Roada Duhului. Cum ne-o putem însuşi?
Autor: Mich Vasile  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de vasilemich710524 in 03/12/2011
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 3 voturi

              Roada Duhului. Cum ne-o putem însuşi ?

                                                      (Gal.5:16-25)

   Omul născut din nou, posedă în interiorul său, două naturi. Prima dintre ele, se numeşte firea pământească. O dobândim în urma naşterii fizice şi o purtăm în noi până la moarte. A doua, se numeşte, natura Duhului, sau simplu ,,Duhul”. O dobândim la naşterea din nou şi o purtăm până în veşnicie. Fiecare dintre aceste două naturi, tinde să ne atragă către un anumit tip de comportament, care îi este specific. Comportamentul spre care ne atrage firea pământească este numit ,,faptele firii pământeşti”, iar comportamentul spre care ne atrage Duhul poartă numele de ,,roada Duhului”.

   Aceste două tipuri comportamentale sunt într-un conflict permanent. Ele tind să ne atragă în direcţii diametral opuse. În ce priveşte relaţia cu Dumnezeu, firea pământească ne îndeamnă către închinare la idoli şi vrăjitorie, iar Duhul ne îndeamnă la: dragoste, bucurie şi pace. În relaţia cu semenii, firea pământească ne îndeamnă la: preacurvie, curvie, vrăjbi, certuri, zavistii, mânii, neânţelegeri, certuri de partide, pizme şi ucideri, iar Duhul ne îndeamnă la: îndelungă răbdare, bunătate şi facere de bine. În relaţia cu sinele, firea ne îndeamnă la: necurăţie, desfrânare, beţii şi îmbuibări, iar Duhul ne îndeamnă la: credincioşie, blândeţe şi înfrânare a poftelor.

   Este foarte simplu de observat, că între cele două tipuri de conduită există o incompatibilitate absolută. Nu putem fi şi creştini fireşti, şi creştini duhovniceşti. Nu putem avea în viaţa noastră şi faptele firii şi roada Duhului. Ca să ne fie şi mai clar, vreau să vă dau câteva exemple: Nu putem pretinde că suntem soţi fideli, dacă între timp ne întreţinem şi cu o amantă, chiar dacă aceasta se întâmplă doar câte o zi pe lună. Infidelitatea din acea zi, va şterge fidelitatea din toate celelalte treizeci. Deasemenea, nu putem purta numele de iubitori de semeni, dacă în acelaşi timp omorâm şi oameni, chiar dacă faptul cu pricina se petrece doar odată la câţiva ani. Acea singură zi, ne va atrage stigmatul de ucigaşi şi peste celelalte zile, în care n-am ucis pe nimeni. Nu putem fi acasă demoni, iar în biserică îngeri. Este imposibil, să fim, peste săptămână creştini fireşti, iar duminica creştini duhovniceşti. Cuvântul lui Dumnezeu este cât se poate de clar în această privinţă. Iacov 3:11-12 spune: ,,Oare din aceeaşi vână a izvorului ţîşneşte şi apă dulce şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce.” 2Corinteni 6:14-16 ne întreabă: ,, ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?” Domnul Isus Însuşi a afirmat că: ,, Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urâ pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.”(Mat.6:24) Prin urmare identitatea noastră, de copii ai lui Dumnezeu sau ai diavolului, se conturează în funcţie de tipul de comportament pe care ni-l asumăm. A crede că ne putem însuşi câte puţin din fiecare, este cea mai mare nebunie. Ca să fiu cât se poate de clar, este la fel cu a crede că ne putem considera oameni cinstiţi, dacă am spart casa unui om, în timp ce pe celelalte câteva sute sau mii din localitate le-am lăsat neatinse. Deasemenea, a crede că numele de ortodox, penticostal sau baptist ajută la ceva, este cea mai mare înşelăciune. Scriptura afirmă, că judecata se va face, după ,,fapte”, nu după ,,nume”. Rom.2:6-8 spune că: Dumnezeu... ,,va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.” Dacă Harul cu care mă laud, nu mă ajută să umblu în faptele bune pregătite, de către Dumnezeu, pentru mine, cum spune Efeseni 2:10, sunt un om înşelat. Dacă El nu mă învaţă s-o rup cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăiesc în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, înseamnă că încă nu l-am cunoscut. Dacă Harul nu realizează în mine roada Duhului Sfânt, l-am călcat în picioare şi l-am făcut zadarnic! Textul biblic sună foarte clar: ,,Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Gal.5:21) Aşadar, a ne însuşi comportamentul Duhului, sau roada Duhului, este o problemă de însemnătate capitală. În continuare aş vrea să învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu: Cum ne putem însuşi roada Duhului. Ce paşi trebuie să facem pentru a o avea?

1) Răstignirea firii pământeşti. Dacă firea şi Duhul se află în totală opoziţie, este cât se poate de limpede, că pentru a-i permite Duhului să se manifeste, firea trebuie îndepărtată. Acest lucru este atât de important, încât versetul 24 ne spune că doar cei care îşi răstignesc firea, sunt ai lui Hristos. Despre răstignirea firii, am vorbit mai multe, în mesajul intitulat: ,, Răstignirea firii pământeşti”. Însă datorită importanţei cruciale a acestui subiect, doresc să mai adaug câteva cuvinte. În epistola lui Pavel către Galateni, există două versete care vorbesc despre răstignirea firii pământeşti: 2:20 (Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.) şi 5:24. (Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.) Dacă privim cu atenţie asupra celor două versete, vom descoperi că este vorba despre două răstigniri diferite. În 2:20 Pavel vorbeşte despre o răstignire a noastră, pe care a realizat-o Hristos odată cu răstignirea Lui. Este vorba despre aceeaşi răstignire la care face referire în Romani 6:6 :,, Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Această lucrare spirituală a fost realizată, în momentul unirii noastre prin credinţă cu El, şi are ca rezultat eliberarea noastră de sub robia păcatului. Însă, în 5:24 Pavel vorbeşte despre o răstignire pe care trebuie să ne-o aplicăm noi, nouă înşine, în mod voluntar. Verbul ,, a răstigni” din acest verset, este la timpul aorist, ceea ce, în limba greacă, desemnează o acţiune începută în trecut dar neterminată în prezent. Deci, această răstignire, este un proces care a început în momentul convertirii, şi care continuă în fiecare zi. Este vorba de acelaşi lucru despre care vorbeşte Domnul Isus în Luca 9:23: „Dacă voeşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.” Deci, această răstignire trebuie să aibă loc în fiecare zi. Dar se ridică o întrebare: De ce este nevoie de două tipuri de răstigniri, şi care este legătura dintre ele? Răspunsul este următorul: Prima, a fost necesară pentru a o face posibilă, pe a doua. Fără unirea noastră, împreună cu Hristos, în răstignirea lui de pe Calvar, n-am fi fost niciodată capabili să ne răstignim propria fire pământească, cu toate bunele intenţii de care am fi putut da dovadă. Mărturie a acestui adevăr, stau atâţia alcoolici, fumători înrăiţi, dependenţi de droguri, de pornografie şi de alte vicii, care nu au nici o putere să se elibereze din robie, în ciuda eforturilor disperate pe care le depun. Mărturie, mai stau şi mulţi dintre cei amintiţi anterior, care după ce au venit la Hristos, unindu-se în răstignire cu El, prin credinţă, au avut puterea de a renunţa la felul lor de viaţă din trecut. Concluzia pe care o putem trage de aici este că, o convertire superficială, făcută numai cu numele, nu este de absolut nici un folos. Omul care nu a experimentat, la modul cel mai real, unirea sa cu Hristos, în moarte şi înviere, în momentul convertirii, nu va fi capabil, niciodată, să-şi răstignească firea pământească. Oare de ce bisericile de astăzi se confruntă cu probleme de morală creştină, pe care nu mai au capacitatea să le rezolve? Nu cumva datorită faptului că au pătruns în rândurile ei oameni nenăscuţi din nou? Celor nenăscuţi din nou, le lipsesc noţiunile elementare de răstignire a firii pământeşti. Ei sunt total incapabili de aşa ceva, pentru că ei sunt încă robi ai păcatului, şi odată pătrunşi în rândurile Bisericii, devin focarul unor probleme irezolvabile. Nădăjduiesc să nu fie cazul Bisericii noastre, dar dacă totuşi este cazul cuiva, niciodată nu-i târziu pentru pocăinţă. Odată implicaţi, cu fermitate şi consecvenţă, în procesul răstignirii firii noastre pământeşti, principala piedică, în însuşirea tipului de comportament spre care ne atrage Duhul, este dată la o parte. Obstacolul, de netrecut, de care ne izbeam mereu, ori de câte ori doream să ne însuşim roada Duhului, este îndepărtat, şi rămâne îndepărtat, atâta timp cât vom rămâne fermi şi consecvenţi în răstignirea firii. În momentul în care dăm din nou frâu liber poftelor ei, s-a zis cu roada Duhului. Deci, răstignirea zilnică a firii pământeşti, păstrează drumul deschis spre însuşirea roadei Duhului Sfânt. Dar acest prim pas nu este suficient. Mai trebuie să facem unul, şi acesta poartă numele: Trăirea prin Duhul.

2) Trăirea prin Duhul. Roada nu este a noastră, ci a Duhului. Dar ca să ne-o putem însuşi, în trăirea noastră, trebuie să trăim prin Duhul. Dar ce presupune această trăire prin Duhul? Textul nostru foloseşte două expresii pentru a descrie atitudinea pe care trebuie să o adoptăm faţă de Duhul Sfânt, spre a ne putea însuşi roada Sa. Acestea sunt următoarele: a fi călăuzit de Duhul, şi a umbla prin Duhul. Să le luăm pe rând:

a) A fi călăuzit de Duhul. Mie nu îmi place teologia teoretică şi complicată, ci îmi plac lucrurile simple şi clare. Când am citit versetele 16 şi 18, m-am tot întrebat, ce-o fi oare cu această călăuzire a Duhului? ,, Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti...  Dacă Sunteţi călăuziţi de Duhul, nu Sunteţi sub Lege.” De ce este pusă cârmuirea Duhului în contrast cu împlinirea poftelor firii pământeşti, şi ce legătură are călăuzirea Duhului, cu a fi, sau a nu fi sub lege? Ce este această călăuzire a Duhului? Vă rog să observaţi un lucru extrem de minunat în versetul 16: Călăuzirea Duhului este pusă în contrast cu pofta firii, şi umblarea cârmuit de călăuzirea Duhului, este pusă în contrast cu împlinirea poftelor firii. Mai simplu spus, ceea ce reprezintă pofta pentru omul de afară, reprezintă Duhul pentru omul dinlăuntru. Şi mai simplu spus: dupăcum există o poftă a firii, există o poftă a Duhului. Călăuzirea Duhului nu este altceva, decât pofta pe care ne-o stârneşte Duhul, pentru lucrurile de sus. A avut perfectă dreptate Pavel când a spus:,, Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” (Efes.5:18), deoarece pofta pe care o stârneşte Duhul în omul dinlăuntru, al creştinului, este ca pofta pe care o stârneşte alcoolul în omul de afară al beţivului. Aşa cum beţivul nu mai poate după alcool, şi creştinul adevărat nu mai poate după lucrurile de sus. Călăuzirea Duhului, este acea poftă curată, sfântă, şi adâncă pe care o stârneşte Duhul în credincios după cele duhovniceşti. Călăuzirea Duhului este acel sentiment puternic de dragoste pentru Dumnezeu, care te obligă să laşi baltă chiar şi cele mai urgente activităţi, şi să te retragi în cămăruţă pentru a-ţi stâmpăra cea mai chinuitoare sete a sufletului, şi să te desfătezi în cele mai năvalnice izbucniri ale sufletului dornic să se contopească cu Creatorul său. Călăuzirea Duhului este acea dragoste irezistibilă, care te împinge pe sus, prin foc şi prin apă, spre părtăşia cu fraţii, cu oamenii evlavioşi. Călăuzirea Duhului este acea milă sfâşietoare, care te determină să-ţi rupi bucata ta de pâine cu cel flămând. Călăuzirea Duhului este acea dorinţă arzătoare de a face bine celui ce îţi face rău, şi de a te ruga pentru cel care te prigoneşte. Dacă aceasta este călăuzirea Duhului, atunci are dreptate Pavel când afirmă că cei călăuziţi de Duhul nu sunt sub lege. Omului călăuzit de Duhul, nu trebuie să i se poruncească să fie sfânt, aşa cum nu trebuie să i se poruncească beţivului să se ducă la birt. Omul duhovnicesc, face aceste lucruri, nu sub presiunea legii, ci sub îndemnul Duhului. Duhul nu impune din exterior, aşa cum face Legea, ci motivează din interior aşa cum face pofta.

   Notaţi, însă, un lucru extrem de important, pe care noi, adesea, îl uităm, şi care generează probleme foarte mari. Tot ce am afirmat până aici, este valabil doar pentru cei care şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Când facem ghiveci din îndemnurile Duhului, amestecate cu poftele firii, rezultă un terci spiritual extrem de periculos pentru biserică. Pe fondul unor lucrări spirituale foarte bune, dar făcute de oameni cu firea nerăstignită se nasc cele mai urâte probleme. De fapt aceasta este tehnica cea mai eficientă a diavolului de a distruge o biserică. El nu se foloseşte pentru aceasta de curvari şi beţivani, că oamenii s-ar prinde de jmecherie şi ar reacţiona, ci se foloseşte de oameni spirituali cu intenţii foarte bune, dar care mai păstrează în viaţa lor, câte puţină mândrie, încredere în sine, dispreţ faţă de alţii, ură subtilă, nişte vicii personale, compromisuri şi alte vulpi mici care până la urmă strică viile mari. Înaintea trezirii spirituale, trebuie să se înfăptuiască reforma morală. În mesajul intitulat: ,,Calitatea de membru al Bisericii”, am formulat câteva caracteristici de bază, care definesc, conform Scripturii, statutul de membru al Bisericii. Am să vă dau fiecăruia câte un exemplar, ca în luna Decembrie să puteţi reflecta asupra lui. Voi sta la dispoziţia tuturor celor care întâmpină dificultăţi şi probleme în a le împlini. Voi căuta să fac aceasta fără a zdrobi trestia frântă şi fără a stinge fitilul care mai fumegă, la fel ca Domnul Isus. Nu consideraţi aceste cuvinte ca nişte presiuni din exterior, că oricum, dacă Duhul nu ne motivează din interior, nu este valabil. Luaţi aceste cuvinte ca pe o provocare pentru anul 2012: Haideţi să vedem ce se întâmplă dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios. Luaţi aceste cuvinte ca pe nişte şoapte a Duhului Lui Dumnezeu care ne îndeamnă la pocăinţă. Însă nu uitaţi, că aceste şoapte pot fi distinse, doar de către cei care au redus la tăcere şoapta firii. Firea urlă cât o ţin puterile, pe când vorbirea Duhului este sub forma unui susur blând şi subţire, care pentru a putea fi auzit are nevoie de linişte. Dar pentru a ne însuşi comportamentul Duhului, nu este suficient să auzim călăuzirea Lui, ci mai este nevoie de încă un pas:

b) A umbla prin Duhul. Spre a câştiga competiţia, pilotul unei maşini de curse, nu-i suficient să audă toate indicaţiile primite de la copilotul său, în legătură cu starea traseului ce urmează a fi străbătut, ci trebuie să facă şi manevrele necesare potrivit cu indicaţiile primite. Bunăoară nu va apăsa pe accelerator, când primeşte indicaţia: curbă dreapta la 180 de grade, şi nu va întoarce volanul spre dreapta când primeşte indicaţia: viraj spre stânga. Rolul Duhului Sfânt se aseamănă foarte mult cu a unui copilot. Prin călăuzire, ne va indica cu multă precizie, starea traseului pe care îl avem de parcurs, dar niciodată nu se va arunca asupra volanului spre a imprima maşinii vieţii noastre o anumită direcţie cu care nu consimţim. Această sarcină ne aparţine în exclusivitate. Luaţi cele 17 puncte din mesajul intitulat: ,,Calitatea de membru al Bisericii” drept călăuzirea Duhului Sfânt. Nu veţi greşi făcând lucrul acesta, deoarece fiecare cuvânt este susţinut de Scriptură. Însă decizia de a le împlini, sau nu, ne aparţine în exclusivitate. Adevărat, Duhul ne dă şi putere ca să le împlinim, dar n-o va face peste voinţa noastră. Da întradevăr, Duhul ne călăuzeşte, dar nu El umblă în locul nostru, ci noi trebuie să umblăm prin El. În limba greacă, ca de altfel şi în limba română, verbul a călăuzi este la diateza pasivă, (El ne călăuzeşte) iar verbul a umbla este la diateza activă (noi umblăm). Dupăcum noi nu putem face nimic fără Duhul, nici El nu va face nimic fără noi.

În concluzie: Doresc să închei acest mesaj, folosind tot ilustraţia cu pilotul de curse. În cazul omului nenăscut din nou, ,,pilotul” este firea pământească. Ea are putere deplină asupra destinului acelui om. Cu toate silinţele pe care şi le dă, el nu are nici o putere, să schimbe, cu ceva, direcţia impusă de către firea pământească. Odată cu naşterea din nou, omul primeşte în mână volanul de pilot asupra vieţii sale. Dar pentru locul de copilot se luptă: Duhul şi cu firea. Este vorba de aceeaşi luptă despre care vorbeşte Pavel în Romani 7. Duhul vrea titlul de copilot, spre a-i arăta omului calea cea dreaptă, iar firea doreşte acest titlu spre a-l aduce pe om din nou la robia de mai înainte. Ilustraţia aceasta are şi un neajuns. Duhul Sfânt este mai mult decât un copilot. El nu doar că ne arată drumul pe care trebuie să mergem, ci ne dă si putere să mergem într-acolo. Conform spuselor scumpului frate Iosif Ţon, Această maşină, despre care vorbim, este una specială. În partea dreaptă a copilotului, ea are un buton pe care scrie ,,putere”, iar când umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, El apasă pe acest buton iar maşina vieţii noastre se transformă într-o rachetă spaţială, deplasându-se cu viteză, precizie, şi forţă pe direcţia dorită de Dumnezeu.

   De fapt, direcţia aceasta de deplasare este Roada Duhului Sfânt. Cum ne-o putem însuşi? Răstignirea firii pământeşti, deschiderea urechilor larg la călăuzirea Duhului Sfânt, realizată prin cuvânt, şi hotărârea fermă de a merge în direcţia cerută de El. De aici în colo, este treaba lui. Butonul puterii este la El, dar acesta este acţionat doar după ce s-au făcut paşii amintiţi.

Statistici
  • Vizualizări: 4135
  • Export PDF: 1
  • Favorită: 1
Opțiuni