Beneficiile crizei şi pericolele abundenţei

                               (Deut. 8:1-9:6)

     Dumnezeu, în general, permite în viaţa copiilor Săi, atât perioade de criză cât şi perioade de abundenţă. Am constatat lucrul acesta în propria mea experienţă, în experienţele altora, cât şi în mărturiile scrise. Istoria lui Israel, istoria lui Iosif, David, Iov, sunt doar câteva exemple elocvente în sensul acesta. Dumnezeu ne trece, prin sănătate şi prin boală, prin sărăcie şi prin belşug. El permite să gustăm atât dragostea oamenilor cât şi ura lor, îngăduie să ne înfructăm atăt din dulceaţa părtăşiei cât şi din durerea despărţirii. Uneori ne ridică până la al treilea cer, alteori ne coboară până în valea umbrei morţii. Experienţele prin care ne trece, uneori ne determină să exclamăm ca Petru :,,este bine să fim aici să facem trei colibi’’ iar alteori să gemem ca Iov, gata a blestema chiar şi ziua în care ne-am născut. Pavel când a înţeles felul acesta ciudat al lui Dumnezeu de a lucra a exclamat: ,,Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.’’(Filip.4:12-13) Întrebarea care se ridică in mintea celui care se frământă cu astfel de lucruri este următoarea: De ce procedează Dumnezeu în felul acesta?...de ce se poartă astfel cu noi? Analizând Cuvântul lui Dumnezeu, vom constata că răspunsul la aceste întrebări este următorul: Dumnezeu ne trece atât prin perioade de criză cât şi prin perioade de abundenţă, pentru că există nişte beneficii ale crizei şi nişte pericole ale abundenţei. Scopul Său este să intrăm în posesia beneficiilor care decurg din criză, şi să ne păzim de pericolele care decurg din abundenţă. Chiar dacă momentele de criză sunt neplăcute, beneficiile acumulate în acest timp înclină mai greu în cântar decât neplăcerile produse, şi chiar dacă vremurile de abundenţă sunt plăcute ele ascund întrânsele niste pericole mult mai mari decât plăcerile obţinute. Cu alte cuvinte criza poate ascunde in ea o extraordinară abundenţă, iar abundenţa poate ascunde în ea o extraordinară criză. Intrăm într-un domeniu in care Dumnezeu ştie cel mai bine ce este cu adevărat criză si ce este cu adevărat abundenţă, si unde simţurile noastre se pot înşela foarte amarnic. Tema asupra careia aş dori să medităm în cele ce urmează se intitulează: Beneficiile crizei şi pericolele abundenţei. Luând ca referinţă textul biblic afişat în titlu, vom constata că primele şase versete din capitolul opt tratează beneficiile crizei în viaţa lui Israel, iar următoarele versete tratează pericolele abundenţei tot în viaţa acestuia. Să le luam pe rând:

    1.Beneficiile crizei. (Deut.8:1-6)

    De ce a îngăduit Dumnezeu, ca poporul Său Israel să călătorească patruzeci de ani, prin locuri  pustii pline de pericole şi de neajunsuri în condiţii atât de vitrege? Răspunsul este chiar în textul citat: ,,Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.’’ Aceste versete conţin trei beneficii ale crizei în expresiile: să te smerească, să te încerce şi să te înveţe.

a)Să te smerească. Smerenia este o trăsătură de căpătâi a caracterului crestin. Doar prin intermediul ei avem acces în graţiile divine, dupăcum zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”(Iacov4:6).Domnul Isus a mărturisit despre Sine că este blând şi smerit cu inima, sau cu alte cuvinte că smerenia este trăsătura fundamentală a fiinţei Sale lăuntrice. Primul păcat care s-a săvârsit în univers a fost mândria, si acesta le-a generat pe toate celelalte. Atât de importantă este smerenia încât ea este prezentată în Biblie ca trăsătura definitorie a divinităţii si atât de monstruoasă este măndria încât ea este prezentată tot în Cartea sfântă ca trăsătura definitorie a diavolului. Ca suport biblic pentru cele afirmate anterior putem lua Filipeni 2 şi Isaia 14, unde ni se relatează smerenia lui Hristos, respectiv căderea lui Lucifer. Deci a fi smerit sau a fi mândru înseamnă a purta în tine esenţa naturii lui Dumnezeu sau esenţa naturii diavolului. Situaţia fiind atât de dramatică,  Dumnezeu va face tot ce-i stă în putinţă spre a ne dezlipi de mândrie, adică de esenţa naturii diavolului, şi spre a ne contopi cu smerenia, adică esenţa naturii divine. Este limpede şi de la sine înţeles că smerenia se cultivă cel mai bine în vremuri de criză, iar mândria găseşte mediul cel mai propice pentru dezvoltare în vremuri de abundenţă. De aceea ar trebui să ne aşteptăm că Dumnezeu ne va trece adesea prin boli, lipsuri, necazuri, probleme spre a ne curăţa de tot ce-i diavolesc în noi si spre a ne umple de tot ce-i divin. Din perspectivă divină formarea caracterului nostru după modelul ceresc este de o mai mare însemnătate decât confortul unei bunăstări imediate, iar degradarea acestuia după calapodul iadului este o mai mare pierdere decăt cele produse de nişte boli sau nişte probleme trecătoare.

b)  Să te încerce.Testarea este o metodă folosită la scară universală pentru pentru stabilirea performanţelor calitative ale unui produs. În toate sectoarele de activitate ale vieţii, se folosesc metode de la cele mai simple până la cele mai sofisticate pentru a determina gradul de siguranţă pe care îl putem avea într-un anumit lucru. Am văzut cu ochii mei oameni de la ţară testând capacitătile fizice ale unui animal de tracţiune, silindu-l să târască după el o căruţă plină cu oameni şi împiedecată la cele patru roţi. Catargele corăbiilor se confecţionau din pomi înalţi care erau lăsati înadins ani de zile în bătaia vântului tăindu-se toţi pomii deprinprejur cu scopul de a-i ajuta să-şi fortifice fibrele spre a se pregăti astfel pentru cumplitele furtuni la care vor trebui să facă faţă pe mare. Vasele de presiune, precum buteliile, sunt testate de către producător la parametri mult mai ridicaţi decât cei ai regimului normal de funcţionare. În industrie fiecare produs este testat, fiind supus la diferite solicitări mecanice, termice sau electrice. Cine ar avea nesăbuinţa să urce într-un avion  care n-a fost supus la nici un fel de teste de verificare? Cine ar coborâ la opt mii de metri sub nivelul oceanului cu un submarin despre care nu se ştie sigur dacă va rezista  la presiunea exercitată asupra lui? Noi considerăm de bun augur faptul de a testa orice produs înainte de a-l folosi. Dar de ce ni s-ar părea ciudată ideea că si Dumnezeu ar putea proceda la fel cu noi? El de ce nu ne-ar testa performanţele spirituale mai înainte de a ne folosi? De ce ar risca să ne încredinţeze responsabilităţi pe care nu s-a asigurat că putem să le îndeplinim? De ce ar face tocmai El o excepţie de la o regulă care ni se pare, chiar şi nouă, atât de naturală în toate domeniile existenţei?  Întradevăr încercarea este neplăcută datorită suferinţei pe care o implică, dar este singura metodă care scoate cel mai bine la iveală valoarea intrinsecă a entităţii supusă la probă.

c) Să te înveţe Criza are şi valoare didactică. Există anumite lecţii, pe care nu ni le putem însuşi în clasă nici la ora de studiu  biblic, ci doar în încercare. Una din aceste lecţii, este că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Câtă vreme avem toate lucrurile cu prisosinţă suntem în pericolul de a ne înstrăina de Dumnezeu, dar în criză descoperim valoarea de hrană a Cuvântului lui Dumnezeu. În criză descoperim valoarea sufletului, a vieţii veşnice, şi importanţa de a ne preocupa de acestea. În criză trupul, banii, lucrurile materiale, şi tot ce se cuprinde în sfera spaţio-temporală trec pe locul doi, pentru că fiind primejduite, încrederea noastră în ele se zdruncină din temelii, iar atenţia se îndreaptă spre valorile spirituale. Chiar şi experienţa vieţii confirmă faptul că la boală, în necaz, omul are o predispoziţie mult mai mare în a-L căuta pe Dumnezeu. Chiar şi Solomon ne îndeamnă în Eclesiastul 7:2 :,,  Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta.”

   2) Pericolele abundenţei  ,,Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o. Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încît să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase,  când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul, şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei; care te-a dus în acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă, care a făcut să-ţi ţîşnească apă din stânca cea mai tare, şi care ţi-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, şi să-ţi facă bine apoi. Vezi să nu zici în inima ta: „Tăria mea şi puterea mânii mele mi-au câştigat aceste bogăţii.”(Deut.8:10-17) Desprindem din textul biblic citat trei pericole ale abundenţei: pericolul de a-L uita pe Dumnezeu, pericolul mândriei, şi pericolul încrederii în sine. Să reflectăm puţin asupra fiecăruia dintre ele:

a) Pericolul de a-L uita pe Dumnezeu.Cea mai mare iluzie a omului este că în viaţă totul se reduce la: pâraie, izvoare, lacuri, grâu, orz, vii, smochini, rodii, măslini, miere, pâine, fier, aramă, case frumoase, boi, oi, argint, aur, şi variantele moderne ale acestora, adică lucruri care se măsoară în euro, cai putere, gigabztes şi alte unităţi de măsură ale lumii contemporane. Mentalitatea generală omenească afirmă că dacă ai din belşug aceste lucruri, te poţi declara fericit, iar folosind un termen spiritual, eşti binecuvîntat. Această concepţie greşită despre fericire, respectiv binecuvântare, îi conferă omului care o atinge o stare de autosuficienţă şi automulţumire care îl împiedică să se mai gândească la Dumnezeu. Ce să mai aibă a face cu Dumnezeu cineva care are de toate şi care simte că nu-i mai lipseşte nimic. Însă lucrul care scapă din vedere în acest greşit raţionament, este că toate lucrurile pe care le avem, chiar şi cele care par mai neânsemnate, sunt o expresie a dragostei lui Dumnezeu. Sănătatea trupului, puterea fizică, căldura soarelui, lumina zilei, odihna nopţii, prospeţimea aerului, limpezimea apei, ploaia cerului, fertilitatea pământului, dragostea de mamă, edenul familiei, umbra copacilor, farmecul anotimpurilor, ciripitul păsărilor, dulceaţa fructelor, si lista ar putea continua la nesfârşit, nu sunt o aparitie pur întâmplătoare, ci sunt dovezi ale bunătăţii lui Dumnezeu, care se înoieşte faţă de noi în fiecare dimineaţă. Dar mai presus de toate acestea, Dumnezeu ni S-a dăruit pe Sine Însuşi, iar toate celelalte lucruri care ne-au fost date nu sunt decât cadrul în care Dumnezeu vrea să ne bucurăm de El. Prezenţa Sa în viaţa omului cântăreşte mai mult decât toate lucrurile din lume, şi dacă ar fi să alegi intre a fi bogat şi sănătos dar fără Dumnezeu, sau sărac şi bolnav dar cu Dumnezeu, atunci este cu mult mai preferabilă calea a doua. Aceasta era si convingerea lui Moise când a exclamat:„Dacă nu mergi Tu însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici.” Când în vremuri de abundenţă se întâmplă ca să-L uităm pe Dumnezeu, atunci pentru că ne iubeşte, El permite să alunecăm într-o   criză doar pentru a ne ajuta să descoperim o şi mai mare abundenţă şi anume abundenţa unei vieţi trăite în comuniune cu Dumnezeu. Cei care au gustat cât de bun este Domnul sunt de acord că nimic nu poate fi pus alături cu acest gen de fericire, şi crizele vieţii sunt doar mici neplăceri în comparaţie cu catastrofa pierderii legăturii permanente cu cerul.

b) Pericolul mândriei  Am văzut deja că unul din beneficiile crizei este smerenia. Am observat şi cât de importantă este smerenia, pentru că ea este esenţa naturii divine, iar mândria este esenţa naturii celui rău. Cadrul cel mai adecvat de germinare a mândriei este abundenţa. Omului când toate îi merg bine, atunci îi vine pofta să se mândrească. Cănd trupul îi plesneşte de sănătate,  tinereţe  si frumuseţe, când mintea îi sclipeşte de agerime, când buzunarele îi sunt doldora de bani, iar sertarele de titluri de proprietate, când toţi oamenii se înclină înaintea lui, îi sorb cuvintele de pe buze şi sunt nerăbdători sa-i împlinească toate mofturile şi capriciile. Atunci firea păcătoasă este gâdilată, orgoliul devine exacerbat, iar omul începe să se simtă deosebit de important, suficient de important încât să înceapă să-i dispreţuiască pe cei de lângă el devenind în cele din urmă o brută, un monstru, un prototip al diavolului, o persoană cu care este imposibil de convieţuit. Dumnezeu în bunătatea Sa, cînd constată că suntem gata să cădem în această capcană, permite să treacă peste noi un val de criză în care să ne prăbuşim cu fruntea în tărână, ca să ne vedem adevărata ticăloşie şi mojicie şi să ne pocaim ajungând la starea de smerenie în care ne însuşim nu numai favorurile divine ci chiar şi natura Sa.

c) Pericolul Încrederii în sine După ce omul îl uită pe Dumnezeu, după ce se desfătează în conştienţa importanţei de sine, nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se aşeze el însuşi în locul lui Dumnezeu. Omul a fost creat în aşa fel încât să se închine unei divinităţi. Ori dacă Dumnezeul cerului şi al pământului a fost alungat, şi dacă creatura ajunge la concluzia că propria-i persoană este suficient de importantă pentru a  lua locul  Creatorului, rezultatul va fi exact aşa cum îl descrie Pavel în Romani 1:25 ,,căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” Aceasta este cea mai cumplită formă de idolatrie, închinarea adusă propriei persoane. Textul biblic din Deuteronom  prezintă două forme ale acestui tip de idolatrie. Prima, o găsim în 8:17, în care omul atribuie tăriei sale toate realizările obţinute, şi ar putea fi numită forma clasică de închinare adusă sinelui. Însă în capitolul 9:4 întâlnim o formă de închinare la propria persoană mult mai subtilă şi mai periculoasă decât prima, şi ar putea fi numită, varianta care îmbracă formă religioasă. În această formă de închinare la propria persoană, omul recunoaşte că Dumnezeu este Cel care îl binecuvintează, dar motivul pentru care o face, este bunătatea şi meritele personale deosebite înaintea lui Dumnezeu.. A afirma că Dumnezeu te binecuvintează datorită performanţelor tale personale, nu înseamnă altceva decăt tot idolatrie şi încă una şi mai mizerabilă, care Îl necinsteşte şi mai mult pe Dumnezeu. Pentru a ne scăpa de acest soi cumplit de păcate, Dumnezeu permite crizei să ne copleşeasă, ca să descoperim că nu avem suficientă putere şi înţelepciune spre a ne lua viaţa în propriile mâini şi că cel mai inteligent lucru pe care îl putem face este să I-o încredinţam Lui, spre a ne-o conduce.

 În concluzie: Nu lipsa banilor şi a sănătăţii ar trebui să ne îngrijoreze cel mai mult. Există tragedii şi mai mari pe care le-am putea trăi: a-L uita pe Dumnezeu, a fi plini de mîndrie, şi a ne încrede în propria persoană, iată adevăratele catastrofe. Deasemenea nu o viaţă trăită în îmbuibare şi îndestulare este dovada adevăratei fericiri. Adevărata fericire constă în a dobândi prin smerenie natura lui Dumnezeu, a fi declarat vrednic, de către El, în urma testului încercării, şi a descoperi hrana mai îndestulătoare şi mai satisfăcătoare decăt păinea, şi anume Cuvăntul lui Dumnezeu.