelegiuirii. Ca urmare, Dumnezeu pare să fie lipsit de neprihănire, şi într-adevăr ar fi lipsit de neprihănire dacă ar trece cu vederea păcatele fără să ne mântuiască într-un fel în care să demonstreze pasiunea Lui infinită pentru slava Sa – care este neprihănirea Lui.

Fără revelaţie divină, mintea firească – mintea lumească – nu vede sau nu simte criza de care s-a ocupat Dumnezeu la cruce. Ce persoană lumească nu poate dormi noaptea pentru că se gândeşte la aparenta lipsă de neprihănire sau dreptate a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de păcătoşi?

Dar în conformitate cu Romani, aceasta este problema de bază pe care a rezolvat-o Dumnezeu prin moartea Fiului Său. Să citim din nou (versetele 25-26): "Pe El Dumnezeu L-a rânduit [trimis] mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." Dumnezeu ar părea şi ar fi nedrept, dacă ar trece cu vederea păcatele ca şi cum valoarea slavei Sale nu ar conta.

Dumnezeu ar fi putut trage linia şi încheia conturile pedepsindu-i pe toţi păcătoşii cu iadul. Aceasta ar fi demonstrat că El nu minimalizează faptul că suntem lipsiţi de slava Lui – că subapreciem onoarea Lui. Dar Dumnezeu nu se bucură să distrugă. Ioan 3:17 spune că, "Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El."

Dumnezeu este drept şi este Cel care Îndreptăţeşte

La finalul versetului 26, Pavel arată care erau cele două mari scopuri ale lui Dumnezeu în moartea lui Isus. De ce a murit Isus? Pentru ca " [Dumnezeu] să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." Pentru ca să fie neprihănit, şi să socotească neprihăniţi pe cei care nu au propria lor neprihănire. Aceste două afirmaţii par să se contrazică. Neprihănirea lui Dumnezeu ar dicta: revarsă-ţi mânia peste păcătoşii care schimbă slava Ta pentru alte valori – lucrul acesta ar fi drept. Sau: Nu-ţi revărsa mânia peste păcătoşi – lucrul acesta ar fi nedrept. Dar dacă Dumnezeu vrea să-şi demonstreze valoarea infinită a slavei Sale şi să şi îndreptăţească pe cei păcătoşi, atunci cineva – şi anume, Isus Hristos – a trebuit să ia asupra Lui mânia lui Dumnezeu ca să arate că Dumnezeu nu tratează cu uşurătate batjocorirea slavei Sale. De aceea cuvântul "ispăşire" din versetul 25 este foarte important. Hristos a suferit mânia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, şi a îndepărtat-o de la noi.

În noaptea dinaintea răstignirii sale, Isus a agonizat şi a triumfat în dragostea Lui pentru slava lui Dumnezeu. În Ioan 12:27-28 el spune, "Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!" Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: "L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi!" Dumnezeu s-a glorificat pe Sine în viaţa lui Isus, şi se va glorifica pe Sine în moartea Lui Isus. Şi astfel va arăta că este neprihănit în îndreptăţirea celor nelegiuiţi.

Hristos este ispăşirea noastră. Adică, din dragoste pentru slava lui Dumnezeu, El ia asupra Sa mânia lui Dumnezeu care era de drept a noastră, astfel încât să fie clar că atunci când suntem "socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus" (versetul 24), Dumnezeu va fi dovedit drept, neprihănit, atunci când îi socoteşte neprihăniţi pe cei care se încred în Isus.

Cum ne conectăm la lucrarea lui Dumnezeu

Deci să încheiem făcând clar cum ne conectăm la această lucrare mare a lui Dumnezeu în Isus. De trei ori în acest paragraf scurt (versetele 21-26) Pavel spune lucrul acesta. Să privim înapoi. Te uiţi la aceste versete, şi te rogi ca Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce a făcut pentru William Cowper.

Versetul 26b: "... în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus." Credinţă în Isus. Credinţă în Isus. Încrede-te în Isus.

Versetul 25a: "... Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire." Vrei ca mânia lui Dumnezeu pe care o meriţi tu să fie mânia pe care a luat-o Isus asupra Lui, astfel încât să nu trebuiască să o mai iei tu asupra ta? Dacă este aşa, priveşte la frumuseţea acestei mântuiri şi îmbrăţişeaz-o. Încrede-te în Isus.

În cele din urmă, Versetul 22: " ... neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El." Neprihănirea lui Dumnezeu este pentru toţi cei care cred. Neprihănirea pe care n-o ai în tine însuţi, dar de care ai nevoie pentru viaţa veşnică, îţi este dată "fără plată, prin harul Său" prin credinţă. Încrede-te în El. Încrede-te în El. La aceasta te cheamă Dumnezeu – nu la o plată, nu la fapte care îl fac pe El dator faţă de tine, ci "crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit" (Romani 4:5).