Începuturile de an ne cheamă invariabil la o critică personală obiectivă. Sfârșitul anului precedent a adus cu sine nevoia unui bilanț în care de obicei descoperim o discrepanță considerabilă între proiectele sau planurile noastre și realitate. Această discrepanță duce de cele mai multe ori la noi rezoluții, rezoluții cu care intrăm foarte încrezători în noul an, rezoluții care undeva prin luna martie sunt deja demult uitate, doar bilanțul de la sfârșitul anului punându-le din nou în lumină. Se creează astfel un cerc vicios pe care am ajuns să-l trăim an de an. Rezoluție, eșec, bilanț, o nouă rezoluție, un cerc vicios care ne face să ne pierdem încrederea în noi înșine.

Pe deasupra, această delimitare calendaristică, hotarul acesta al anului ne acutizează senzația de veritabil gol în stomac creeată de marele necunoscut care ne stă înainte. Îngrijorarea ne dă târcoale și ne trezim fixând tavanul în miez de noapte întrebându-ne ce va fi mai departe de noi. Economia a căzut în cap fără vreo perspectivă imediată de reabilitare, milioane de oameni nu mai găsesc de lucru și în cosecință au pierdut tot ce au adunat într-o viață de trudă. Gândindu-mă la toate acestea, am considerat cuvintele sfântului apostol Petru foarte actuale și deci potrivite pentru noi astăzi. 

1 Petru 1:3-5

 ,, Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi !’’

Acestea sunt cu adevărat niște cuvinte extraordinare pentru că au în vedere minunea mântuirii. Suntem îndemnați deci să îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa minunată. Acesta ar trebui de fapt să fie și să rămână motivul pentru care ne adunăm în locul acesta, aceasta ar trebui să fie esența închinării - binecuvântându-l și adorându-l pe Dumnezeu pentru moștenirea pe care ne-a pregătit-o, pentru mântuirea Sa nespus de mare.

Petru a ținut neaparat să-și înceapă epistola cu aceste cuvinte de încurajare pentru că se adresa unor oameni care stăteau în fața unui viitor mult mai nesigur și mai vitreg decât noi. Creștinii fuseseră învinuiți de incendierea Romei și viitorul părea pe bună dreptate sumbru. În mijlocul necazurilor, în mijlocul adversităților, în mijlocul îngrijorărilor și al angoaselor, Petru îi cheamă însă să își ațintească privirile la lucrurile de sus și să învețe să cultive această atitudine de laudă la adresa lui Dumnezeu.

Acesta ar trebui să fie leit motivul vieților noastre de creștini și cu părere de rău trebuie să recunoaștem că suntem falimentari și la capitolul acesta. Cât de indiferenți am ajuns să fim față de această minune a mântuirii. Asemenea unor copii neobișnuiți cu bunele maniere trebuie să ni se aducă mereu aminte să spunem mulțumesc pentru lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a dăruit și pe care, cumva, am ajuns să trăim cu impresia că le merităm, că ni se cuvin. Toate acestea se datorează corupției morale pe care am moștenit-o în natura noastră păcătoasă, natură pe care o vom dezbrăca definitiv când vom părăsi planeta aceasta și vom intra în gloria Sa minunată unde vom petrece o veșnicie în laudă, închinare și părtășie perfectă cu El și unii cu alții.

Suntem chemați deci la acest început de an să-l binecuvântăm pe Dumnezeu pentru mântuirea lui veșnică dată nouă drept moștenire.

Gândindu-ne la această moștenire veșnică să observăm împreună cu sfântul apostol câteva elemente care ne vor îndemna la laudă. Să privim deci în următorul interval la sursa, la motivația, și la mijloacele prin care această moștenire a devenit posibilă.

1. Mai întîi sursa moștenirii. ,, Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.’’  Însuși faptul că îl binecuvântăm, că îl adorăm că îl lăudăm pe Dumnezeu care este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos demonstrează cu prisosință că El este sursa moștenirii noastre. Identitatea Lui certifică autenticitatea moștenirii - El este unicul Dumnezeu adevărat, Atotputernicul, Atotștiutorul, Cel care a declarat: ,,Nu este altul afară de mine...’’ Cel care a venit în lumea noastră, S-a întrupat, a trăit o viață perfectă pe care a încununat-o cu o moarte ispășitoare, culminând într-o înviere spectaculoasă, Cel care s-a înălțat la ceruri unde mijlocește la dreapta Tatălui, Cel care va veni în curând pe nori de slavă să ne ducă în locul pe care ni L-a pregătit. 

El este sursa moștenirii noastre și de aceea inima ar trebui să ne fie plină de încredere la acest început de an, să tresăltăm de bucurie și să spunem cu toții ,,Slăvit să fie numele Lui în veci de veci!’’ În harul Său nespus de mare, în bunătatea Sa nespus de minunată, în suveranitatea Sa absolută, El ne-a ales ca să fim beneficiarii mântuirii Sale veșnice. El este sursa moștenirii noastre! Vom răspunde oare cu laudă și mulțumire? Să ne ajute Dumnezeu la aceasta în anii care ne stau înainte.

2. Care a fost oare motivația? Oare ce l-a determinat să facă toate acestea pentru noi?

Să ne întoarcem la versetul 3: ,, Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi.’’

Expresia tradusă din original de Cornilescu cu sintagma ,, îndurarea Sa cea mare...’’  riscă să devină puțin abstractă, pentru că arhaismul ,,îndurare’’ este nefolosit în limbajul vernacular contemporan. Varianta NKJV folosește expresia ,,His abundant mercy...’‘ care se traduce în limba română cu ,,Mila Sa abundentă’’

Motivația deci, în opinia sfântului apostol, a fost mila abundentă a lui Dumnezeu - Mila izvorâtă din inima lui Dumnezeu.

Tit 3:5 ,, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea ( din nou cuvântul preferat de Cornilescu) (adică Mila)Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt...’’

Efeseni 2:4-5 ,,Dar Dumnezeu care este bogat în milă, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți).’’

În punctul acesta ar trebui probabil să încercăm să răspundem la întrebarea: Ce este mila? 

Mila este sentimentul produs de condiția nenorocită, de neputința și mizeria cuiva. Mila se concentrează pe condiția unui individ. Vedem clar asta în Evanghelia după Marcu la capitolul 10:47 unde Bartimeu strigă: ,, Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine! ’’ Mila este deci reflecția sau reacția sperată vis a vis de condiția mizerabilă a unui individ. Este interesant cum nouă ne place să vorbim despre mila lui Dumnezeu pe care El în mod suveran a exercitat-o în dreptul fiecăruia dintre noi, refuzând în același timp să înțelegem magnitudinea nenorocirii și mizeriei stării de păcat din care am fost scoși. 

Mulți continuă să creadă că sunt eminamente buni, având nevoie maxim de o mică ajustare. Biblia însă este categorică în a afirma că starea noastră de păcat e de-a dreptul jalnică și până nu înțelegem cât am fost de căzuți nu vom putea vedea minunăția mântuirii la adevărata ei dimensiune. Mizeria noastră absolută a provocat mila Sa abundentă. 

Aveam nevoie de milă, mila stând de fapt la temelia Evangheliei, cum bine zice sfântul apostol Pavel în Efeseni 2, text pe care l-am citat parțial adineauri: ,, Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi TOȚI odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre și eram din fire copii ai mâniei ca și ceilalți. Dar Dumnezeu care este bogat în milă, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți).’’ Efeseni 2:1-5

Eram morți, condamnați la pedeapsă veșnică, copii ai mâniei, robi ai păcatului și robii celui rău. Aici, în această stare ne-a găsit dragostea și mila abundentă a lui Dumnezeu.

El este un Dumnezeu milos, mila Lui se înalță mai presus de ceruri, (Ps 108:4) 

Profetul Mica întreba: ,, Care dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? - El nu-Și ține mânia pe vecie, ci îi place mila.’’ (îndurarea - Cornilescu râmâne fidel acestui cuvânt.) Mica 7:18

Pentru că El este Dumnezeul căruia îi place mila putem spune împreună cu Ieremia:

,,Iată ce mai gândesc în inima mea și iată ce mă face să mai trag nădejde: mila (bunătățile) Domnului nu s-a sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare! Domnul este partea mea de moștenire - zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduiește în El, cu sufletul care-L caută. ‘’ Plângeri 3:21-25

Mărimea milei Sale se poate vedea foarte clar în diferența dintre cine am fost și cine suntem. El ne-a adus din întuneric la lumină, ne-a scos din groapa pieirii și din fundul mocirlei, ne-a pus picioarele pe stâncă și în gură o cântare nouă - o laudă pentru Împăratul și Mântuitorul nostru. El este sursa moștenirii noastre iar mila Sa abundentă L-a motivat să facă totul pentru noi.

3. După ce am văzut sursa și motivația devine acută întrebarea: Cum ajungem la moștenirea aceasta? Prin ce mijloace intrăm îm posesia ei ?

Versetul 3 din textul nostru afirmă: ,, Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, după mila Sa abundentă (îndurarea Sa cea mare), ne-a născut din nou...’’

Mila Sa trebuia să găsească mijlocul prin care să ne scape de mizeria crasă, de răutatea abjectă și potrivit versetului 3 din textul nostru metoda aleasă a fost nașterea din nou sau regenerarea. Pentru a ne schimba condiția Dumnezeu a apelat la regenerare, la nașterea din nou. Pentru că am fost născuți în păcat nu am avut deloc viață în noi. La starea aceasta nu era de ajuns doar o ajustare. A fost nevoie de ceva radical, a fost nevoie de o renaștere.

Ieremia întreba în capitolul 13:23 : ,, Poate un etiopian să-și schimbe pielea, sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi care sunteți deprinși să faceți răul? ‘’ Este deci imperativă o schimbare a naturii și de aceea Scriptura îi declară pe cei ce sunt în Hristos Iisus ca fiind o făptură sau creație nouă. (vezi 2 Cor 5:17)

Prin această naștere din nou devenim copii ai lui Dumnezeu.

,,Și dacă suntem copii suntem și moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.’’

De aceea continuă cu o convingere absolută sfântul apostol Pavel: ,,Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.’’  Am citat Romani 8:17-18

Din copii și moștenitori ai mâniei cum eram, am ajuns copii și moștenitori ai lui Dumnezeu, pentru că ,,tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu: născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om ci din Dumnezeu.’’  Ioan 1:12-13

Nașterea din nou produce o viață nouă, o natură nouă, o dorință nouă, o direcție nouă. 

1 Petru 1:23-25: ,,fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac. Căci orice făptură este ca iarba, și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.’’

Datorită harului Său ați avut parte de auzirea Cuvântului care a activat și germinat prin Duhul Sfânt sămânța care nu poate putrezi, sămânța adevăratei credințe. Aceasta este nașterea din nou - Avem o viață nouă!

Conceptul acesta este dezbătut foarte clar de Însuși Domnul Iisus în Evanghelia după Ioan la capitolul 3 în discuția cu Nicodim. Acest fruntaș al iudeilor, era un fariseu aflat pe treapta cea mai înaltă a iudaismului. Simplul fapt că era fariseu îl includea în cea mai exclusivă partidă religioasă din iudaism. Istoricii estimează că la data respectivă erau doar vreo 6000 de farisei în toată țara. Iudaismul era o religie destul de greu de navigat din start, cum bine putem observa studiind Vechiul Testament, iar fariseii prin rigurozitatea extremă cu care urmau legea și obiceiurile făceau ca partida lor să fie exclusivistă ceea ce duce ulterior la o mentalitate profund elitistă, mentalitate surprinsă fenomenal de Domnul Hristos în contrastul dintre fariseu  și vameș în închinare. 

Dar Nicodim nu era doar un simplu fariseu, era și un membru al Sinedriului care era forul legislativ suprem al națiunii, grupare formată din doar 71 de membri. Dacă cineva a mers până la capăt în iudaism, Nicodim a fost unul. Un om extrem de religios, fără discuție un profesor doctor în religie, un maestru al tutror subtilităților din iudaism. 

Acest om vine la Iisus și fără vreun menajament, fără să-l măgulească absolut deloc, Iisus îi spune direct în versetul 3 : ,,Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.’’

Cu alte cuvinte, Nicodim deși ai ajuns foarte departe, deși ești deja în vârstă, deși cunoști atât de mult, trebuie să începi de la zero.

Asta da surpriză neplăcută - Nicodim dorea să-L vadă pe Iisus convins că tot ce a dobândit ca bagaj este de mare valoare. Nicodim voia să știe dacă mai trebuie adăugat ceva la desaga plină cu religie pe care o cară de o viață în spate. Spre stupefacția-i absolută Iisus arată spre desagă și în loc să o admire îi spune scurt și direct: ,,Arunc-o!''

Încercați să călcați în papucii acestui fariseu! După 10, 20, 30, 40 sau 50 de ani de penticostalism, sau de baptism, de ortodoxie sau catolicism, de făcut lucrurile într-un stil anume, ce senzație ați avea să decoperiți fără să vreți, așa ca Nicodim că tot ce-ați adunat, că tot ce-ați văzut ca având mare preț, că tot ce-ați considerat ca fiind veritabile sine qua non-uri ale credinței, sunt doar gunoaie? Cum ați pleca de la conversația cu Iisus? Și totuși Nicodim nu-și pierde cumpătul, având măcar răbdare să ceară explicații.

Probabil fusese uimit de una din afirmațiile lui Iisus în care vameșii și curvele ar putea intra mai degrabă în împărăția lui Dumnezeu decât cărturarii și fariseii. Oare de ce?

Păi vorbim de două categorii de oameni care au ca numitor comun imoralitatea și ireligiozitatea. Oameni imorali și ireligioși. Ăștia puteau să-l depășească pe Nicodim? Da, pentru că ăștia măcar nu cărau în spate bagajul greu al religiei care are ca axiomă centrală doctrina mântuirii prin fapte. Bagajul acesta este un veritabil blestem. Nicodime, pune punct și ia-o de la capăt!  Dar cum? - întrebă Nicodim stupefiat.

Trebuie să îți iei ochii și gândul de la desaga religioasă și spirituală de care ai ajuns să fii atât de mândru și în care ai ajuns să-ți pui toată încrederea!

Nu te uita cu mulțumire la ce ai realizat, uită-te cu groază și cu scârbă la natura coruptă și putredă în care te-ai născut. 

Trebuie să strigi ca și părinții tăi altădată când au fost terorizați de șerpii veninoși în pustiu ( Num 21:4-9). ,,Am păcătuit împotriva Domnului...’’

Nicodime ce-a făcut Moise la porunca Domnului ca să-i scape pe oameni de șerpi? A înălțat un șarpe de aramă pe o prăjină și oamenii au trebuit să privească la acest șarpe ca să trăiască. Nicodime fii foarte atent la paralelă.

Ioan 3 :14-16 ,,Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.’’

Nicodime doar așa te poți naște din nou: Ridică-ți privirea spre Fiul lui Dumnezeu Cel înălțat și crede în El. Asta-i nașterea din nou. Urmează paradigma părinților tăi redată așa frumos de Moise în Numeri 21: Pornește de la agonia și rușinea afirmației - Am păcătuit, am păcătuit, am păcătuit împotriva Domnului ! și ridică-ți privirea nu spre un șarpe atârnat de o prăjină care doar îți aduce aminte de propriul păcat, ci spre Fiul lui Dumnezeu care atârnat pe-o cruce nu ca doar să-ți aducă aminte de păcatele tale, dar care a și plătit pedeapsa cerută de aceste păcate în locul tău scăpându-te astfel de la pieire și dăruindu-ți ca moștenire viața veșnică! 

Nașterea din nou este certificată de credința în Iisus Hristos. Suntem născuți din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morți, la o nădejde vie. Aceasta este voia lui Dumnezeu, am citit adineauri în Ioan 1:13 și asta face mila Sa în viețile noastre.

Uitați-vă la rezultat! Suntem umpluți de o speranță vie. Nu este doar o licărire de speranță care se stinge la primul eșec sau la vreo veste proastă ce ne-ar putea ajunge în orice zi din anul care ne stă înainte. Toți suntem doar la un pas de un diagnostic catastrofal, toți ,,cochetăm’’ cu dezastrul mai la tot pasul, de dimineață și până seara. Tocmai de aceea orice  speranță legată de un om, de o țară, de o conjunctură, de o carieră, de o situație financiară este și va rămâne întotdeauna sortită morții. Speranța moare ultima, spunem noi, dar moare! Singura speranță care nu moare niciodată, care rămâne mereu plină de vitalitate este cea primită de la Domnul și Mântuitorul nostru, care își va vedea împlinirea în eternitatea glorioasă.

,,Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și-un pământ nou, în care va locui neprihănirea.’’ 2 Petru 3:13

Aceasta este speranța care ne animă, aceasta-i speranța care ne determină să spunem alături de sfântul apostol Pavel: ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este-un câștig...’’  

Cum poate fi moartea un câștig? Ce câștigăm în ea? Câștigăm bucuria eternă a prezenței Sale, imaginația și credința pălesc în fața realității, câștigăm un trup de slavă în care boala și neputința nu mai au loc, câștigăm un loc în prezența Celuia care nu va mai curge nici o lacrimă. Câștigăm definitiv lupta cu ispitele și păcatul fiind pe veci izbăviți de prezența lui. Câștigâm onoarea și gloria cerurilor! 

Are speranța noastră o bază solidă? Cu siguranță da! El este Acela care a trecut prin moarte biruind-o înaintea noastră. El a spus despre Sine în Ioan 11:25-26: ,,Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?’’  Întrebarea a fost atunci pentru Marta dar este acum pentru noi. Doar o credință veritabilă, ancorată în El va schimba perspectiva și atitudinea noastră vis a vis de lume și viață în anul 2012.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să trecem prin anul care ne stă înainte cu atitudinea marelui apostol Pavel și să înțelegem alături de el că: ,,În adevăr, nici unul din noi nu trăiește pentru sine și nici unul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.’’  

Să trăim sau să murim binecuvântându-L pe Dumnezeu în 2012, mulțumindu-I continuu pentru harul și mila Sa, cu gândul la moștenirea nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru noi. Noi suntem păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi.