[Puteti vedea predica video, subtitrata in limba romana, aici. Va invitam sa vizitati blogul UnMesajPentruRomania pentru mai multe resurse]

     Va instiintam pe parcursul acestei serii, ca de fiecare data cand veniti la o slujba in Grace Church, veti auzi despre un atribut al lui Dumnezeu. Vrem sa cunoasteti pe Dumnezeul nostru glorios. Vrem sa cunoasteti tot ce puteti cunoaste despre El, tot ce este revelat pe paginile Scripturii.

     Si accentul pe care il punem in dimineata aceasta este pe suveranitatea lui Dumnezeu. Afirmat in mod simplu, Psalmul 103:19 spune: „Suveranitatea Lui stapaneste peste tot". Si am vazut acest lucru demonstrat in pasajele pe care le-am citit inainte din Isaia si Daniel, nu-i asa? Dumnezeu este Stapanul absolut al acestui pamant si al intregului Univers. Dumnezeu este Acela care decreteaza toate lucrurile, care planuieste toate lucrurile si care implineste toate lucrurile pe care le decreteaza si planuieste. Pur si simplu El conduce absolut totul.

     In anii acestia am studiat Scripturile destul timp si in destula profunzime pentru ca sa fim acum foarte obisnuiti cu suveranitatea lui Dumnezeu. Asa ca pentru a nu aborda subiectul acesta intr-un mod repetitiv, vreau sa abordez subiectul Suveranitatii lui Dumnezeu raspunzand la intrebarea: „Elimina adevarul Suveranitatii vointa omului? Vointa omului, initiativa omului?"

     Atunci cand crezi in suveranitatea divina a lui Dumnezeu, asa cum Scripturile o expun, te confrunti cu problema a cum se incadreaza vointa umana in aceasta. Daca Dumnezeu a planuit totul, daca Dumnezeu a scris dinainte Istoria, daca El le conduce pe toate, daca Dumnezeu planuieste si implineste scopurile Lui, cum atunci ne incadram noi aici? Cum se incadreaza vointa omului? Sau, de fapt, elimina decretele divine ale lui Dumnezeu vointa omului? Daca Dumnezeu a planuit totul, a definit totul, a predeterminat totul, a predestinat totul... mai este loc si pentru vointa omului? Si ce se intampla cu responsabilitatea omului?

     Acestea sunt niste intrebari foarte importante pentru cateva motive. Numarul unu, pentru ca aceasta este intrebarea care intotdeauna deranjeaza oamenii care ajung sa inteleaga pentru prima oara suveranitatea divina. In ultimii 25 de ani s-a declansat un mare interes fata de ceea ce spune Biblia despre suveranitatea lui Dumnezeu. Pot sa ma gandesc cu ani si ani in urma, zeci de ani in urma pe cand aceasta nu era o problema, dar este o mare problema acum pentru ca prin Harul lui Dumnezeu am ajuns sa descoperim ceea ce Scriptura spune despre suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu. Asa ca, sunt oameni care rasar din umbrele teologiei slabe, descoperind aceasta doctrina mareata a Suveranitatii divine, si in mod inevitabil, la punctul de pornire in intelegerea acestei doctrine, prima intrebare patrunzatoare este: „Cum se imbina aceasta cu vointa umana si cu responsabilitatea omului?"

     Va spun, niciodata nu fac o sesiune de intrebari si raspunsuri, sau de putine ori fac vreuna in care intrebarea asta intr-un fel sau altul nu este adresata. Cum oare putem impaca absoluta suveranitate divina cu responsabilitatea umana si cu vointa umana? Cum rezolvam lucrurile acestea? Este o intrebare patrunzatoare. Este o intrebare patrunzatoare pentru aceia care incep sa patrunda intelesul acestei doctrine. Dar in al doilea rand este o intrebare persistenta pentru persoanele care au auns sa inteleaga minunatul adevar al Suveranitatii divine. Inca este in adancul mintii noastre o problema persistenta care poate tuturor ne-ar place sa fie rezolvata. Si are un impact potential asupra felului in care ne traim vietile. De fapt, daca intrecem masura pe partea Suveranitatii divine, si slabim intelegerea responsabilitatii umane, aceasta afecteaza devotarea noastra fata de responsabilitatea spirituala, de evanghelizare, de felul in care ne traim vietile. Asa ca trebuie sa intelegem acest adevar dublu al Suveranitatii divine si a responsabilitatii umane.

     Asa ca o sa raspund la intrebarea aceasta si astfel in viitor doar va trebui sa le dam oamenilor mesajul acesta, si sper ca nu va mai trebui sa raspundem la intrebarea aceasta din nou si din nou. Acum, daca asteptati sa va dau o noua lumina divina in modul acesta de a explica aparentul paradox, sau sa il rezolv... probabil ca va voi dezamagi. Sau, daca asteptati un raspuns filozofic, sau vreun fel de tautologie complicata care sa ne duca prin schema felului in care persoanele incearca sa rezolve aceasta in propriile lor minti, veti fi dezamagiti. Dar daca sunteti interesati de ceea ce spune Scriptura despe asta, va promit ca nu veti fi dezamagiti. Vom vorbi doar din punctul de vedere biblic. Doar pentru a ma informa atunci cand am inceput sa ma gandesc la asta, am citit cateva carti care dau o viziune filozofica incercand sa armonizeze suveranitatea divina cu alegerea umana. Am citit o gramada de lucruri. Am avut un teanc atat de mare de pe pagini web... am avut multe carti si cand am terminat cu toate, nu am prea gasit niciun ajutor. Intotdeauna gasesc ajutor in Scriptura. Asa ca spre ea ne vom indrepta. De acord?

     Deschideti Biblia in al zecelea capitol din Isaia, Isaia capitolul 10. Vom privi doar la o ilustratie din Vechiul Testament si apoi la cateva din Noul. Acestea nu sunt ilustratii izolate ci mai degraba ilustratii reprezentative pentru cum trateaza Scriptura cu aceasta problema.

     Vreau acum sa priviti la capitolul 10 versetul 5. Intelegeti ca profetul Isaia este folosit de Dumnezeu pentru a declara judecata viitoare asupra lui Iuda si Ierusalimului. Judecata se apropie. Acesta este mesajul lui, si judecata vine din pricina idolatriei lor. Am citit mai inainte din Isaia 43 la 48 niste pasaje alese, si este evident ca in spatele acestor pasaje se afla inchinarea lui Israel la dumnezei falsi, erau prinsi in idolatrie si Dumnezeu le spune: „Este un singur Dumnezeu, Eu sunt Dumnezeul adevarat, Eu sunt Dumnezeul viu, Eu sunt Acela care a scris mai dinainte Istoria, Eu sunt Acela care Isi face voia pe pamant, nu este alt Dumnezeu.” Asa ca lui Israel i se spune ca ei urmeaza dumnezei care nu sunt dumnezei deloc, dumnezei facuti din lemn. Si in capitolul 44, profetul Isaia spune ca „luati aceeasi bucata de lemn, o puneti in cuptor sa coaceti painea, apoi luati alta bucata din acelasi lemn si va faceti un dumnezeu din el si va inchinati acelui dumnezeu... cat de mare este nebunia aceasta".

     Asa ca ceea ce este in spatele mesajului lui Isaia este nebunia si apostazia si idolatria Israelului. Judecata ajunsese deja la Imparatia din Nord. Asirienii au venit si au invins regatul din Nord, capitala Samaria, si au alungat pe Iudeii de acolo, care nu aveau sa se mai intoarca niciodata. Si acum Isaia zice ca judecata va veni asupra lui Iuda si a Ierusalimului. Si aceasta luam din capitolul 10 versetul 5.

     „Vai de asirian, nuiaua maniei Mele, care poarta in mana toiagul urgiei Mele! I-am dat drumul impotriva unui neam nelegiuit, l-am trimis impotriva unui popor pe care sunt maniat, ca sa-l pradeze si sa-l jefuiasca, sa-l calce in picioare ca noroiul de pe ulite.” Acesta este un limbaj foarte dur, si evident, un limbaj foarte grafic, dar este in acelasi timp o declaratie destul de ciudata... pentru ca cuvintele cu care incepe, „Vai de asirian,” sunt o judecata impotriva Asiriei. „Vai” inseamna condamnare, nimicire, blestem. Dumnezeu pronunta un blestem impotriva Asiriei. In mod curios, in timp ce Dumnezeu pronunta un blestem impotriva Asiriei, El defineste Asiria ca „nuiaua maniei Mele si toiagul urgiei Mele”.

     Ce se intampla aici? Dumnezeu spune ca „Asiria este instrumentul judecatii Mele impotriva poporului maniei Mele, o natiune fara Dumnezeu”, asa cum zice versetul 6, referindu-se la Iuda si Ierusalim, la Iudei. El trimite - cuvantul „trimite” este folosit in versetul 6 - trimite pe Asiria in mod suveran, sa lucreze ca nimicitor, sa mearga in tara, in tara sfanta, tara poporului legamantului, sa-i captureze, sa le dea prada, si sa-i calce in picioare ca pe noroiul de pe strada. Asiria este deci sub un decret divin. Dumnezeu in mod literal ia pe Asiria de gat si ii spune: „Tu vei fi in mana Mea instrumentul nimicirii”. Aceasta este prin decretul divin. Aceasta nu este voia Asiriei, nu este planul lor, nu este motivatia lor. Asa spune versetul 7. Si totusi nu intentioneaza acest lucru. Asiria nu are nicio intentie de a fi instrumentul Dumnezeului Iehova, ei nici macar nu cred in Dumnezeul Iehova. Ei cred ca Dumnezeul lui Israel este doar un alt dumnezeu, ca toti dumnezeii celorlalte popoare in jurul lor pe care ei le cucerisera deja. De fapt, ei cred ca Dumnezeul lui Israel trebuie sa fie mai slab ca ceilalti dumnezei pentru ca ei cucerisera deja partea de Nord a natiunii. Nu au nicio intentie de a sluji acest Dumnezeu pe care ei Il considera slab. Asa ca spune in versetul 7 ca nu intentioneaza acest lucru si nici nu este acesta planul inimii Asiriei. Ei nu sunt motivati de a fi instrumentul judecatii lui Dumnezeu. Nu au nicio motivatie curata. Nici nu au o vointa personala care sa-i conecteze cu Dumnezeu in vreun fel.

     Ba mai mult, versetul 7 zice ca obiectivul Asiriei este sa nimiceasca si sa taie multe neamuri. Din punctul lor de vedere, sunt motivati de un singur lucru. „Am cucerit toate popoarele cu dumnezei slabi din jurul acestui loc si in puterea dumnezeului nostru, dumnezeul asirian, vom cuceri si acest neam slab, ce ramane din el, Iuda si Ierusalimul.” Deja cucerisera locuri ca cele din versetul 9; Calno, Carchemis, Hamat, Arpad, Samaria, Damasc. Acesta este doar un alt popor la care o sa ajunga si o sa il cucereasca. Asirienii sunt intr-un fel agresiv de razboi, motivati de propia lor lacomie, motivati de propria lor foame dupa putere, motivati de inimile lor rele. Spun lucruri ca in versetul 10: „Dupa cum mana mea a pus stapanire pe imparatiile idolilor, (unde erau mai multe icoane decat la Ierusalim si in Samaria), cum am facut Samariei si idolilor ei, nu voi face si Ierusalimului si icoanelor lui?” „Am batut deja Regatul de Nord, si Dumnezeul Israelului nu i-a putut pazi atunci, si nu au niciun dumnezeu care sa fie capabil de a-i pazi nici in Sud.

     Asa ca aici avem acest neam pagan si idolatru al Asiriei, care va fi instrumentul judecatii divine in scopul si decretul lui Dumnezeu impotriva lui Iuda si a Ierusalimului. Acesta nu este motivul lor. Nu este intentia lor. Nu acest lucru ii stimuleaza. Ei nu sunt decat niste cuceritori rai si agresivi. Nu vor decat sa omoare, sa distruga, sa cucereasca, si sa jefuiasca. Nu au intentia aceea. Dar decretul divin stapaneste motivele lor si implineste scopul lui Dumnezeu.

     Dar in ciuda acestui lucru, versetul 5 zice: „Vai de asirieni”. Dumnezeu pronunta o judecata impotriva lor, condamnare asupra lor, atunci cand ei fac ceea ce Dumnezeu vrea ca ei sa faca. Judecata este data in versetul 12. „Dupace Domnul Isi va implini toata lucrarea Lui pe muntele Sionului si la Ierusalim”, adica dupa ce va folosi Asiria ca sa faca toate daunele pe care El vrea sa le faca, atunci le va zice: „Voi pedepsi pe imparatul Asiriei pentru rodul inimii lui ingamfate, si pentru trufia privirilor lui semete”.

     Iata pe Asiria. Vor fi un instrument pe care Dumnezeu il foloseste pentru propriul Sau scop in mod suveran si dupa ce au terminat de facut aceasta, in voia si scopul lui Dumnezeu, El se va intoarce impotriva lor si ii va judeca. Asa ca aici aveti, unul langa altul, decretul divin si responsabilitatea omului. Decretul divin si culpabilitatea omului. Nu o sa fie placut. „Voi pedepsi pe imparatul Asiriei pentru rodul inimii lui ingamfate, si pentru trufia privirilor lui semete, caci el a zis: "Prin puterea mainii mele am facut aceste lucruri, si prin intelepciunea mea, - caci sunt priceput; am impins inapoi hotarele popoarelor, si le-am jafuit vistieriile, si, ca un viteaz, am dat jos pe cei ce sedeau pe scaunele lor de domnie".” Asirianul nici nu isi imagina ca el era un instrument al lui Dumnezeu, ci gandea ca el era cuceritorul. „Eu am pus mana pe bogatiile popoarelor, ca pe un cuib, si, cum se strang niste oua parasite, asa am strans eu tot pamantul: niciunul n-a miscat vreo aripa, nici n-a deschis ciocul, ca sa ciripeasca”. „Am furat toate bogatiile popoarelor ca dintr-un cuib si niciunul nu a ciripit".

     Dumnezeu zice: „Nu voi permite aceasta. Nu voi permite aceasta mandrie si ingamfare.” „Se faleste oare securea impotriva celui ce se slujeste de ea?” Asiria era securea, Dumnezeu era Cel care taia. „Sau se mandreste ferastraul fata de cel ce-l manuieste?” Asiria era ferastraul, dar ferastraul era in mana lui Dumnezeu. „Ca si cum nuiaua ar misca pe cel ce o ridica, parca toiagul ar ridica pe cel ce nu este de lemn!” Aceasta ar insemna a da prea multa putere instrumentului si nu celui ce il manuieste. „De aceea Domnul, Dumnezeul ostirilor, va trimete ofilirea prin razboinicii lui cei voinici" -Armata Asiriei- „Si intre alesii lui va izbucni un parjol, ca parjolul unui foc. Lumina lui Israel se va preface in foc, si Sfantul lui intr-o flacara, care va mistui si va arde spinii si maracinii lui, intr-o zi. Va arde, trup si suflet, stralucirea padurii si campiilor lui, de va fi ca un bolnav, care cade in lesin". Dumnezeu va pedepsi pe Asiria.

     Pe de o parte, Asiria este un instrument sub decretul suveran divin si sub puterea lui Dumnezeu, facand ceea ce Dumnezeu i-a poruncit sa faca. Pe de cealalta parte, ei sunt complet culpabili, total vinovati, si vor fi judecati pentru faptele pe care le-au facut.

     Si daca te uiti cautand o explicatie pentru cum sunt compatibile aceste doua lucruri, nu este niciuna. Este asa... este doar asa. Scriptura nu spune nimic mai mult. Nu sunt calificative, avertismente, explicatii.

     Intoarceti la Ioan 3. Aici Isus converseaza cu Nicodim, care este un lider si fruntas al Iudeilor, un fariseu. El e un invatator, cineva care din cate se pare cunoaste Cuvantul lui Dumnezeu si teologia biblica, teologia Vechiului Testament. Dar este apasat pentru ca el vrea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Si in ciuda regligiozitatii lui, nu simte ca el ar fi obtinut acest lucru, ca a intrat in Imparatia lui Dumnezeu. Asa ca Isus vorbeste cu el in Ioan 3:3 si spune: „Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste de sus”, anothen, nascut din nou, sau nascut de sus. Dar sa il privim ca „nascut de sus”, care este o traducere alternativa pentru ca aceasta este ceea ce vrea sa sublinieze restul pasajului. „Daca cineva nu este nascut de mai sus, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu”.

     Ce-i zice lui Nicodim? „Nicodime, lucrezi din greu pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Dar vreau sa iti spun ceva. Nu vei ajunge acolo de aici... aceasta vine de sus. Daca vei fi regenerat, trebuie sa vina la tine de sus. Nu poti castiga asta”. Desigur, noi intelegem aceasta nu? Pentru ca Iudeii incercau sa ajunga in Imparatie lucrand ei, iar mesajul lui Isus este: „Nu puteti sa intrati in felul acesta, aceasta coboara de sus. Nicodim, daca vrei sa intri in Imparatie, trebuie sa fi nascut de sus”. Si Nicodim intelege paradigma, intelege ca Isus face o analogie si zice: „Cum poate un om sa fie nascut cand e batran? Cum... cum poate sa se intample asa ceva? Uite, eu nu am contribuit la prima mea nastere, nimeni nu face asta, cum atunci ma voi face sa fiu nascut din nou? Cum am sa fac asta? Cum as putea sa intru in pantecele mamei mele din nou si sa fiu nascut?” Vorbeste in metafore, a prins ideea. Isus ii spune: „Ai nevoie de o noua nastere. Ai nevoie de o schimbare totala. Trebuie sa fii regenerat de sus.” Si intrebarea lui este: „Cum pot eu sa fac aceasta?” Si raspunsul este: „Nu poti". Nu poti. Pentru ca, versetul 6: „Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh, este duh.” Ai nevoie de o nastere spirituala care nu vine din carne. Asa ca nu poti genera o nastere spirituala. Nu te poti regenera pe tine insuti. Nu poti face nimic. „Trebuie sa fi nascut de sus", versetul 7.

     Asa ca avem pe omul acesta zicand: „Vreau sa intru in Imparatia lui Dumnezeu”. Si raspunul lui Isus este: „Uite, pentru aceasta este nevoie de o regenerare atat de totala si dramatica incat nu poate sa se faca decat de mai sus. Carnea nu o poate face, tu nu o poti face.”

     Si asta este foarte instructiv, cand este vorba despre cum evanghelizam. Cand cineva vine la tine si spune: „Vreau sa intru in Imparatia lui Dumnezeu,” ce i-ai spune? Probabil ca i-ai zice: „Fa aceasta rugaciune”. Serios? „Spune aceste cuvinte, repeta dupa mine.” Aud lucrul acesta tot timpul. Isus nu a facut aceasta. Isus nu a zis: „Aici ai 3 sau 4 pasi de urmat.” Isus a zis: „Trebuie sa recunosti ca acest lucru este ceva ce tu nu poti sa faci. Este o lucrare divina care coboara de sus si constituie o regenerare totala, viata noua, si tu nu poti sa o produci deoarece carnea poate produce numai... ce? Carne. Ai nevoie de o nastere spirituala din cer.

     Si apoi in versetul 8, gasim o declaratie si mai uimitoare: „Vantul sufla.” Isus schimba de la analogia cu nasterea, la analogia cu vantul. „Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu sti de unde vine, nici incotro merge.” Toti stim asta nu? Vantul vine, si asta este. Il simtim. Vedem efectul lui. Dar nu stim de unde vine, nu stim unde se duce. Noi nu putem sa-l pornim, nici nu-l putem opri. Lucreaza printr-o putere care ne depaseste. “Tot asa este cu toti cei nascuti din Duhul.”

     Ce zice Isus? Aceasta este o minune divina care vine din ceruri. Nu este ceva ce tu poti crea. Nu este ceva ce tu poti produce. Nu este ceva ce tu poti prelucra. Este un lucru spiritual, o lucrare a Duhului Sfant si Duhul Sfant vine la cine vrea atunci cand vrea. Este un raspuns atat de puternic. Vorbesti despre o minune divina... ...care coboara de sus.

     Pentru a pecetlui asta, mergeti la versetul 27, acelasi capitol. Ioan Botezatorul a raspuns si a zis - este evident ca a inteles mesajul: „Omul nu poate primi decat ce-i este dat...” de unde? „Din cer.”

     Asa ca mesajul pentru Nicodim este: „vrei sa intri in Imparatia Cerurilor? Asta este o minune divina. Este ceva ce Duhul face, la cine vrea El, atunci cand vrea El. Vine si se duce si vezi realitatea venirii Lui dar nu sti unde sau cand... Este o minune divina.

     Am conclude de aici ca aceasta este doctrina Suveranitatii Divine, nu-i asa? Duhul vine cand vrea, peste cine vrea. Este un act suveran divin. Vine de sus, da viata la cine vrea atunci cand vrea. Nu o poti prelucra, nu poti face sa se intample. Nu poti decat sa primesti darul ceresc. Suveranitatea divina. Si totusi, priviti la versetul 15. „Oricine crede in El va avea viata vesnica.”

     Ha! Chiar? Oricine crede in El va avea viata vesnica? Asta suna a vointa umana, nu-i asa? Suna a responsabilitate umana. Si este aceasi conversatie. Intelegeti asta? Nu o sa va usurez durerea, doar incerc sa fac sa va doara mai putin daca doar intelegeti ca aceste doua lucruri merg mana in mana.

     Voi spuneti: „Si cum le impaci?” In acelasi mod in care Biblia o face. Amandoua sunt realitati, amandoua coexista, merg una cu alta... fara nicio explicatie. Oricine crede. „Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea...” versetul 16, „... incat a dat pe singurul Sau Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Versetul 18, „Cel ce crede in El, nu este judecat; dar cine nu crede, a si fost judecat. Versetul 36: „Cine crede in Fiul, are viata vesnica.”

     Ce spunem deci despre pasajul acesta? Daca vei intra in Imparatia lui Dumnezeu, este o lucrare a Suveranitatii Divine din ceruri facuta de Duhul Sfant, la cine vrea El, cand vrea El. Si este la fel de adevarat ca oricine crede va avea viata vesnica. Asta zice Biblia.

     Intoarceti la capitolul 6 din Ioan... si va voi arata uniformitatea... apropos, acestea nu sunt lucruri separate in carti diferite, scrise de autori diferiti; acestea sunt aceleasi conversatii in aceleasi contexte. In Ioan 6 versetul 37, uitati-va mai bine la versetul 35. In versetul 35, Isus spune: „Eu sunt Painea vietii. Cine vine la Mine, nu va flamanzi niciodata; si cine crede in Mine, nu va inseta niciodata. Dar v-am spus ca M-ati si văzut, si tot nu credeti”. Daca ati crede, nu ati flamanzi. Daca ati crede, nu ati inseta. Daca ati crede, ati avea viata. Dar voi nu credeti. Responsabilitate a omului. Vointa omului.

     Apoi ajungem la versetul 37: „Tot ce-Mi da Tatal, va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara: caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes. Si voia Celuice M-a trimes, este sa nu pierd nimic din tot ce Mi -a dat El, ci sa-l inviez in ziua de apoi.”

     Deci... mantuirea apartine doar celor ce Tatal ii da lui Hristos. Priviti la versetul 44: „Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal, care M-a trimis”. Asa ca nimeni nu va veni la Hristos daca nu sunt atrasi de Tatal; putere suverana. Nimeni nu vine la Hristos numai daca sunt dati de Tatal lui Hristos. Asta este suveranitatea divina. Isus spune: „Caci M-am pogorat din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Si voia Lui este ca toti cei pe care El Mi i-a dat, ei vor veni, iar Eu nu voi pierde pe niciunul dintre ei.” Aceasta este suveranitatea divina. Tatal alege, Tatal atrage, Tatal Ii da Fiului, Fiul ii primeste, Fiul ii pazeste, Fiul ii inviaza. Suveranitate divina. Si totusi, versetul 35: „Cine crede in Mine, nu va inseta niciodata. Dar M-ati si vazut, si tot nu credeti”. Aceasta este responsabilitate a oamenilor.

     Priviti la versetul 47. „Adevarat, adevarat, va spun, ca cine crede in Mine, are viata vesnica”. Versetul 57. „Dupa cum Tatal, care este viu, M-a trimis pe Mine, si Eu traiesc prin Tatal, tot asa, cine Ma mananca pe Mine, va trai si el prin Mine”.

     Pe de o parte, nimeni nu vine daca Tatal nu il atrage. Nimeni nu vine decat daca Tatal atragandu-l il da lui Hristos, si totusi... oricine crede poate veni, si oricine nu crede, este pierdut. La sfarsitul capitolului, aproape la sfarsitul capitolului, in versetul 63, spune: „Duhul este acela care da viata”. Am vazut lucrul acesta inainte. Desigur, este o lucrare spirituala venita de sus. „Este Duhul acela care da viata. Carnea nu foloseste la nimic”. Este o lucrare spirituala. Este divina. Este cereasca. Este de sus. Dar versetul 64 spune: „Dar sunt unii din voi care nu cred”. Si apoi versetul 65. „Tocmai de aceea v-am spus ca nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu”.

     Cum armonizam aceste lucruri? Nu stiu. Nimeni nu vine decat daca este de la Tatal. Nimeni nu vine daca nu e atras de Tatal. Nimeni nu poate veni daca nu este dat de Tatal Fiului. Si totusi, zice: „Oricine crede... poate veni”.

     Intoarceti la Fapte capitolul 2. Petru se ridica la Rusalii, versetul 22, si predica in Ierusalim. Si spune: „Barbati Israeliti, ascultati cuvintele acestea!” Aceasta este marea predica de la Rusalii. „Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu inaintea voastra prin minunile, semnele si lucrarile pline de putere, pe care le-a facut Dumnezeu prin El in mijlocul vostru, dupa cum bine stiti”. In paranteza, Isus e subiectul.

     „Pe Omul acesta, Isus, dat in minile voastre, dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu”. Stiinta mai dinainte insemnand prestabilire. Isus a fost dat ca sa fie crucificat prin hotararea si stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu. Acesta este un decret divin al lui Dumnezeu. „Voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege”.

     „A fost planul lui Dumnezeu si voi ati facut asta. A fost voia lui Dumnezeu si voi sunteti vinovati. A fost un decret divin, dar voi sunteti responsabili de ce I-ati facut lui Hristos”.

     Capitolul 4 din Faptele Apostolilor cu versetul 27: „In adevar, impotriva Robului Tau celui sfant, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au insotit in cetatea aceasta Irod si Pilat din Pont cu Neamurile si cu noroadele lui Israel”. Cine deci erau vinovati de omorarea lui Isus? Aici sunt mentionati Irod, Pilat din Pont, Neamurile - fiind romanii care L-au executat si L-au maltratat, si Israelitii care cautau moartea Lui. "Sunteti toti vinovati." Dar ce au facut toti acestia, Irod, Pilat din Pont, Neamurile, Israelitii... ce au facut ei cand L-au omorat pe Hristos?

     Versetul 28: „Ca sa faca tot ce hotarase mai dinainte mana Ta si sfatul Tau”. Asa ca au facut exact ceea ce Dumnezeu hotarase mai dinainte sa se faca. Au facut exact ce a planuit Dumnezeu sa se faca. Dumnezeu a hotarat mai dinainte, a predeterminat moartea lui Isus ca un sacrificiu pentru pacat. Si totusi, toti cei ce au fost implicati in executia lui Hristos sunt vinovati inaintea lui Dumnezeu pentru o crima atroce. Scriptura pune in mod constant suveranitatea divina si responsabilitatea omului impreuna fara niciun efort de a explica relatia dintre ele. A fost Iuda - in primul capitol din Fapte - cel care a implinit profetia de a face ce a facut pentru ca Dumnezeu a hotarat ca Iuda sa faca ce a facut, si cand a facut ce a facut a fost deplin responsabil de fapta lui. Si a mers la locul lui, unde trebuia sa mearga, in iad.

     Aceasta a fost introducerea...

     Intoarceti la Romani 9. Vreau sa va arat conexiunea cea mai puternica dintre aceste doua doctrine. Romani 9 si 10. De la capitolul 1 pana la 8, Pavel explica Evanghelia, in toata slava si plinatatea ei. Acum, in capitolele 9, 10 si 11, apostolul Pavel, dupa ce a prezentat Evanghelia cu toate bogatiile ei, vrea sa aplice Evanghelia aceasta pacatosilor pierduti, in particular oamenilor cei mai apropiati si cei mai dragi ai inimii lui, si, chiar daca el a fost apostolul Neamurilor, cei mai apropiati si dragi ai inimii lui erau Iudeii. Pavel intelege Evanghelia si vrea sa ne explice cum se aplica Evanghelia. Si acest lucru este foarte instructiv pentru noi.

     Aici este inima lui: capitolul 9, versetul 1. „Spun adevarul in Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfant, imi este martor, ca simt o mare intristare, si am o durere necurmata in inima. Caci aproape sa doresc sa fiu eu insumi anatema, despartit de Hristos, pentru fratii mei, rudele mele trupesti, care sunt Israeliti”.

     Pavel spune: „Uite, inima mea plange neincetat. Simt o mare intristare si o durere necurmata in inima, aproape ca doresc eu insumi sa merg in iad daca asta ar insemna ca Iudeii sa fie mantuiti”. Aceasta e pasiunea lui pentru Evanghelie, Evanghelia glorioasa pe care doar ce a explicat-o, pentru ca sa ajunga la ai lui. Aceeasi pasiune este si in capitolul 10 versetul 1: „Fratilor, dorinta inimii mele si rugaciunea mea, ‚deesis’, cerinta mea, implorarea mea catre Dumnezeu pentru Israeliti, este sa fie mantuiti”.

     Aici apostolul Pavel isi varsa inima cu privire la aplicarea Evangheliei pacatosilor, in special celor mai apropiati si mai dragi lui, adica iudeilor. Este pasionat pentru mantuirea pacatosilor. A dat totul pentru acest scop, chiar propria lui viata. Acesta este un punct important, pentru ca sunt persoane care atunci cand accepta doctrina suveranitatii divine isi pierd echilibriul si nu accepta in mod egal responsabilitatea pacatosului de a crede si vinovatia omului de a nu crede, si astfel devin indiferenti fata de evanghelizare. Ei spun, „Pai, totul e prestabilit, Dumnezeu va face ce va face, totul e in planul Sau. Care este atunci responsabilitatea mea?” Nu aceasta este atitudinea apostolului Pavel. El are o pasiune fierbinte pentru mantuirea Iudeilor si Neamurilor, si introduce si pe Neamuri in capitolul 11. Aceasta a fost pasiunea fiecarui misionar credincios din istoria Bisericii, nici macar in cei ce au imbratisat doctrina suveranitatii divine nu s-a racit pasiunea din pricina asta, ci doctrina asta a aprins pasiunea si mai mult, stiind ca Dumnezeu are poporul Lui ici si colo care va raspunde Evangheliei, si ca ei erau responsabili de a raspandi Evanghelia tuturor oamenilor pentru ca toti oamenii sunt responsabili de a crede. Asa ca Pavel ne arata aici pasiunea pentru evanghelizarea celor pierduti, chiar daca el intelege doctrina aceasta.

     Vreau sa vedeti trei lucruri. Daca veti face evanghelizare eficace, Pavel le-a inteles pe toate trei.

     Numarul unu: suveranitatea divina; el a inteles-o. A zis: „Priviti, Israelul nu crede, si ma doare inima pentru aceasta.” Dar inseamna asta ca planul lui Dumnezeu a esuat? Sunt oamenii responsabili? Versetul 6: „Dar aceasta nu inseamna ca a ramas fara putere Cuvantul lui Dumnezeu”. Apostazia Israelului, necredinta Israelului nu inseamna ca Cuvantul lui Dumnezeu, fagaduintele lui Dumnezeu, decretul lui Dumnezeu a esuat. Ci mai degraba, „nu toti cei ce se coboara din Israel, sunt Israel”.

     Ce inseamna aceasta? Dumnezeu niciodata nu a planuit sa mantuiasca tot Israelul. Nu tot Israelul fizic, nu toti Iudeii care sunt Iudei din nastere trebuie sa fie in Imparatie. Aceasta este ceea ce spune. Nu, nu tot Israelul este Israelul spiritual, nu sunt toti fii pentru ca sunt samanta lui Avraam. Nu toti cei ce se trag din Avraam sunt copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu e selectiv. L-a respins pe Ismael, pe primul fiu al lui Avraam, si a binecuvantat pe Isaac.

     Apoi merge mai departe. Isaac a avut gemeni, pe Iacov si Esau. Inainte sa se fi nascut, spune versetul 11, inainte sa fi facut vreun bine sau rau, „ca sa ramana in picioare hotararea mai dinainte a lui Dumnezeu”, Dumnezeu a fost cel care a hotarat ca cel mai mare va sluji celui mai mic. Dumnezeu a fost cel care a zis „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urat”. Dumnezeu intotdeauna a fost selectiv. Il respinge pe Ismael, il alege pe Isaac. Il respinge pe Esau, il alege pe Iacov.

     Veti zice: „Stai putin! - Versetul 14 - Ce vom zice? Nu este asta incorect? Nu este asta nedrept?” Iar raspunsul este... in Dumnezeu nu este nedreptate, asa-i? „Nu va face Judecatorul lumii dreptate? Nu este Dumnezeu Cel neprihanit?” Nu, nu, nu, nicidecum.

     Dumnezeu intotdeauna a lucrat in felul acesta. Se intoarce la Moise in versetul 15, Exod 33. „Caci El a zis lui Moise: "Voi avea mila de oricine-Mi va placea sa am mila; si Ma voi indura de oricine-Mi va placea sa Ma indur." Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are milă”. Aceasta este suveranitatea divina. Acesta este pasajul cel mai puternic din Scriptura despre suveranitatea divina in mantuire. Dumnezeu nu a intentionat niciodata sa mantuiasca tot Israelul. Nu a intentionat niciodata sa accepte pe toti cei ce coboara din Avraam. A fost selectiv dintotdeauna. Ii repeta aceasta lui Moise. Totul este despre vointa Lui, dorinta Lui. Chiar i-a zis lui Faraon, in versetul 17: „Te-am ridicat inadins, ca sa-Mi arat in tine puterea Mea, si pentruca Numele Meu sa fie vestit in tot pamantul”. Dumnezeu l-a ridicat pe Faraon? Faraonul care a asuprit Israelul? Faraonul care l-a urmarit pe Israel a fost un instrument al lui Dumnezeu? Totalmente un instrument al lui Dumnezeu. Totalmente. Dar a fost el vinovat pentru ce a facut chiar daca a fost un instrument al lui Dumnezeu? Da, s-a inecat cu restul egiptenilor atunci cand Dumnezeu a inchis Marea Rosie peste ei. Dumnezeu face alegeri. Dumnezeu hotaraste.

     Deci versetul 19; te vei plange? „Atunci de ce mai baga de vina? Cum atunci poate Dumnezeu sa ma invinovateasca? Vreau sa zic, daca El a scris totul dinainte, cum poate sa ma invinovateasca? Caci cine se poate impotrivi voiei Lui?”

     Si aici avem raspunsul: „Cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu?” Inchide-ti gura. Cine te crezi ca esti, om slab, fricos, firav si cu minte redusa? Ce crezi ca faci? Cu cine vorbesti?

     „Dar mie chiar nu mi se pare drept”. Serios? „Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: 'Pentru ce m-ai facut asa?' Nu este olarul stapan pe lutul lui, ca din aceeasi framantatura de lut sa faca un vas pentru o intrebuintare de cinste, si un alt vas pentru o intrebuintare de ocara? Si ce putem spune, daca Dumnezeu, fiindcă voia sa-Si arate mania...” Nu are El dreptul sa-si arate mania? Oare nu are El dreptul „sa-Si arate bogatia slavei Lui fata de niste vase ale indurarii, pe care le-a pregatit mai dinainte pentru slava?”

     Va spun, asta este partea din Scriptura cea mai puternica cu privire la suveranitatea divina in mantuire. Atat de puternica. Apoi continua sa demonstreze asta citand profetii Isaia si Osea in versetele 25 si 29. Pavel a inteles suveranitatea divina. El a inteles ca mantuirea este o lucrare a lui Dumnezeu, o alegere selectiva a lui Dumnezeu. El are mila de cine alege El sa aiba mila. Trebuie sa intelegeti asta. Asta invata Scriptura: suveranitate divina.

     Apoi ajungem la versetul 30, si invatam ca Pavel a inteles si responsabilitatea omului. „Deci ce vom zice? Neamurile, cari nu umblau dupa neprihanire, au capatat neprihanirea si anume neprihanirea care se capata prin credinta; pe cand Israel, care umbla dupa o Lege, care sa dea neprihanirea, n-a ajuns la Legea aceasta”. Aici Pavel spune ceva care pare complet contrar. Neamurile nu Il cautau pe Dumnezeu, nu cautau neprihanirea, dar au primit neprihanirea prin credinta. Si vorbeste aici despre credinciosii dintre Neamuri care formau biserica in care el a fost un catalizator asa de important in lucrarea lui. Ce s-a intamplat aici? Neamurile care nici macar nu stiau nimic despre Dumnezeul adevarat, care nu stiau despre descoperirea lui Dumnezeu in Scripturi, ei au primit neprihanirea prin credinta pe cand Iudeii, versetul 31, au continuat sa o caute prin Lege si niciodata nu au gasit-o pentru ca nu poti fi mantuit prin Lege. Ei nu au cautat-o prin credinta, spune versetul 32. De ce? Pentru ca credinta aceasta trebuia sa fie in Isus Hristos si ei s-au poticnit in Piatra de poticnire. S-au poticnit in Isus Hristos.

     Apoi il citeaza iar pe Isaia in versetul 33. „Iata ca pun in Sion o Piatra de poticnire, si o stanca de cadere”. Problema este ca Neamurile nu s-au poticnit in Hristos, ei L-au vazut pe Hristos, au crezut, au fost mantuiti, au primit neprihanirea. Iudeii au vrut-o prin fapte. Hristos a fost o piatra de poticnire pentru ei. Niciodata nu au ajuns la neprihanire. Ei sunt responsabili. Pavel vorbeste aici despre ceea ce Neamurile au facut si ceea ce Iudeii nu au facut.

     Apoi termina, in versetul 33, cu aceste cuvinte: „Si cine crede in El, nu va fi dat de rusine”. Neamurile au crezut, nu au ramas de rusine. Au primit neprihanirea si mantuirea. Iudeii nu au crezut, au fost dati de rusine; pentru totdeauna dati de rusine, impreuna cu restul necredinciosilor din lumea intreaga.

     Asa ca in versetul 30 Pavel trece la al doilea lucru pe care el l-a inteles: responsabilitatea omului, vointa omului. Trebuie sa crezi si daca nu crezi, vei muri in pacatele tale.

     Asta ne conduce la capitolul 10, priviti: „Fratilor, dorinta inimii mele si rugaciunea mea catre Dumnezeu pentru Israeliti, este sa fie mantuiti”. Vreau ca ei sa fie mantuiti, dar au cateva probleme. In primul rand... nu Il cunosc pe Dumnezeu, nu stiu despre Dumnezeu, au o ravna pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cu cunostinta. Au o intelegere gresita despre Dumnezeu. In al doilea rand, nu isi inteleg propriile lor pacate. Nu stiu cat de neprihanit este Dumnezeu asa ca incearca sa isi lucreze propria lor neprihanire ca sa nu se supuna neprihanirii lui Dumnezeu. Au o intelegere gresita despre Dumnezeu, au o intelegere gresita despre pacatele lor. Ei cred ca sunt mai neprihaniti decat sunt in realitate, Dumnezeu este mai putin neprihanit decat este, asa ca ei pot atinge standardul lui Dumnezeu. Le lipseste cunostinta despre Dumnezeu, despre pacat, si desre Hristos, in versetul 4, ei nu inteleg ca „Hristos este sfarsitul Legii, pentru ca oricine crede in El sa poata capata neprihanirea.” Ei nu inteleg ca doar a crede in Hristos este sfarsitul tiraniei Legii asupra omului. Toti oamenii au incalcat Legea lui Dumnezeu. Deci Legea ii va condamna la pedeapsa vesnica, daca puterea Legii nu este rupta. Si poate fi rupta numai daca este satisfacuta de o pedeapsa si Hristos a suferit pedeapsa, si asa a sfarsit tirania Legii pentru toti cei ce cred. Si avem fraza aceasta din nou: „Pentru toti cei ce cred. Toti cei ce cred”.

     Mergeti la versetul 9, aici este punctul principal. „Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si dacs crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire".

     Capitolul 9, capitolul care in modul cel mai puternic in Biblie vorbeste despre suveranitatea divina, Dumnezeu mantuieste pe cine vrea, cand vrea. Asa cum am vazut si in Evanghelia dupa Ioan. Si chiar langa el in capitolul 10, nu in alta carte, nu scris altadata, ci in aceeasi discutie, scris de acelasi autor, in acelasi timp, cu aceeasi pana in mana, spune, in versetul 11: „Oricine crede in El nu va fi dat de rusine”. Aceasta este a doua oara. Asta a zis si in verseul 33, si este repetata din nou, iar cuvantul este: „oricine, oricine, oricine”. Si nu este diferenta, spune versetul 12, „nu este nicio deosebire intre iudeu si grec; caci toti au acelasi Domn, care este bogat in indurare pentru toti cei ce-L cheama.” Aveti "toti", aveti "oricine". Apoi in versetul 13, „Oricine va cheama numele Domnului va fi mantuit”. Nu este asta incredibil? In acelasi loc. Unul langa altul.

     Pavel a inteles suveranitatea divina. A inteles si responsabilitatea omului. Este un al treilea lucru pe care el l-a inteles si eu il numesc: responsabilitatea Evangheliei, responsabilitatea Evangheliei. Versetul 14; acest lucru este foarte important. Care este responsabilitatea noastra? Pana acum am ramas doar impotmoliti intr-o discutie esoterica despre cum lucreaza acestea impreuna? Nicidecum. „Oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit”, asa ca responsabilitatea noastra apare in versetul 14. „Dar cum vor chema pe Acela in care n-au crezut? Si cum vor crede in Acela, despre care n-au auzit? Si cum vor auzi despre El fara propovaduitor? Si cum vor propovadui, daca nu sunt trimisi?”

     Suveranitate divina absoluta. Dumnezeu alege pe cine vrea, mantuieste pe cine vrea. Chiar dupa asta, responsabilitatea omului. Daca crezi, oricine ai fi, si daca Il chemi, oricine ai fi, vei fi mantuit. Dar asta nu poate sa se intample, daca nu auzi. Si asta nu poate sa se intample, daca cineva nu este trimis. Asta devine responsabilitatea Evangheliei. Este extrem de important. Nu degeaba se zice: „Cat de frumoase sunt picioarele celor ce aduc vesti bune despre lucruri bune”. Desigur, orice persoana care a auzit Evanghelia si crede, vrea sa imbratiseze pe cel ce a adus mesajul cu multumire.

     Versetul 17 spune: „Credinta vine prin...” prin ce? „Prin auzire, auzirea prin Cuvantul lui Hristos”. Este vorba de credinta. Si daca vrei ca oamenii sa creada, trebuie sa duci mesajul pana la ei. Pavel a inteles asta. Dumnezeu intelege. Priviti la versetul 21. „Pe cand, despre Israel, Dumnezeu zice:” - Acestea sunt tocmai cuvintele lui Dumnezeu din Isaia 65:2 - „Toata ziua Mi-am intins mainile spre un norod razvratit si impotrivitor la vorba”. Uau! Dumnezeu? Dumnezeu, Cel ce hotaraste si porunceste si are mila de cine vrea, si impietreste pe cine vrea El, si care il iubeste pe Iacov dar il uraste pe Esau...? Dumnezeu? Dumnezeul care nu a intentionat niciodata ca toti Iudeii sau toate Neamurile sa fie mantuite? Dumnezeu, care Isi stabileste scopurile din vesniciile trecute, si care alege cine sa fie mantuit? Este Dumnezeu un evanghelist care tine bratele deschise, care intinde mainile Sale unor oameni neascultatori si indrazneti care nu accepta mesajul Sau? Chiar si Dumnezeu intelege echilibrul dintre suveranitatea divina si responsabilitatea omului. Si intelege si responsabilitatea Evangheliei, pentru ca Dumnezeu Insusi este un evanghelist.

     Biblia in nici un fel nu incearca sa armonizeze lucrurile acestea. Ele doar sunt acolo. Dar Biblia ne da o rezolvare foarte profunda. Mergeti la sfarsitul capitolului 11. Versetul 33. Aici se gaseste ultimul cuvant. „O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui, si cat de neintelese sunt caile Lui!”

     Care este raspunsul final? Armonia dintre suveranitatea divina si responsbilitatea umana nu ne este data noua. Nu e pentru noi. Este imposibil de cautat, de inteles, este de nepatruns, este imposibil a o concepe.

     Psalmul 139 spune: „Este prea inalta”. Psalmul 92 spune: „Este prea joasa”. Nu aveti nevoie de mai multa informatie. Asta e tot. Asta e tot ce putem intelege. Tot ce putem intelege. Intelegeti suveranitatea divina? Intelegeti responsabilitatea omului? Intelegeti responsabilitatea Evangheliei? Este suficient, suficient atunci.

     Apoi versetul 34, pune punct final la tot. „Caci cine a cunoscut gandul Domnului?” Opriti-va aici. Acest cuvant este luat din Isaia 40 cu versetul 13. „Caci cine a cunoscut gandul Domnului?” Ce ne spune asta? Ca nu putem gandi cum gandeste Dumnezeu. Ati inteles? Ne-am atins limita. Doar pana aici. Chiar daca folosim doar 10% din creier, mai departe nu poate ajunge. Chiar daca ar aparea si celalalt 90%, tot aici am fi. Nu ne este disponibil noua. Deci nu fiti dezamagiti ca nu va pot raspunde la intrebare. Cauza pentru care eu nu pot sa raspunda la intrebarea voastra este pentru ca nu stiu mai multe decat voi. Tot ce stiu este ce spune Scriptura. Si sunt multumit sa zic ca nu pot sa cunosc gandul Domnului. Dar pot sa Il cunosc pe El si pot sa ma incred in El si poate intr-o buna zi totul va fi clar. Nici o singura minte, si nici toate mintile tuturor fapturilor nu ar putea intelege aceste mistere.

     Si intotdeauna sunt acei oameni care vor sa-I sugereze lucruri lui Dumnezeu despre cum poate sa faca lucrurile mai bine. Cine deci este sfatuitorul Lui? Oh, hai! Cine te crezi ca esti? Vreau sa zic, cea mai buna sfatuire din Biblie i-a fost data lui Iov atunci cand prietenii lui au stat langa el 7 zile fara sa zica nimic. Sa invatam ceva din asta, bine? Doar sa ne tinem gura inchisa. Dumnezeu nu cauta sfaturi. Nu este o cutie unde sa-ti pui sugestiile la sfarsitul Bibliei. Nu putem sa cunoastem gandul Lui si nu-I putem oferi nimic de care El sa nu stie deja.

     Si in al treilea rand, citand Iov 41:11, in versetul 35: „Cine I-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Nu aveti nicio datorie la Dumnezeu pentru ca El nu va datoreaza nimic. Este acea vorba, cum ca ai facut ceva pentru Dumnezeu, si acum El iti este dator. Serios? Iti datoreaza o explicatie. Iti datoreaza mai multa informatie. Eu nu prea cred. Nu iti datoreaza claritate. Nu iti datoreaza o explicatie despre actiunile Sale. Nu iti datoreaza o explicatie despre alegerile Sale. Nu iti datoreaza nimic. Nu poti sa-I cunosti gandul. Nu ai nimic de oferit Lui si nu ai nicio datorie la El. Dar intelegeti cele trei lucruri, nu-i asa? Suveranitate divina, responsabilitatea omului, responsabilitatea Evangheliei. Lasati deci teologia voastra sa se odihneasca aici, si teologia care se odihneste se preface in doxologie. Aici terminam, dragi prieteni. „Caci din El... si prin El... si pentru El sunt toate lucrurile”. Terminam cu suveranitate divina, asa-i? In final totul este suveranitate divina. „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile, a Lui sa fie slava in veci de veci. Amin”.

     Doriti sa cititi asta cu mine pentru ca asa sa va ramana scris in minte? „Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile, a Lui sa fie slava in veci de veci. Amin”. Nu sunteti fericiti ca aveti un Dumnezeu care este atat de mare fata de voi incat nici nu puteti intelege maretia si slava Lui? Psalmul 77:19 zice, vorbind despre Dumnezeu: „Ti-ai croit un drum prin mare, o carare prin apele cele mari, si nu Ti s-au mai cunoscut urmele". Ati gasit vreodata o urma in ocean? Ati gasit vreodata o urma intr-o cascada? Eu nu prea cred, asa ca nici nu veti fi capabili sa-I gasiti urmele lui Dumnezeu.

     Tata, ne gasim placerea in adevarul pe care Tu ni l-ai descoperit. Ne bucuram in el. Este glorios pentru noi. Iti multumim ca esti Dumnezeul care esti. Iti multumim ca ne-ai dat atat de mult. Iti multumim Tie, Dumnezeule, pentru ca mantuiesti pacatosi care cred si pentru ca chemi pe toti pacatosii la pocainta si credinta, si oricine cheama Numele Tau, oricine crede in Tine va fi mantuit. Dorim sa nu fie pacatosi aici care sa se poticneasca in Hristos si sa fie dati de rusine pentru totdeauna. Vei chema, Doamne, la Tine chiar in momentul acesta pacatosi si vei auzi glasul pacatosilor care te cheama? Si aminteste-ne iarasi de responsabilitatea Evangheliei, ca nimeni nu poate chema pe acela in care nu crede si nimeni nu poate crede in acela despre care nu a auzit, si nimeni nu poate auzi daca nu este un predicator si nu va fi niciun predicator daca nu suntem noi. Dorim sa implinim responsabilitatea acestui plan magnific, miraculos, supranatural, deplin, glorios. Si in final, totul se dezleaga in Tine si Tu primesti toata slava. Pentru asta iti dam slava.

Amin.