“Absalom, fiul meu, fiul meu…”

Oare poate exista o experienta mai dramatica decat aceea traita de un parinte care isi vede copilul ridicandu-se impotriva lui ? Pe “scara Richter” a cutremurelor sufletesti ce se pot produce in timpul vietii, aceasta durere este una din cele mai devastatoare.

Dupa ce ai investit dragoste dezinteresata fata de copilul pe care il iubesti ca lumina ochilor, facand sacrificii inimaginabile si imposibil de cuantificat, sa ai parte de ura lui, mergand pana la intentia de a-ti lua viata, nu poate fi ceva mai dureros decat aceasta. David, “omul dupa inima lui Dumnezeu” ( Fapte 13, 22 ) a trait aceasta trista si dureroasa experienta.

Din ea, din acesta teribila traire sufleteasca, s-a nascut Psalmul 3. Asa cum ne arata preambulul, acest psalm a fost scris cu prilejul fugii lui David dinaintea ostirii condusa de fiul sau Absalom, uzurpatorul tronului. De ce oare ingaduie Dumnezeul iubirii sa trecem prin asemenea experiente ?

Nu mai caut demult raspuns la asemenea intrebari. Va sosi in curand timpul raspunsurilor…Un singur lucru imi este clar: traind astfel de experiente dramatice ( ca cea a lui David, Iov, Avraam s.a. ), oamenii credintei pot intelege mai profund Evanghelia. Un om ca David va intelege cate ceva din imensa durere pe care o simte inima de Tata a lui Dumnezeu atunci cand isi vede fiii risipitori de pe pamant ridicandu-se impotriva Lui, hulindu-I Numele, batjocorind credinta sau ( mai rau ! ) ignorandu-L.

Privite din aceasta perspectiva, astfel de experiente dramatice nu raman fara un sens precis. Si daca au sens, inseamna ca ele contin o mare binecuvantare. O binecuvantare pe care o primesti printre lacrimi fierbinti si gemetele unei inimi sfasiata de durere.

O rugaciune de dimineata


“Istovit de durere şi de oboseala fugii sale, el şi cei care-l însoţeau s-au oprit lângă Iordan pentru a se odihni câteva ceasuri. S-a trezit de strigătele care îl somau să fugă imediat. În întuneric, trecerea râului adânc şi repede a trebuit să fie făcută de toată acea grupă de bărbaţi, femei şi copii mici, deoarece se apropiau de ei forţele fiului trădător.” ( E. G. White, “Educatie”, pag. 164, 165).

Acesta era contextul in care a fost scris Psalmul 3: fuga dezordonata, panica, nesiguranta, debusolare… Supranumit si “o rugaciune de dimineata” , Psalmul 3 este inrudit cu urmatorul care este “ o rugaciune de seara”. Cele patru strofe ale poemului urmaresc pe rand urmatoarele idei:

- Strofa 1 ( vers. 1-2 ) ne prezinta cate ceva din situatia primejdioasa in care se gasea David in acele momente.

- Strofa 2 ( vers. 3-4 ) reprezinta o rememorare a ajutorului dat de Dumnezeu in trecut.

- Strofa 3 ( vers. 5-6 ) ne descrie simtamantul de siguranta trait de David in mijlocul primejdiei prezente.

- Strofa 4 ( vers. 7 ) este o rugaciune pentru biruinta asupra dusmanilor.

Psalmul se incheie cu o nota optimista:o binecuvantare rostita pentru poporul lui Dumnezeu.

Asemenea multor psalmi, cel de-al treilea sufera o schimbare brusca si dramatica incepand cu versetele de la mijloc, facandu-ne sa intelegem ca in sufletul autorului se produce o evolutie sufleteasca: de la descurajarea si oboseala traite la caderea noptii, la increderea si speranta aduse de ivirea unei noi dimineti.

Istoria ne relateaza ca hughenotii din armata lui Conde cantau Psalmul 3 la schimbarea garzii , in timpul razboaielor religioase.

“Ce multi sunt vrajmasii mei !”

Uneori trebuie sa trecem prin anumite imprejurari ale vietii pentru ca sa ne dam seama de doua lucruri: cine sunt adevaratii prieteni si cine ne este cu adevarat vrajmas.

Probabil ca in zilele bune ale domniei lui, David nu putea sa-i delimiteze atat de clar pe prietenii sai de dusmanii pe care-i avea. A fost nevoie de o criza in viata sa pentru a-si cunoaste semenii asa cum erau ei dincolo de masca.

Care este concluzia imparatului? Nici lui nu-i vine sa creada. Este atat de uluit de ceea ce constata incat de trei ori foloseste expresia “ce multi sunt vrajmasii mei!”. Oameni pe care-i ajutase si pe care ii considerase prieteni de nadejde isi dau acum arama pe fata, dovedind ca nu au fost niciodata prietenii adevarati ai imparatului.

Oare cum este gustul tradarii ? Cat de intensa e amaraciunea traita de un om care se vede tradat si parasit de cei pe care-i considera prieteni ? Cu totii cunoastem acest gust amar, intr-o masura mai mica sau mai mare. David insa a baut paharul acestei amaraciuni pana la fund…

In Psalmul 41, 9 , David isi exprima imensa amaraciune a tradarii: “Chiar si acela cu care traiam in pace, in care imi puneam increderea si care manca din painea mea, ridica si el calcaiul impotriva mea.”

Ma intreb: De ce a trebuit sa treaca “omul dupa inima lui Dumnezeu” printr-o astfel de experienta ? Din nou, nu caut motive sau cauze. Un lucru este insa cert: David, asemenea lui Avraam, a “vazut” ziua Mantuitorului si a inteles mai profund Evanghelia. Ceea ce a trait David a fost doar o licarire a ceea ce urma sa traiasca Christos, cel tradat, parasit si batjocorit de propriul Sau popor pe care venise sa-l mantuiasca.

Increderea in Dumnezeu vs. spiritul de masa

De la caderea in pacat si pana la sfarsitul istoriei lumii, una din cele mai redutabile arme folosite de Satana impotriva poporului lui Dumnezeu a fost si va fi spiritul de masa. E deosebit de greu sa lupti contra curentului. E greu sa fii tu insuti, diferit de multimea care nu ii accepta decat pe cei ce ii seamana.

Creatorul a cunoscut forta spiritului de masa, incercand sa ne ocroteasca de influenta ei negativa: “Sa nu te iei dupa multime ca sa faci raul.” ( Exod 23, 2 )

Nici David nu a fost scutit de forta spiritului de masa. Cu stupoare el este nevoit sa constate: “Ce multi zic despre mine: “Nu mai este scapare pentru el la Dumnezeu.” ( vers. 2 ) Conform proverbului: “Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca”, David ar fi trebuit sa-i creada pe cei multi care faceau o asemenea afirmatie. Si, crezandu-i, sa se prabuseasca definitiv in disperare…

David stia insa un lucru pe care mult mai tarziu marele ganditor Nicolae Iorga il exprima intr-una din cugetarile sale: “Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca. Dar daca tu stii ca n-ai baut, inseamna ca ei sunt beti.”

In ciuda previziunilor multimii care gandea ca “nu mai este scapare la Dumnezeu pentru el” , David stie ca poate sa se increada in continuare in Domnul sau: “Dar Tu, Doamne, Tu esti scutul meu, Tu esti slava mea si Tu imi inalti capul.” ( vers. 3 ). Care este secretul unei puteri spirituale atat de

mari ? Cum poate un om, fie el chiar si imparat, sa stea singur fata in fata cu multimea vrajmasa care nu-i mai acorda nicio sansa ?

Secretul este cel exprimat cu atata convingere cu circa un mileniu mai tarziu de un alt titan al credintei – Pavel: “Stiu in Cine am crezut” ( 2 Timotei 1, 12 ) Privind la sine, David nu vedea niciun motiv de incredere. Pacatuise grav, fusese mustrat de Dumnezeu prin profetul Natan, iar acum suporta consecintele pacatului sau. Dar el Il cunoaste pe Dumnezeu. El stie ca acest Dumnezeu pe care Il cunostea din copilarie este indurator, milostiv si gata sa ierte. Gandul descurajarii e alungat si David se prinde puternic de bratul care-l pedepseste , la fel cum un caine linge mana stapanului care-l loveste.

“Doamne, Tu esti scutul meu”

Un scut pentru pacatos ? Oare Dumnezeu ia apararea pacatului , devenind complice cu el ? Gasim in metafora “scutului” o intreaga teologie a mijlocirii. Dumnezeu Insusi, in Persoana Fiului Sau, se interpune intre cerintele Legii sfinte si omul pacatos. Dar atentie ! Cine va indrazni sa loveasca in omul ce se increde in Dumnezeu, va lovi in “scutul” sau. Adica in Iisus Christos, Mijlocitorul. Si vai de acela care indrazneste sa faca acest lucru, caci “cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.” ( Zaharia 2, 8 up. )

“Tu esti slava mea” ( vers. 3 )

Unde erau fastul si bogatia palatului imparatesc ? Ramasesera in Ierusalim. Unde era slava de care se bucurase atata timp din partea unui popor intreg ? Disparuse peste noapte. Acum David era un fugar spre necunscut, cu cateva calabalacuri luate in fuga, depinzand de bunavointa celor ramasi fideli.

Poate ca niciodata nu a realizat David cat de trecatoare e slava lumii noastre ca in acele momente. Uneori avem nevoie de aceasta lectie esentiala: trebuie sa pierdem valorile trecatoare ale lumii pentru a deveni constienti de adevaratele valori vesnice oferite de Dumnezeu.

“Tu imi inalti capul” ( vers. 3 )

Daca Biblia ne asigura ca “mandria merge inaintea pieirii si trufia merge inaintea caderii “ ( Proverbe 16, 18 ), la fel de adevarat este si corolarul: umilinta merge inaintea inaltarii. In fata pacatului comis David avusese doua optiuni: fie sa continue in pacat, sfidandu-L pe Dumnezeu, fie sa se umileasca , recunoscandu-si caderea si increzandu-se in harul divin. Gasim in acest verset exprimarea poetica a unuia dintre marile adevaruri ale Evangheliei: indreptatirea prin credinta.

“Inaltarea” capului unui pacatos care merita moartea este efectul final al lucrarii lui Dumnezeu de a-l ridica pe cel cazut si a-i reda demnitatea si viata. Cu alte cuvinte, “inaltarea” capului nu este altceva decat repunerea in drepturi depline a pacatosului.

“Eu strig cu glasul meu catre Domnul “ ( vers. 4 pp. )

Iata secretul puterii spirituale a lui David: o viata de rugaciune vie, dinamica. “Strigatul” sugereaza perseverenta, insistenta, , un simtamant de neajutorare dar si de incredere in persoana apelata.

Are Dumnezeu nevoie de strigatele noastre cand ajungem intr-un necaz ? Nu cunoaste El totul inainte de a ne ruga Lui ? Desigur ! Insa nu El este cel care are nevoie de rugaciunile noastre staruitoare. “Nu, mana Domnului nu este prea scurta ca sa mantuisaca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda” ( Isaia 59, 1 ). Noi suntem cei care avem nevoie de staruinta in rugaciune pentru a deveni constienti de nevoia noastra de Dumnezeu, de faptul ca, in calitate de creaturi, suntem dependenti de El.

“Eu ma culc, adorm si ma destept iarasi”

Imparate, mai poti dormi linistit cand Absalom e pe urmele tale ? Ti se mai lipeste somnul de pleoape cand multimea vrajmasilor tai e gata sa te inghita de viu ?

Nu, somnul lui David nu era urmarea oboselii, ci era un act de credinta. De mare credinta ! Nu e vorba aici nici de lene, nici de incredere in sine, cu atat mai putin de inconstienta fata de pericolul iminent care il pandea. E vorba aici de incredere in ocrotirea lui Dumnezeu.

Ultimul gand , inainte de a adormi, fusese un gand al increderii depline. Primul gand, la desteptare, este de asemenea un gand al increderii: “Nu ma tem de zecile de mii de popoare care ma inconjoara din toate partile.”

Cum de nu te temi, David ? Tu nu esti un om ca si noi, cu lumini si umbre, cu slabiciuni si defecte ?

Ce lectie de viata ! Cine se teme de Dumnezeu nu mai are de ce sa se teama. “Ce pot sa-mi faca niste oameni ?” - se intreba retoric psalmistul intr-un alt psalm. Cata credinta la un om cazut in pacat, aratat cu degetul de Satana, urat de propriul lui fiu care-i dorea moartea si urmarit de multimea vrajmasa ! Cum sa nu-l iubeasca Dumnezeu pe un astfel de om ? Cum sa nu-l considere “om dupa inima Mea” ?