DUREREA TATĂLUI

Isus a zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea.

Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, DUCÂND O VIAŢĂ DESTRĂBĂLATĂ. (Luca 15:11-13)

După cum bine ştiţi, urmează pocăinţa şi întoarcerea fiului cel mic, bucuria tatălui şi petrecerea dată de tatăl. După care, pilda nu se încheie mai înainte de a ne fi arătată şi reacţia fiului cel mare la tot ceea ce s-a întâmplat.

Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.”

El (fiul rămas acasă) s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre.

Dar el (fiul rămas acasă), drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied SĂ MĂ VESELESC CU PRIETENII MEI; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i ai tăiat viţelul cel îngrăşat.” (Luca 15:25-30)

Doi fii, aparent două moduri de a trăi viaţa, şi totuşi aceeaşi mare problemă: LUMEA, cu atracţiile ei irezistibile. Un fiu a plecat efectiv în lume, altul a rămas lângă tatăl lui, dar inima lui era tot în lume. Deşi îi slujea tatălui ca un rob de mulţi ani, deşi niciodată nu a călcat în mod conştient vreo poruncă pe care i-a dat-o tatăl, atunci când a venit momentul adevărului şi au fost descoperite gândurile inimii lui, a ieşit la suprafaţă durerea lui, tânjirea lui ascunsă: „ ... şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei”. Îmi închipui durerea tatălui la auzul acestor cuvinte ale fiului mai mare, când şi-a dat seama că şi acest fiu era la fel de pierdut cum fusese fiul cel mic, poate chiar mai pierdut.

La reproşurile fiului cel mare, tatăl îi răspunde: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău.” (Luca 15:31) Dacă anii aceştia cât a rămas acasă cu tatăl lui ar fi fost o bucurie pentru el, atunci ar fi gândit şi el ca tatăl lui: „Tată, eu am fost totdeauna cu tine. Şi ce bucurie poate fi mai mare decât asta!”

A stat lângă tatăl, dar nu şi-a găsit plăcerea în tatăl, şi bucuria lui n-a fost să petreacă timp cu tatăl. A muncit ca un rob pentru tatăl său, dar seara, după ce-şi încheia munca pe ziua respectivă, nu-şi găsea plăcerea în tatăl, ci se gândea cu nostalgie la prietenii lui. Orice poruncă pe care a primit-o de la tatăl, a executat-o. Dacă tatăl i-ar fi poruncit să petreacă timp cu el, s-ar fi supus şi ar fi executat porunca, dar deşi fizic s-ar fi aflat lângă tatăl, inima lui ar fi fost în altă parte.

De la Eva şi până în zilele noastre, lumea produce o atracţie fascinantă asupra omului.

● Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. (Geneza 3:6)

● Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind. (Eclesiastul 1:8)

● Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit, şi a plecat la Tesalonic. (2 Timotei 4:10)

Cât de categoric este Dumnezeu când este vorba despre dragostea şi prietenia noastră cu lumea.

● Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. (Iacov 4:4)

● Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac. (1 Ioan 2:15-17)

● Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău. (1 Ioan 5:19)

● Lumea este mormântul Domnului. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

A iubi lumea nu înseamnă numai a te distra cu „femeile desfrânate”. Nu era nici o diferenţă între „femeile desfrânate” ale fiului plecat şi „prietenii” fiului rămas. Principiul este acelaşi. Nu obiectul plăcerii contează, ci faptul de a-ţi găsi plăcerea supremă în altceva decât în Dumnezeu. Fii lui nu şi-au găsit plăcerea în tatăl lor, ci în lucrurile lumii. Unii umblă după femei, alţii se simt bine în baruri şi discoteci, iar alţii se distrează de minune jucând table pe bancă în faţa blocului.

Acelaşi lucru se poate întâmpla şi printre cei ce-şi spun creştini evanghelici. E adevărat că am terminat-o cu femeile desfrânate, cu barurile şi discotecile, dar care ne sunt „prietenii” după care tânjim? Care sunt „prietenii” noştri, cu care ne face plăcere să ne petrecem timpul?

Priviţi la prietenii marilor oameni ai Scripturii:

Priviţi la prietenii lui David:

„Eu zic Domnului: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” Sfinţii, care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea.” (Psalm 16:2-3)

Priviţi la prietenii lui Asaf:

„Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.” (Psalm 73:25)

„Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” (Psalm 73:28)

Priviţi la prietenii omului lui Dumnezeu care a scris Psalmul 119:

„cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmi 119:97)

Priviţi la prietenii Domnului Isus:

„El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49)

„Iar El se ducea în locuri pustii, şi Se ruga.” (Luca 5:16)

Priviţi prietenii pe care-i aşteaptă Dumnezeu de la noi:

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi ZI ŞI NOAPTE cugetă la Legea Lui! (Psalm 1:1-2)

Pe tot parcursul Scripturii, dacă avem ochi să vedem, descoperim durerea Tatălui care vede cum mereu se răceşte dragostea copiilor Lui pentru El.

„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,Du-te, şi strigă la urechile cetăţii Ierusalimului: „Aşa vorbeşte Domnul: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. Atunci Israel era închinat Domnului, erau cele dintâi roade ale lui; toţi cei ce mâncau din ele se făceau vinovaţi şi venea nenorocirea peste ei, zice Domnul.” „Ascultaţi Cuvântul Domnului, casa lui Iacov, şi voi, toate familiile casei lui Israel! Aşa vorbeşte Domnul: „Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine, şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic? Ei n-au întrebat: „Unde este Domnul, care ne-a scos din ţara Egiptului, care ne-a povăţuit prin pustie, printr-un pământ uscat şi plin de gropi, printr-un pământ unde domneşte seceta şi umbra morţii, printr-un pământ pe unde nimeni nu trece şi unde nu locuieşte nici un om?” (Ieremia 2:1-6)

Domnul mi-a zis: „Du-te iarăşi, şi iubeşte o femeie iubită de un ibovnic, şi preacurvă; iubeşte-o cum iubeşte Domnul pe copiii lui Israel, care se îndreaptă spre alţi dumnezei şi cari iubesc turtele de stafide!” Mi-am cumpărat-o cu cincisprezece sicli de argint, un omer de orz şi un letec de orz. Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a nici unui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!” (Osea 3:1-3)

Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu. Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. (Iacov 4:4-5)

Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. (Apocalipsa 2:2-5)

Cu ce-am putea asemăna durerea Tatălui? Poate cu durerea soţiei care observă că soţul ei nu-i mai acordă atenţie, că nu-i mai face plăcere să stea cu ea de vorbă şi că a ajuns să şi petreacă mai mult timp cu prietenii lui, cu hobby-urile lui, ... Poate cu durerea mamei şi a tatălui, care vede că fiul sau fiica lor a crescut, şi-a făcut prieteni, a uitat de ei şi nu mai găseşte nici timp şi nu mai are nici prea mare plăcere să mai stea lângă „mami” şi „tati”, cum le spunea odinioară.

Poţi sluji ca un rob pentru Dumnezeu, poţi să nu calci nici o poruncă („Să nu furi”, „Să nu preacurveşti”, „Să nu minţi”, etc.), şi totuşi să nu fii plăcut lui Dumnezeu, dacă inima ta tânjeşte după „prietenii” tăi, după lucrurile lumii acesteia. Nu este nici o diferenţă între „femeile desfrânate” ale fiului risipitor şi „prietenii noştri” în care ne găsim plăcerea.

CARE SUNT „PRIETENII” TĂI? CUM ÎŢI DAI SEAMA CARE SUNT PRIETENII TĂI? Să nu ne înşelăm singuri. Prietenii noştri sunt cei cu care ne face plăcere să petrecem timp, cei despre care aducem mereu vorba, cei la care ne gândim aproape permanent.

Să vă dau câteva exemple.

Aveam un coleg la servici, membru al unui club de orientare turistică. De câte ori ne prindea pe hol la locul de muncă, ne vorbea cu o pasiune de nedescris despre tot felul de trasee turistice, despre ultimele trasee montane pe care le-au marcat, despre excursiile pe care le-a făcut cu cei din club. Radia tot şi ne ţinea câte o oră pe holuri.

Mai aveam un alt coleg, pasionat de fotbal. Şi acesta ne „evangheliza”. Curgea fotbalul din el, cum ar trebui să curgă Duhul Sfânt din noi, în râuri. Cunoştea o mulţime de echipe din străinătate, cunoştea numele jucătorilor până la liga a 3-a italiană.

Ar fi putut cineva să nu-şi dea seama care era pasiunea lor? Numai cât deschideau gura şi-ţi dădeai seama.

Îţi dai seama care este pasiunea cuiva, pentru că, în discuţia cu el, vei observa cum caută să aducă vorba despre lucrurile care-l pasionează. Aşa cum spune şi Hudson Taylor.

„``Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui``. Se poate afla în ce are plăcere cineva. Dacă vorbeşti cu un tânăr, vei afla curând care este plăcerea lui. Unul vorbeşte despre studiile lui, un altul despre sport. Dacă Scriptura este plăcerea noastră, vom vorbi adesea despre ea şi vom cugeta la ea. Haidem să ne găsim plăcerea în această Carte, haidem să rămânem în Isus. Cu alte cuvinte: să fim atenţi să ne hrănim din Cristos, să ne gândim adesea la El, să ne străduim să-I facem plăcere.”

Cel pasionat de Dumnezeu va căuta mereu să te aducă pe „terenul” acesta, te va întreba ce ţi-a mai vorbit Domnul, va spune el însuşi ce i-a vorbit lui Domnul, va povesti ultimele întâmplări în care a văzut mâna Domnului în viaţa lui, în viaţa altora sau în viaţa bisericii.

UNDE SUNT CREŞTINII PASIONAŢI DE DUMNEZEUL LOR? UNDE SUNT CREŞTINII CARE SĂ DEA PE DINAFARĂ, DIN INIMA CĂRORA SĂ CURGĂ RÂURI DE APĂ VIE?

Chiar şi printre creştini, subiectele de discuţie sunt politica, sportul, calculatoarele, economia, afacerile. Iar surorile, după ce epuizează subiectele despre copii şi ce-au mai făcut de mâncare, trec la îmbrăcăminte şi – mai nou – la bijuterii şi accesorii femeieşti. Discuţiile despre Dumnezeu s-au retras încet încet, pe nesimţite, aproape strict în spaţiul bisericii, în grupele de părtăşie, când eşti cu manualul de studiu biblic în faţă. Dar chiar şi acolo, de multe ori discuţiile se duc tot spre ceea ce ne acaparează mai mult din lumea aceasta.

Întrebarea „CE ŢI-A MAI VORBIT DOMNUL?” a dispărut practic din conversaţiile creştinilor. Şi cred că e pe cale mare de dispariţie chiar şi în familiile creştine, între soţ şi soţie, între părinţi şi copii.

Diavolul are grijă să ne ţină mereu în priză cu ultimele ştiri, ultimele cancanuri, ...

TATĂL NOSTRU CARE ESTE ÎN CERURI, DOMNUL NOSTRU ISUS CRISTOS CARE A MURIT PENTRU PĂCATELE NOASTRE, DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU, nu mai au loc în conversaţiile creştinilor care se întâlnesc pe stradă, la locurile de muncă sau chiar în case.

Subiectele acestei lumi par inepuizabile, în timp ce Dumnezeul nostru care este infinit, Domnul nostru Isus Cristos „în care sunt ascunse toate comorile ştiinţei şi ale înţelepciunii” şi Duhul Sfânt par că Şi-au epuizat resursele pentru a-i mai interesa chiar şi pe creştini.

Şi noi vrem să evanghelizăm lumea!? La ce să-i aducem? La „creştinismul” nostru căldicel, diluat? Iată ce spune omul lui Dumnezeu, Tozer, în cartea sa, „Rădăcina celor drepţi”:

„Vestirea curată a Evangheliei nu este nevoia noastră momentană. Vestirea Evangheliei doar sporeşte religia, de orice fel ar putea fi aceasta. Ea asigură recunoaşterea religiei printre mari mulţimi de oameni, fără să dea prea multă atenţie calităţii acelei religii.

Tragedia este că actuala vestire a Evangheliei acceptă forma degenerată a creştinismului care trece drept religia apostolilor şi se ocupă cu convertirea unor oameni la acest fel de creştinism fără a mai pune vreo întrebare. Şi tot timpul ne depărtăm tot mai mult de modelul nou testamentar.

Trebuie să avem o nouă reformă. Trebuie să vină o ruptură radicală de acea pseudoreligie iresponsabilă, nebună după distracţii, păgânizată care trece astăzi drept credinţa în Cristos şi care este răspândită pretutindeni în lume de către nişte oameni nespirituali care folosesc metode nebiblice ca să-şi atingă obiectivele.

Când biserica romano-catolică a devenit apostată, Dumnezeu a adus Reforma. Când Reforma a decăzut, Dumnezeu i-a ridicat pe moravieni şi pe wesleyeni. Când aceste mişcări au început să moară, Dumnezeu a ridicat fundamentalismul şi grupările care aspiră după „o viaţă mai profundă”.

Acum, când acestea s-au vândut aproape fără excepţie lumii — ce mai urmează?” (A.W. Tozer – Rădăcina celor drepţi - „Necesar: darul unei vederi clare.”

Titlul articolului de mai sus este „Ceea ce este necesar este darul unei VEDERI CLARE”. Chiar nu se vede clar că nu mai suntem pasionaţi după Dumnezeu?

ACEASTA ESTE DUREREA TATĂLUI. Atunci când îşi vede copiii iubitori, pasionaţi, căutători după lucrurile lumii şi nu după Dumnezeu.

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; IUBITORI MAI MULT DE PLĂCERI DECÂT IUBITORI DE DUMNEZEU; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia. (2 Timotei 3:1-5)

Aşa cum a spus Domnul Isus că s-a împlinit Scriptura pe când vorbea în sinagoga din Nazaret, aşa vedem sub ochii noştri cum se împlinesc cuvintele Scripturii în ce priveşte zilele din urmă.

Dragi fraţi, haidem să fim oneşti. Când petreci 15-30 minute în faţa Scripturii şi o oră la ştiri (la TV sau pe Internet), plus 1-2 ore pe Messenger, plus o oră pe Discovery, Animal Planet sau vreun canal de sport, plus vreo oră la o telenovelă, în cine îţi găseşti de fapt plăcerea? Când te opreşti 15-30 minute în faţa Domnului şi 1-2 ore în dreptul fiecărui produs de la Billa, Kaufland sau Real, care este fericirea ta? Când te întâlneşti cu un frate sau soră pe stradă şi după salutul spiritual „Pacea Domnului, frate” (oricum, mai nou se obişnuieşte „Bună”), continui 15-30 minute despre lucrurile lumii (şcoală, servici, politică, ...), fără să ne întrebăm unul pe altul „Ce ţi-a mai vorbit Domnul?” sau „Ce mai lucrează Domnul în viaţa ta, a familiei tale sau a bisericii unde mergi?”, în cine ne găsim de fapt desfătarea? FAPTELE VORBESC DE LA SINE.

Dragii mei fraţi şi surori, cea mai mare tragedie nu este că ne-am răcit de Domnul. Există o tragedie şi mai mare decât aceasta, este TRAGEDIA FIULUI CEL MARE, care credea că este în regulă pentru că se afla în casa tatălui său. Faptul că se afla cu trupul în casa tatălui, îl orbea să nu vadă că inima lui era de fapt tot în lume, ca şi cea a fiului mai mic: „ ... şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei”

Este tragedia bisericii din Laodicea:

„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. PENTRU CĂ ZICI: „SUNT bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, ŞI NU ŞTII CĂ EŞTI ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” (Apocalipsa 3:14-17)

Este incredibilă prăpastia între ceea ce credeau cei din biserica din Laodicea despre ei înşişi, şi ceea ce erau ei în realitate: „PENTRU CĂ ZICI: SUNT (aşa şi pe dincolo, numai lucruri extraordinare) .... ŞI NU ŞTII CĂ EŞTI ... VREDNIC DE PLÂNS (GBV 1990).

Dragă fiule cel mare:

Dacă ai rămas în casa Tatălui doar cu trupul (cu membralitatea)...

Dacă inima ta nu tânjeşte mereu să-L cunoască mai mult pe Dumnezeu...

Dacă nu-ţi mai fac plăcere discuţiile duhovniceşti şi nu le mai cauţi în conversaţiile tale (sau, mai rău, te simţi jenat când cineva începe să vorbească despre Dumnezeu)...

Dacă nu tânjeşti în timpul tău liber mai degrabă să te retragi cu Domnul şi cu cuvântul Lui, decât cu televizorul, Internetul, sau alţi „prieteni” cu care-ţi place să te veseleşti...

Dacă atunci când eşti întrebat „Care este cea mai mare bucurie a ta? În ce-ţi găseşti tu plăcerea?” nu poţi răspunde spontan: „Dragul meu, mă bucur de soţia mea, de copiii mei, ... dar plăcerea mea este să mă apropii de Dumnezeu, să-L cunosc pe El, să petrec timp cu El, să-mi vorbească din Cuvântul Lui, să-L slujesc pe El”...

Dacă asta este starea ta, atunci POCĂIEŞTE-TE! (Apocalipsa 2:5,16; 3:3,19) E singura ta scăpare. Pocăieşte-te la fel ca fiul cel mic, care s-a întors la tatăl lui şi i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Luca 15:21)

Poate te întrebi mirat „Dar care este păcatul meu?”. Păcătuieşti pentru că Tatăl îşi găseşte plăcerea în tine, dar tu nu-ţi mai găseşti plăcerea în El. Nu uita, fiul cel mare n-a călcat nici o poruncă, dar nu şi a găsit plăcerea în tatăl, ci inima lui tânjea după prietenii lui.

Pocăieşte-te şi cere din nou lui Dumnezeu să toarne prin Duhul Sfânt dragoste în inima ta: dragoste pentru El, pasiune pentru Cuvântul Lui, bucuria de a-L cunoaşte pe El, de a sta cu El, de a cugeta la Cuvântul Lui. Orice lucru pe care-l faci din obligaţie, de silă, împins de la spate, nu poate să-i placă lui Dumnezeu. De aceea, pocăieşte-te şi cere de la El să te aducă în dragostea dintâi, să faci din nou lucrurile pe care le făceai atunci, cu bucuria şi plăcerea cu care le făceai atunci.

Care soţie este mulţumită că soţul ei nu mai este la fel de tandru, de atent, cum era atunci când s-au cunoscut? Cum poate fi Dumnezeu mulţumit, bucuros, când vede că nu ne mai găsim plăcerea în El, când observă că abia aşteptăm să se termine timpul de biserică sau timpul de părtăşie cu El sau discuţia despre Dumnezeu, ca să fugim repede la „prietenii noştri”?

Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; POCĂIEŞTE-TE, ŞI ÎNTOARCE-TE LA FAPTELE TALE DINTÂI. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. (Apocalipsa 2:5)

Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi POCĂIEŞTE-TE! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. ( Apocalipsa 3:3)

„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. [...] Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe cari-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi POCĂIEŞTE-TE! ( Apocalipsa 3:15-19)

Cu durere pentru aceste vremuri din urmă, Dan Ghimbăşanu.