TÂNĂRUL BOGAT

     Ca un adevărat pelerin evreu, Isus străbătea ţinuturile deluroase ale Galileii şi Iudeii, călătorind pe jos prin praf şi pietre, cu ucenicii Săi spre Ierusalim. Mergea pentru a îndeplini cel mai de seamă fapt pentru care S-a coborât din cer, şi a cărui ceas avea să se împlinească la cel din urmă paşte. În drumul Său spre sfânta cetate, dupăcum Îi era obiceiul, se folosea de orice prilej care-I ieşea în cale, spre a-I învăta pe oameni tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, şi spre a veni în întâmpinarea problemelor lor. Iată-L deci răspunzând cu înţelepciune unor farisei, care cu gând să-L ispitească Îl chestionase în nişte probleme controversate legat de căsătorie, apoi împins de o dragoste părintească, luă in braţe nişte copilaşi pe care îi binecuvântă, după ce plin de o adâncă indignare îi mustră  pe cei care se împotriveau.

     Tocmai când era gata să plece mai departe, un tânăr bogat dădu buzna în prezenţa Mântuitorului, ca şi când ar fi vrut să prindă o ultimă diligenţă către o destinaţie foarte importantă, o ultimă ocazie pentru o întrevedere cu ,,Bunul Învăţător”. Alergă din răsputeri şi se aruncă în genunchi înaintea Lui. Dând dovadă de o înaltă educaţie, şi vrând să-şi respecte blazonul pe care-l avea de membru al sectei fariseilor, tânărul bogat, al cărui nume nu ni se dezvăluie, se adresă Domnului Isus cu următoarele cuvinte:

-,,Bunule Învăţător ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Domnul Isus ca unul care cunoştea foarte bine toate labirinturile întortochiate ale sufletului omenesc, si care nu punea nici un preţ pe vorbele măgulitoare, nu păru deloc mulţumit de politeţurile pline de rafinament ale interlocutorului său:

1. Politeţuri -,,Pentru ce Mă numeşti bun?’’ i-a zis Isus. ,,Nimeni nu este bun decat Unul singur  Dumnezeu.’’Multe semne de întrebare s-au ridicat de-a lungul timpului în dreptul acestor ciudate cuvinte, şi multe răspunsuri au fost date. În ceea ce mă priveşte mă voi opri doar la două dintre ele.

    În primul rând cred că Domnul Isus n-a fost mulţumit ca cineva să-L recunoască doar ca invăţător, fie el chiar şi unul bun. Dacă pentru tânărul bogat Isus era doar un învăţător, atunci El nu avea de oferit ceva mai deosebit decât oricare rabin din Israel. Cei vindecati de Isus, cei care în El au găsit iertarea de pacate, sau eliberarea de demoni, vedeau în spatele acestui personaj, chiar dacă era controversat de unii, mai mult decât un învăţător al legii. Ei vedeau în El un domn, un împărat, un mare proroc sau poate chiar Mesia. De aceea se apropiau de El cu smerenie cu evlavie într-o adâncă închinare şi I se adresau prin cuvinte ca:,,Doamne, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine!” În schimb la tânărul bogat totul se reduce la protocol, maniere, educaţie, faţadă, sau impresie artistică, iar pentru a o crea fariseii erau candidaţii cei mai desăvârşiţi. Cine doreşte să beneficieze de ceva din partea lui Isus, trebuie să-L recunoască aşa cum El S-a prezentat şi cum temeinic S-a dovedit a fi: ca Fiul lui Dumnezeu.

    În al doilea rând cuvintele împricinate conţin si o avertizare a Domnului pentru cel din faţa Lui, aidoma celei rostite de către Dumnezeu lui Cain :,,păcatul pândeşte la usă, dorinţa lui se ţine după tine dar tu să-l stăpâneşti’’(Gen.4:7). Mândria pândea la uşa inimii tânărului bogat, încrederea în sine îi dădea târcoale. De aceea prin expresia :,,nimeni nu este bun decat unul singur  Dumnezeu’’, Domnul Isus vroia să-i spună: ,,nici măcar tu nu eşti bun cu toată religiozitatea ta cu care abia aştepţi să te lauzi’’.

   Chiar din primele cuvinte ale tânărului fariseu Domnul Isus descoperă în viaţa acestuia două probleme mari de caracter peste care nu se putea trece cu vederea: prefăcătoria şi lăudăroşia. Prefăcătoria iese la iveală din vorbele curtenitoare şi diplomatice alese cu grija unui maestru într-ale oratoriei, folosindu-le ca tehnici verbale cu care intenţionase să-L flateze, să-L impresioneze şi să-L năucească pe Învăţătorul cât şi pe cei care erau de faţă. Lăudăroşia transpare deasemenea din motivaţia cu care abordase discuţia. Scopul său n-a fost obţinerea mântuirii cum ar fi fost de aşteptat într-un asemenea cadru ci găsirea unui prilej nimerit spre a-şi etala încă odată neprihănirea proprie şi a demonstra celor adunaţi cât şi acestui ,,rabin fantomă’’ valoarea lui morală şi spirituală cât şi a grupării din care făcea parte în ce priveşte economia religioasă a lui Israel.

    Privind la experienţa umană constatăm că prefăcătoria şi lăudăroşia ne-au pătruns în toate fibrele şi ţesuturile ,,cărnii” şi ne lovim de ele acolo unde ne aşteptăm cel mai puţin. Oare de ce aceste două vicii morale sunt atât de legate de fiinţa noastră? De ce simţim mereu nevoia să ne dăm drept alţii, folosind vorbe mieroase, pentru a-i impresiona pe cei din jur sau chiar pe Dumnezeu şi pentru a ne construi o imagine de sine,  pe care nu o merităm? De ce ne place atăt de mult să ne scoatem în evidenţă, lăudându-ne fără încetare orice acţiune personală, de câte ori ni se oferă ocazia? Am uitat oare faptul că pe Dumnezeu nu-L putem impresiona prin cuvinte? Ne-a scăpat atât de uşor din inimă adevărul că măgulirile şi vorbele dulci nu au nici un efect asupra Celui cu care avem de a face? Câte din rugăciunile noastre nu încep exact în tonul în care începe tânărul bogat? Oare în câte dintre ele singurul scop pe care-l urmărim este acela de a-i impresiona pe     ascultători cu evlavia, spiritualitatea şi oratoria noastră? Câte formule introductive stilistice utilizate, ar trebui să fie retezate scurt de către Domnul Isus, la fel ca şi în cazul de faţă? Probabil, problema noastră este că ne facem prea puţin timp să poposim in faţa ochilor adânc pătrunzători ai Celui de sus, ochi care l-au făcut pe psalmist să exclame:,,Doamne Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti,  ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul.  Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine.  O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?  Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; Dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării,  şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca.  Dacă voi zice: „Cel puţin întunericul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!” Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, şi întunericul ca lumina.’’(ps.139 :1-12) Oare Îl cunoaştem noi suficient de mult pe Cel care ne cercetează inimile aşa încât să renunţăm la măşti? Oare putem noi suporta lumina orbitoare a lui Dumnezeu care scoate la vedere, fără nici un fel de ocoliş toată urâţenia lăuntrică a fiinţei noastre? Nu cumva suntem din aceia care au iubit mai mult întunericul pentru că faptele lor erau rele? Cine vrea să intre în relaţie cu Domnul Isus, trebuie să se apropie de El cu sinceritate şi smerenie. El este gata să ierte orice păcate pe care le-am fi săvârşit şi va manifesta multă îngăduinţă faţă de slăbiciunile noastre, dar nu va tolera sub nici o formă făţărnicia şi aroganţa, deoarece ele reprezintă miezul naturii celui rău.

2. Neprihănirea personală După ce Domnul Isus semnalase aceste probleme de caracter în viaţa interlocutorului Său, se hotărâ să-i răspundă şi la intrebare:

-,,Cunoşti poruncile: Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.”(Mc.10:19) Privind mai atent la răspunsul Domnului Isus observăm că El nu-i vorbise tânărului bogat despre har, credinţă sau despre cruce, ci i se adresă pe limba lui, citând poruncile de la a cincea până la a noua de pe a doua tablă a Legii lui Moise. Matei mai adaugă şi o frază care rezumă toate aceste porunci conform Levitic 19 :18 ,, Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’’ Să fi fost oare pur întâmplătoare alegerea acestor articole din Lege de către Domnul Isus? Din câte Îl cunoaştem din Biblie putem trage concluzia, că El niciodată nu rosteşte nici un cuvânt de prisos. Aşadar, răspunsul dat, se adresa exact nevoii cu care se confrunta tânărul bogat şi anume relaţia cu semenii, aşa cum avea să iasă la iveală, mai târziu. Însă tânărul bogat, orbit de propria-i mândrie, neştiind cu cine avea de-a face, crezând că i-a fost ridicată mingea la plasă, răspunse cu o deosebită emfază:

-„Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”(Mat.19 :20)  Isus S-a uitat ţintă la el trecându-Şi atenţia de la cuvintele acestea frumoase, dar false, spre o realitate lăuntrică, urâtă şi ascunsă, pe care trebuia s-o deconspire. Evanghelistul Marcu în descrierea sa subliniază două momente în care Domnul Isus priveşte ţintă, mai întâi spre tânărul bogat apoi spre ucenici. De aceste două străfulgerări ale privirii Mântuitorului sunt legate şi cele două mari adevăruri ale acestei relatări, pe care le vom descoperi pe parcursul meditaţiilor care urmează.

   Trecuseră peste o mie de ani de la darea Legii, timp în care niciun om, nici chiar dintre cei mai evlavioşi, n-a reuşit s-o păzească, în aşa fel, încât să poată fi mântuit prin ea. Chiar Avraam, Moise, Samuel şi David, oameni cu care Dumnezeu se laudă, tot n-au fost desăvârşiţi şi istoria vieţii lor, în loc să fie consemnată într-un capitol al celor mântuiţi prin fapte, se găseşte în capitolul credinţei. Era momentul în care acestui tânar trebuia să i se clarifice, că nici el nu făcea excepţie de la această realitate, şi că toată neprihănirea lui atât de trâmbiţată, nu era decât o mare minciună.

   De fapt, cred că a sosit momentul potrivit să spunem câteva cuvinte şi despre scopul dării legii de către Dumnezeu prin Moise. Fără a intra în profundele meditaţii ale lui Pavel pe această temă, ne vom referi doar la unul din versetele, scrise de către el romanilor : (Romani 3:20),,Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.’’ Din acest verset putem deduce faptul că Legea nu ne-a fost dată ca să fim mântuiţi prin ea, ci ca să ne demonstreze că suntem păcătoşi. Fireşte, că Legea reprezintă standardul de moralitate neschimbător al lui Dumnezeu, aşa cum bine a subliniat Domnul Isus : ,,Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.’’ Dar, problema este că acest standard divin nu poate fi atins de către omul căzut în păcat prin propriile sale puteri. Dumnezeu a ştiut dintotdeauna acest lucru. Însă omul contaminat de mândrie, nu era de aceeaşi părere. Era necesară astfel o perioadă istorică de timp în care omul să fie lăsat să-şi încerce puterile. Este, dacă vreţi, la fel ca atunci când copilul vrea să ridice de jos în spinare un sac de cincizeci de kilograme, iar tatăl său, în loc să-i tot explice în mod inutil că sarcina respectivă este peste puterile sale, îi permite să încerce spre a se convinge singur de adevăr. Astfel s-au derulat cei o mie de ani până la Hristos sub sentinţa :,,Cel care va împlini Legea, va trăi prin ea !’’ Dumnezeu convins că nimeni nu va supravieţui acestor rigori a desfăşurat în paralel planul Harului, sub o sentinţă mai puţin aspră, şi anume, a neprihănirii care se capătă prin credinţă. Pavel argumentează că în felul acesta a fost mântuit Avraam, iar Evrei 11 conţine o pleiadă întreagă de personaje vetero-testamentale, care au căpătat mântuirea tot prin credinţă. Deci Legea a fost dată ca să ne arate standardul de moralitate, pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi şi ca să ne demonstreze, că acest standard, nu poate fi atins prin puterile noastre. Cu speranţa mesianică în suflet, şi prin îndeplinirea sacrificiilor animale cerute pentru păcat, evreul trebuia să-şi îndrepte privirea spre Dumnezeu, de unde  avea să vină mântuirea.

   Dar să revenim la tânărul bogat. ,, Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.”(Mc.10 :21) Marcu surprinde două detalii tehnice semnificative legat de expresivitatea Domnului Isus, în timp ce rostea aceste cuvinte : S-a uitat ţintă la el şi l-a iubit. Primul, ne vorbeşte despre forţa de pătrundere a ochilor Domnului Isus, în cele mai adânci cotloane şi ascunse realităţi spirituale din inima omului. Al doilea, ne vorbeşte despre bunăvoinţa Mântuitorului, de a ne accepta aşa cum suntem. Asadar, când te apropii de Dumnezeu trebuie să o faci cu frică şi cu cutremur, datorită omniscienţei Sale, dar în aceleşi timp cu deplină încredere, datorită bunătăţii Sale. Frica şi îndrăzneala sunt două atitudini complementare, care trebuie să însoţească orice act al închinării şi apropierii de Dumnezeu. Chiar şi Moise s-a apropiat în felul acesta de Iehova. Omul care a vorbit cu Dumnezeu faţă în faţă, ca nimeni altul, a rostit şi neverosimilele cuvinte ,,sunt îngrozit şi tremur’’. Îndrăzneala fără frică ne va face să avem, dacă nu acum, într-un final o soartă ca a lui Nadab şi Abihu. Frica fără îndrăzneală zădărniceşte complet lucrarea Domnului Isus şi ne transportă de la Calvar la Sinai, de la pacea Golgotei la tunetele şi fulgerele din pustie. Se observă foarte clar că atitudinea tânărului bogat nu era deloc potrivită, cu toate că expresia feţei Domnului Isus era mai mult decât îmbietoare.

   Dar, oare ce să însemne cuvintele ,,vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-mă”? Este, oare, Domnul Isus împotriva proprietăţii private? A propovăduit El un soi de comunism, ca cel practicat de biserica primară? Include viaţa creştină încheierea unui legământ de sărăcie, în sensul celui propus de ordinele monastice? A da un răspuns afirmativ la aceste întrebări presupune o forţare nenaturală a textului scris. Cât despre alte texte biblice, ele sprijină cu atât mai puţin astfel de teorii. Chiar dacă au existat în istorie anumiţi oameni, cărora, pentru îndeplinirea unui scop special, Dumnezeu le-a cerut astfel de sacrificii, ele nu au devenit normă genelală valabilă pentru toţi urmaşii lui Hristos. Este adevărat, că fiecare ucenic trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-şi urmeze Învăţătorul. Însă nu la toţi li se cere să renunţe la aceleaşi lucruri. Lui Avraam i s-a cerut să renunţe la singurul său fiu, procilor ca Ilie, Ieremia, Ezechiel, Osea li s-au cerut să renunţe la trăirea unei vieţi normale şi acceptarea unei vieţi pline de suferinţe. Apostolilor, deasemenea, li s-au cerut sacrificii suplimentare în acord cu cerinţele unei activităţi de pionerat. Chiar şi astăzi sunt oameni pe care Dumnezeu îi cheamă la celibat, la fel ca pe Pavel. Pe alţii, îi cheamă la o viaţă de suferinţe ca pe Iov. Însă, acestea reprezintă o chestiune de călăuzire personală nu de regulă generală. Dacă a avut sau nu  Domnul Isus cu tânărul bogat un astfel de plan special, nu ni se relatează, însă există o interpretare mult mai naturală a acestor cuvinte.

     Cuvintele Domnului Isus ar putea fi interpretate astfel: ,,Omule dacă toate aceste porunci le-ai păzit cu grijă din tinereţea ta, porunci care dealtfel cum bine şti se rezumă la a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi, înseamnă că pentru tine nu este absolut nici o problemă să demonstrezi acest fapt şi practic. Justifică-ţi declaraţiile făcute, renunţând la tot ce ai în favoarea celor pe care-i iubeşti, ca pe tine însuţi, fapt pentru care vei fi răsplătit aşa cum se cuvine, apoi vino şi urmează-mă!” A fost doar un mic test, o mişcare abilă a Celui de care este cu neputinţă să te ascunzi, în urma căreia a dat în vileag tot ce era mai urât şi bine tăinuit în viaţa acestui om. Era dacă vreţi o scenă asemănătoare cu cea din grădina Edenului când s-a auzit pentru prima dată tunând vocea sfrederitoare a lui Dumnezeu, la auzul căreia Adam a simţit, că nici pomii, nici şorţul de frunze şi nici dezvinovăţirile ticluite nu-i puteau ascunde ruşinea goliciunii, de ochii scânteietori ca para focului ai Celui în faţa Căruia trebuia să dea socoteală. O, ce cumplită nesăbuinţă este aceea să-L cobori pe Dumnezeu la nivelul unui om, să crezi că-L poţi înşela, induce în eroare şi face să creadă ceea ce vrei. Ce mare nebunie este aceea să crezi că poţi trece drept neprihănit, în faţa Celui care găseşte vină chiar şi în îngeri şi în faţa Căruia chiar şi duhurile cad în leşin. În viziunea din Apocalipsa pe care Ioan o are asupra Domnului Isus, printre altele, este prezentat având ochii ca para focului iar din gura Lui ieşind o sabie ascuţită. Aceste detalii descriptive vorbesc despre puterea Lui de a pătrunde în taina tuturor lucrurilor şi autoritatea Sa de a rosti sentinţe în orice pricină. Dacă tînărul bogat n-a căzut la pământ, ca Ioan, nu s-a datorat faptului că Domnul Isus nu vedea mizeria din sufletul lui, spre a o judeca, ci datorită faptului că încă era vremea iertării, dar pe care n-a ştiut s-o folosească. Ceea ce se aştepta de la tânărul bogat, în acele momente, era ca văzându-se descoperit, să cadă cu faţa la pământ, să strige cu ochii în lacrimi: ,,Doamne ai milă de mine păcătosul! O viaţă întreagă am crezut că sunt un om perfect. Am considerat că sunt vrednic pentru a primi laudele oamenilor şi aprecierile divine. Însă doar o clipă te-ai atins de mine şi mă îngrozesc de ceea ce ai descoperit. Mi-e scârbă de atâta prefăcătorie, minciună, ură şi egoism în care am trăit. Fă ceva cu mine!” De fapt, ceva asemănător au făcut Samariteanca, Petru, Pavel şi alţii, când li s-a dat arama pe faţă. Iar Domnul Isus, despre care Isaia profeţea că:,, Trestia frîntă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge”(Isaia 42:3), le-a refăcut viaţa chiar dacă din ea nu mai rămăseseră decât zdrenţe şi cioburi. Aceasta este specialitatea Domnului Isus să scoată perle din noroi, şi aur din tină. El era gata să facă încă odată lucrul acesta şi cu tânărul bogat în cazul în care I s-ar fi permis. Însă, mândria acestuia l-a despărţit, din câte se pare, de ultima lui şansă de a fi mântuit. Pe bună dreptate zice Scriptura că: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”(Iacov 4:6) Nu de puţină însemnătate este prima dintre fericiri a cărei reverberaţii le întâlnim pe fiecare dintre paginile Scripturii: ,, Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”(Mat.5:3) Emblematice au devenit cuvintele din Marcu 2:17: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” Lăsând parcă să se înţeleagă tragedia momentului naratorul biblic se limitează să consemneze: ,,Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii.”(Mc. 10:22)

   Aşadar prima privire ţintă a Domnului Isus ne arată foarte desluşit că mântuirea nu este posibilă prin neprihănirea proprie nici măcar în cazul unui om religios ca tânărul bogat.

3) Neprihănirea lui Dumnezeu. Episodului de faţă nu i se puse capăt odată cu plecarea tânărului bogat, deoarece Domnul Isus a vrut ca şi ucenicii Săi să înveţe o lecţie din această întâmplare, şi pe lângă ei şi noi. De aceea plimbându-şi privirea printre ei, le spuse următoarele:,, Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au bogăţii!” Cuvintele acestea îi umplură pe ucenici de uimire şi nedumerire. Vrând să se focalizeze şi mai precis asupra unei anumite probleme, Domnul Isus reluă: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!”(Mc.10:24-25) Mintea ucenicilor în loc să se lumineze se întunecă şi mai mult la auzul acestor cuvinte. Dar se pare că Domnul Isus chiar intenţionase lucrul acesta, deoarece dorea să-i conducă spre întrebarea esenţială ce se impunea a fi pusă:,,Cine poate atunci să fie mântuit?”(Mc.10:26) Cred că acesta este punctul de start în ce priveşte maratonul pentru mântuire, sau cota zero a Templului spiritual al lui Dumnezeu. Drumul parcurs până aici a presupus doar demolarea bordeelor nesatisfăcătoare deja existente pe acest stabiliment. Adevătata lucrare de zidire abia aici începe.

    Ca şi când ar fi vrut să arate crucialitatea cuvintelor pe care avea să le spună, Domnul Isus îşi aţintise pentru a doua oară privirea, dar de data aceasta asupra ucenicilor: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.”(Mc. 10:27) Aceste cuvinte rostite cu toată gravitatea şi solemnitatea, de care putea da dovadă Domnul Isus, demonstrează că mântuirea este opera integrală şi exclusivă a lui Dumnezeu. Transformarea lăuntrică pe care aceasta o presupune este o lucrare supranaturală, şi poate fi realizată doar de către Duhul Sfânt. Orice strădanie omenească de a dobândi o neprihănire personală prin religiozitate proprie este nesatisfăcătoare. În faţa exigenţelor Divine, chiar şi religiosul tânăr bogat, a fost descoperit ca: arogant, prefăcut, fără credinţă în Fiul lui Dumnezeu, încrezut în sine, iubitor de sine, iubitor de bani, fără dragoste faţă de aproapele, nedispus la pocăinţă. Puşi sub reflectorul sfinţeniei divine, chiar cei mai mari sfinţi precum: Isaia, Iov, Petru sau Pavel s-au văzut deodată ca cei mai mari păcătoşi din lume. Diferenţa acestora faţă de tânărul bogat, a fost că ei şi-au recunoscut starea nenorocită, şi au strigat din toată inima după ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită I-a purificat de păcat şi le-a dat şi putere să trăiască ca nişte sfinţi. În schimb, tânărul bogat când s-a văzut deconspirat, a plecat trist, preferând să trăiască mai departe în minciuna cu care s-a obijnuit. Prin acest gest el singur şi-a rostit osânda. Cu el s-au împlinit cuvintele rostite de către evanghelistul Ioan: ,, Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:17-20)

   În concluzie: Povestea Tânărului bogat este una trisă, cu un final nefericit. Dar tocmai de aceea impactul ei asupra cititorului ar trebui să fie cu atât mai mare. Este la fel ca în nuvelele lui Turgheniev, unde scriitorul aşterne pe hârtie întâmplări din cele mai nefericite, tocmai pentru a stârni în cititor reacţiile cele mai puternice care să-l determine să nu repete greşelile personajelor sale. Nici un om înţelept n-ar mai trebui să cadă în capcana Tânărului bogat. Ar trebui să ne fie deajuns experienţa sa, ca să înţelegem că pe Dumnezeu nu-L putem duce cu vorba. El ne citeşte dincolo de cuvintele pe care le rostim. În faţa Lui totul este gol şi descoperit, de aceea nu ne putem da drept alţii. Ochii Lui sunt atât de curaţi încât vor detecta în noi chiar şi cea mai mică umbră de păcat. De aceea nu este deloc indicat să ne apropiem de El cu aroganţă sau încredere în sine, ci cu smerenie, şi pocăinţă. Putem face aceasta cu deplină încredere, deoarece ochii Lui sunt şi binevoitori, gata să ne ridice la nivelul aşteptărilor Sale. Dar să nu uităm, că dacă procedăm ca Tânărul bogat, ne condamnăm singuri şi va trebui într-o zi, să stăm ţintuiţi de aceeaşi ochi pătrunzători ai Domnului Isus, dar de data aceasta lipsiţi de acea expresie de bunătate şi acceptare.