Gustul de la urmă al păcatului

Exodul 32:1-6, 15-20

Mesajul acesta este despre păcat, despre consecințele lui și despre modul în care el reușește să pună stăpânire pe viața noastră, dar și despre responsabilitatea pe care o avem.

De ce tocmai acest subiect? De ce tocmai aici? De ce tocmai acum? Oare nu ar fi mai ușor un subiect despre dragostea lui Dumnezeu, despre purtarea Lui de grijă, despre credincioșia Lui? Cu siguranță că da. A vorbi despre păcat în vremea de astăzi nu este un lucru foarte ușor. Sunt tot mai multe biserici în care nu se mai predică despre păcat. Sunt mulți creștini care nici nu vor să audă un astfel de mesaj, care se simt foarte deranjați și inflamați atunci când se predică împotriva păcatului.

Știu că Dumnezeu mi-a pus pe inimă acest mesaj. Și știu că nici biserica noastră nu este lipsită de atacurile celui rău, de creștini care au falimentat, de creștini a căror viață este răvășită de păcat. Și mai știu ceva... dacă nu voi vorbi împotriva păcatului, Dumnezeu mă va trage într-o zi la socoteală. Așadar, prefer să fiu mai degrabă pe placul lui Dumnezeu decât pe placul oamenilor, și dacă unii dintre dv. veți fi deranjați și întristați de acest mesaj, mă rog să fie o întristare care să ducă la viață și nu la moarte.

Mai este un motiv pentru care am pregătit acest mesaj. Ne-am obișnuit atât de mult cu păcatul în vremurile în care trăim, încât nu ne mai cutremurăm atunci când îl înfăptuim, sau atunci când este înfăptuit de către cei din jurul nostru. Ne-am obișnuit atât de mult cu mirosul lui urât și cu imaginea lui hidoasă, încât nu mai avem nicio tresărire, nu mai avem nicio reacție. Am ajuns atât de obișnuiți cu prezența și cu influența lui, încât pur și simplu ne facem că nu-l mai vedem, ne facem că el nu există.

Cred că aici este una din cele mai teribile drame spirituale ale bisericii din vremea noastră. Biserica creștină, înconjurată de păcat, se face că nu-l vede, își continuă liniștită activitățile ei religioase, se întreabă cu nonșalanță: „Oare, ce miroase urât aici?”, pentru ca apoi să se auto-liniștească cu cinism: „Nimic, poate că mi se pare doar mie, poate că senzația este doar în mintea mea.”

Mai mult, diavolul a reușit atât de mult să-i mintă și să-și bată joc de creștinii din vremea noastră, încât mulți dintre ei ajung să se întrebe dacă nu cumva ei sunt prea tradiționali, prea sobri, prea radicali, prea biblici.

Aș vrea să înțelegem în acest mesaj, dacă încă nu am înțeles suficient până acum, faptul că Dumnezeu nu are mai multe perspective asupra păcatului. Aș vrea să înțelegem faptul că păcatul este o urâciune înaintea Lui, că El urăște păcatul și ca atare, va judeca păcatul într-o zi. Mai bine să ne curemurăm și să ne pocăim azi, până mai avem har, decît să ne cutremurăm în ziua judecății, când nu va mai fi timp de pocăință, și va fi prea târziu ca să mai putem schimba ceva în viața noastră.

Ce anume putem învăța din acest text?

În primul rând, aș vrea să ne uităm la...

1.      Puterea păcatului

Nu trebuie să cădem în capcana de a neglija puterea păcatului. Cei care spun „Eu nu pot fi biruit de păcat”, „Eu nu sunt dependent, pot oricând să mă las sau să renunț”, nu sunt conștienți de puterea păcatului. Acest gen de oameni sunt cei mai ușor de înfrânt de către Satan, pentru că neagă puterea păcatului și se încred foarte mult în propriile lor puteri.

Deschideți vă rog la Evrei 12:1. Acolo citim despre puterea păcatului: Și noi dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.

Puterea păcatului ne este înfățișată ca fiind ceva ce înfășoară pe nesimțite viața noastră. Te crezi stăpân pe situație, pentru ca peste o zi, peste o lună sau peste un an să-ți dai seama că ai fost păcălit, că ai fost înfășurat, și că acum ești încătușat de păcat și rob al păcatului.

Știți cum este înfășurarea păcatului? Satan întotdeauna îți va arăta doar un fir, nu tot ghemul, nu toată legătura. Te uiți la un fir și-ți spui: „Oricând mă pot ridica și-l pot rupe. E doar un singur fir.” Reține acest aspect foarte important. Niciodată nu este doar un singur fir. Păcatul este un fir infinit. Un fir aduce altul... și apoi altul..., și în tăcere sufletul tău va fi înconjurat cu mii de fire ale păcatului pe care nu vei mai fi capabil să le rupi. Totul a început cu un fir, dar ghemul de fire ale păcatului se transformă în tăcere în lanțurile robiei spirituale ale sufletului tău.

Ne întoarcem la textul de bază, la versetul întâi: Poporul, văzând că Moise zăbovește să se pogoare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aron.

Unde a zăbovit Moise? Unde era el în acele momente? Pe munte în prezența lui Dumnezeu (vezi Deuteronom 8:9-11). Trecuseră 40 de zile și de nopți de când Moise urcase pe Muntele Sinai pentru a primi din partea lui Dumnezeu poruncile. Și iată acum întregul popor, după doar 40 de zile de când văzuseră slava Domnului coborând peste muntele Sinai (Exodul 19:18-20), întorcându-I spatele lui Dumnezeu și făurindu-și un idol.

Aș vrea să rețineți acest adevăr. Păcatul s-a strecurat în viața poporului atunci când acesta era foarte aproape de Domnul. Ce putem învăța de aici? Puterea păcatului nu trebuie nesocotită. El ne va urmări chiar și atunci când suntem foarte aproape de Dumnezeu.

2.      Pârghiile păcatului

Păcatul nu acționează niciodată singur. El are niște „pârghii”, niște instrumente prin care ajunge să pună stăpânire pe viața creștinului.

Care sunt acestea? Care sunt acei factori externi sau interni care ne conduc spre păcat? Ne vom uita la cinci pârghii ale păcatului.

a)      Nesocotirea avertismentelor divine

Prima și, cred eu, cea mai importantă pârghie care îi conduce pe mulți creștini la păcat, este nesocotirea avertismentelor divine.

Dumnezeu ne vorbește în foarte multe feluri dar, spune Iov, omul nu ia seama. Dumnezeu ne vorbește prin Cuvânt, prin predici, prin alți oameni, prin evenimente care au loc în viața noastră, și totuși, de cele mai multe ori rămânem indiferenți la mesajul și atenționarea Domnului.

Să luăm câteva cazuri care ilustrează acest adevăr.

ex. 1. Adam și Eva. În Geneza 2:16, 17 Dumnezeu îi avertizase cu privire la ceea ce aveau libertatea să facă și ce nu. Primii oameni au preferat să asculte mai degrabă șoapta diavolului și să nesocotească avertizarea lui Dumnezeu.

Unii oameni încearcă să invoce uitarea ca și scuză pentru păcat: „Am uitat că nu trebuia să...”. Invocarea uitării este doar o încercare chinuită de justificare a păcatului. Păcatul înfăptuit nu trebuie justificat, ci asumat, pentru a putea fi îndreptat.

ex. 2. Cain. În Geneza 4:6, 7 Dumnezeu îi vorbește lui Cain într-un mod direct. Știți ce este interesant în acest pasaj? Cain nu s-a întrebat: „Oare cine îmi vorbește? Cine ești Tu?” Cain nu este uimit și nici speriat. Asta înseamnă că Cain a știut că Dumnezeu îi vorbește. Cain nu era străin de Dumnezeu, de puterea și voia Lui. Cu toate acestea, Cain decide să ignore avertismentele Domnului și permite păcatului să pună stăpânire pe viața lui.

 ex. 3. Poporul Israel. Înainte ca Moise să urce pe munte în prezența Domnului, Israel primise o poruncă foarte clară: Exodul 20:18-23. După 40 de zile poporul a nesocotit porunca și avertismentul lui Dumnezeu, și-i vedem în textul nostru cerându-i lui Aron să le facă un idol înaintea căruia să se închine: fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră (v. 1).

Cred că este una dintre cele mai grotești cereri din Biblie. Nici măcar nu au fost pretențioși cu privire la forma, mărimea sau culoarea acelui idol. Ei au vrut orice idol, pentru că au știut că idolul făcut de ei niciodată nu-i va critica pentru atitudinea și comportamentul lor.

Aici cred că avem ilustrat un adevăr tragic, valabil și pentru vremurile noastre. Oamenii nu neagă un dumnezeu, ei neagă un dumnezeu viu, drept, sfânt. Oamenii din jurul nostru caută un dumnezeu, dar nu unul adevărat, ci unul fals.

Cel mai bun dumnezeu pentru omul păcătos este dumnezeul care nu reacționează față de păcatul lui, care rămâne indiferent la păcat. Poporul Israel a nesocotit avertismentele lui Dumnezeu și și-a făurit un dumnezeu după placul inimii lor, iar asta i-a condus spre păcat.     

b)     Cochetarea cu păcatul

Este cea de-a doua pârghie care-i conduce pe oameni spre păcat și faliment.

În capitolul 16 din cartea Judecători, avem o parte din istoria unuia dintre oamenii pe care Dumnezeu i-a ales în acea vreme foarte grea să aducă eliberarea poporului Israel. Numele lui este Samson. Capitolul 16 începe cu cuvintele: Samson a plecat la Gaza; acolo a văzut o curvă, și a intrat la ea.

Samson a fost unul din oamenii care și-a bătut joc de tot ceea ce Dumnezeu îi dăduse. Singura lui armă a fost forța brută. De-a lungul vieții lui Samson s-a încadrat și el în mentalitatea generației lui: „Îmi place? Îmi iau.”

În acest capitol îl vedem pe Samson jucându-se cu Dalila, o femeie de moravuri ușoare. Dar, ceea ce din punctul lui de vedere părea doar un joc, în cele din urmă s-a transformat într-o cursă fatală vieții lui. Samson a întins coarda cochetării cu păcatul atât de mult încât, în cele din urmă, ea s-a rupt și l-a lovit pentru totdeauna.

Învățătura acestui capitol este foarte clară: cei care se joacă cu păcatul se vor arde. Vă aduc aminte de un singur pasaj de aici: Fiindcă ea îl necăjea și-l chinuia în fiecare zi cu stăruințele ei, sufletul i s-a umplut de o neliniște de moarte, și-a deschis inima față de ea și i-a zis (vs. 16, 17a). Nu vi se par cunoscute aceste reacții? Este reacția omului care, obosit de atâta cochetare cu păcatul, i se abandonează lui indiferent de consecințe.

Cei care încep să cocheteze cu păcatul își spun ca Samson: „Pot oricând să mă scol și să scutur firele.” Ei nu știu însă că Dumnezeu s-a îndepărtat de ei datorită trăirii repetate în păcat, și că nu mai au nicio putere spirituală.

c)      Pofta firii

Pofta este o altă pârghie importantă prin care păcatul ajunge să ne invadeze și, în cele din urmă, să ne cucerească inima. Haideți să luăm și aici câteva exemple din Biblie.

ex. 1. Acan. Istoria lui Acan ne este descrisă în Iosua cap. 7. Pofta lui Acan se transformă în păcat, iar păcatul lui devine o cursă nu numai pentru el, ci și pentru întregul popor. Păcatul unuia singur are consecințe asupra tuturor.

Aș vrea să nu trecem ușor peste această istorie. Atunci când păcatul ne invadează viața, încercăm să ne consolăm că doar noi avem de suferit. Ar fi foarte bine dacă lucrurile ar sta așa. Într-adevăr, noi vom suferi cel mai mult, dar vor suferi și cei din jurul nostru: familia, biserica etc.

Răspunsul lui Acan în momentul în care a fost descoperit este compus din trei verbe: am văzut, am poftit, am luat. Acesta este drumul omului călăuzit de poftă. El vede, poftește și apoi ia, fără să se gândească la consecințe. Acan este exponentul omului materialist, a celui care poftește să aibă cât mai mult din această lume, a celui care nu trăiește pentru a fi, ci pentru a avea.

ex. 2. Amnon. În 2 Samuel 13 avem o istorie foarte tristă și urâtă, istoria batjocoririi lui Tamar de către fratele ei vitreg Amnon, ambii copii ai lui David.

Și în această istorie putem vedea o persoană călăuzită în viață doar de poftă. Amnon a ajuns să poftească atât de mult, încât ne spune versetul 2 din acest text că a căzut bolnav, chinuit de pofta lui.

Amnon este exponentul omului carnal, a omului-animal, care trăiește pentru un singur scop în viață: să-și satisfacă poftele cărnii. Aceeași stare animalică era prezentă și-n Sodoma și Gomora. Oamenii de acolo, când i-au văzut pe îngerii veniți la Lot, și care cu siguranță că erau foarte frumoși, în mintea lor întunecată s-a și aprins pofta pentru păcat.

Nu știu dacă ați remarcat acest aspect, dar Geneza 19:4 spune că „oamenii din cetate, bărbații din Sodoma, tineri și bătrâni, au înconjurat casa”. Observați cât de mare a fost amploarea și grozăvia păcatului acolo? Nici măcar bătrânii nu erau mai buni decât tinerii, toți se hrăneau cu plăcere din aceeași urâciune.

Aș vrea să fiți atenți la acest aspect. În ultimul timp m-am uitat cu atenție la acest fenomen generalizat și-n țara noastră, în care bătrânii, la fel ca tinerii, merg pe același drum al stricăciunii morale fără nicio reținere. Bătrânii au aceleași pofte ca tinerii, fără rușine. Cel puțin înainte generația în vârstă mai păstra o minimă decență în vorbire și comportament. Astăzi această decență aproape a dispărut. Frați și surori, retrăim episodul Sodoma la scară planetară, și tare mă tem că singura soluție va fi tot focul lui Dumnezeu.

 ex. 3. Ahab și Nabot. Cunoaștem și această istorie din 1 Împărați 21. Ahab a fost și el un om condus de pofte. Pofta lui s-a numit pământul. De dragul pământului Ahab a fost gata de crimă. Ca să obțină ceea ce nu-i aparținea de fapt, Ahab a încuviințat tacit omorârea lui Nabot.

Pământul a devenit o mare cursă pentru mulți creștini după 1990. Mulțumesc Domnului că eu n-am moștenit nici măcar un metru de pământ, așa că, din această pricină, nu am avut și nici nu voi avea probleme cu nimeni. În schimb, mulți creștini au căzut în păcat pentru pământ, în special aici. Pământul a însemnat bani, chiar foarte mulți bani cu câțiva ani în urmă.

„Și ce-i rău în asta?”, vor spune unii? Dacă ai înșelat, ai mințit, a modificat acte, ai furat pe alții, ai luat cu sila doar pentru a avea mai mult pământ, ai comis un păcat și într-o zi vei da socoteală pentru asta. Dacă știi că ai nedreptățit pe alții, condus de pofta de a avea mai mult, îndreaptă ce se mai poate îndrepta, până nu e prea târziu. Dumnezeu nu vopsește peste rugină.

d)     Lipsa de implicare, lenea

Aceasta este o pârghie spre păcat foarte dragă diavolului, și trebuie să recunoaștem că foarte mulți creștini sunt prinși în capcana ei. Deschideți vă rog la 2 Samuel cap. 11 de unde vom citi primul verset: În anul următor, pe vremea când porneau împărații la război, David a trimis pe Ioab, cu slujitorul lui și tot Israelul, să pustiască țara lui Amon și să împresoare Raba. Dar David a rămas la Ierusalim.

Continuarea o știm. David cade într-un mare păcat, care va avea consecințe foarte mari asupra lui și familiei lui în timp. Și toate acestea, de ce? Pentru că atunci când sosise vremea în care împărații plecau la război, împăratul David a preferat culcușul moale al palatului din Ierusalim.

Aș vrea să vedeți aici cursa trândăviei spirituale. Fiți foarte atenți frați și surori din Biserica din Sânmartin, care nu sunteți implicați în nicio lucrare spirituală, la ce spun. Dacă nu faceți nimic pentru Dumnezeu, veți face ceva pentru Satan! Să știți că nu rostesc cu ușurătate aceste cuvinte. Dacă nu faci nimic pentru lucrarea Domnului, vei face ceva împotriva lucrării Lui.

Lenea spirituală este o oportunitate pe care diavolul o speculează cu foarte mult succes. E adevărat că diavolul țintește și la vârf, dar la fel de adevărat este că diavolul se folosește de cei care nu se implică în nimic. Cei care vin rar la biserică, cei care sunt prezenți doar fizic în biserică, cei care nu fac absolut nimic pentru Domnul, sunt cei care vor plăti primii prețul neimplicării lor. Vor fi primii care vor cădea și care vor încerca să ascundă căderile lor.

Dacă nu vei privi slujirea lui Dumnezeu și sfințirea vieții ca fiind o prioritate a vieții tale, atunci păcatul va deveni o prioritate a vieții tale.

e)      Viața duplicitară

Ultima pârghie la care aș vrea să ne uităm este viața dublă. În Fapte cap. 5, primele 11 versete, avem istoria tristă a lui Anania și Safira. Doi soți cu o viață paralelă, cu două unități de măsură, doi părtași la același păcat: una făceau la biserică, alta acasă. Au sfârșit amândoi trist, pentru că n-au fost mai buni unul ca celălalt. N-a fost unul dintre ei care să se deștepte și să zică: „Nu e bine ce facem.”

Știți ce mă doare? Atunci când văd soți care se dau unul după celălalt în lucrurile rele: o lasă unul mai ușor cu biserica, o lasă și celălalt mai ușor, o lasă unul mai ușor cu slujirea, o lasă și celălalt, o lasă unul mai ușor cu rugăciunea, citirea Cuvântului, și celălalt face la fel.

Să știți că mântuirea este individuală. Domnul Isus spune că în ziua aceea, din doi soți care vor fi în același pat, unul va fi luat, altul va fi lăsat. Noi trebuie să trăim, în primul rând, ca fiecare dintre noi să ajungă în cer, iar apoi, prin felul nostru de viață, să-i motivăm și pe cel de lângă noi să ajungă în cer. O viață dublă este o mare cursă, care nu se poate termina decât în păcat și-n moarte. Haideți să luăm bine seama fiecare la felul nostru de viață.

3.      Pedeapsa păcatului

Păcatul aduce în cele din urmă pedeapsă. Versetele 19 și 20 ne prezintă începutul acestei pedepse. Aș vrea să medităm puțin la afirmația din versetul 20. Vițelul a fost ars în foc și transformat în cenușă, iar copiii lui Israel au fost obligați să bea acea cenușă amestecată cu apă.

M-am gândit la gestul lui Moise. Care este, oare, semnificația lui? Cred că Moise a vrut să-i conștientizeze de gustul de la urmă al păcatului. Diavolul niciodată nu îți arată sfârșitul păcatului, consecințele lui. Dacă ar face-o, nimeni n-ar mai păcătui conștient. El îți ascunde acest lucru pentru a nu te trezi la realitate.

Frați și surori, la sfârșit păcatul are un gust foarte amar. Israel și-a băut păcatul, idolul înaintea căruia s-au închinat și au dansat, iar acel idol cu siguranță că le-a lăsat un gust foarte amar.

Vei experimenta gustul amar al păcatului atunci când păcatul tău va fi dat pe față, când vei trebui să-l „bei” în public, să ți-l asumi, să-ți amărăști mărtuntaiele sufletului cu el. După ce clipa de plăcere se va consuma, vei rămâne doar cu cenușa păcatului. Niciun păcat nu va rămânea nedescoperit.

Dar pedeapsa nu s-a oprit aici. Aproape 3000 de oameni au pierit în acea zi, uciși de fiii lui Levi. Păcatul afectează familia, comunitatea, țara. Există o pedeapsă pentru păcat inevitabilă, dacă nu există o pocăință sinceră prealabilă.

4.      Mijlocirea pentru păcat

În toată această istorie tristă, există și un punct luminos și anume, Moise și Iosua. Sunt oamenii care au stat lângă Dumenzeu, care nu s-au pângărit. Moise a stat în prezența Domnului, iar Iosua l-a însoțit de departe. Moise a făcut câteva lucruri foarte importante în acest context.

În primul rând, el a mijlocit pentru popor. Dacă citim pasajul 7-14 din acest capitol, vom vedea modul în care Moise a stat înaintea lui Dumnezeu și L-a convins să nu distrugă tot poporul.

E mare nevoie de oameni ai mijlocirii în zilele noastre, acei bărbați și femei care să strige înaintea Domnului pentru o generație care se îndreaptă cu pași repezi spre pierzare.

În al doilea rând, Moise a confruntat poporul cu păcatul lui. S-a rugat pentru ei, dar nu a ascuns gunoiul sub covor. El n-a spus: „E o mică greșeală. A fost o scăpare. Se poate întâmpla oricui.” Moise a fost ferm în judecata asupra păcatului, și prin mâna lui a fost adusă și pedeapsa. Astăzi, deși vedem pe cei din jurul nostru trăind în neorânduială, ne este rușine și ne temem să le mai atragem atenția asupra felului lor de viață.

Aș vrea însă să nu uitați un amănunt foarte important: oamenii pentru care mijlocești sunt și oamenii asupra cărora ai dreptul de mustrare. Moise a pedepsit pe cei pentru care a mijlocit înainte. Asta este dovada dragostei. Ce diferență între el și Iona! Iona a vestit pedeapsa dar cu o inimă rece, fără nicio milă față de niniveni. Moise, după mijlocire, și pedepsește, ca poporul să înțeleagă că păcatul are un preț.

Frați și surori, aș vrea să nu uităm această lecție foarte importantă. Cu păcatul nu avem voie să ne jucăm. Păcatul este cea mai mare jignire la adresa lui Dumnezeu, și el va avea consecințe, mai repede sau mai târziu, asupra noastră și asupra celor din jurul nostru.

Pe de altă parte, este nevoie în bisericile noastre de oameni ca Moise, care să mijlocească pentru cei căzuți în păcat, dar care să și aibă tăria morală de a înfrunta păcatul din viața altora. Ești și tu un astfel de creștin?