Moartea este un eveniment şi o experienţă unică, reală şi inevitabilă asupra unei persoane şi care pune capăt vieţii de pe pământ. Dumnezeu când a creat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva, le-a modelat trupul din ţărâna pământului apoi le-a dat suflare de viaţă şi, astfel, “omul” a devenit un suflet viu cu respiraţie şi mişcare (Geneza cap.2:7,21-23). La moartea unei persoane, aceste două elemente, se despart: suflarea de viaţă dată omului se întoarce la Dumnezeu iar trupul este dus în mormânt, în ţărâna pământului (este îngropat) căci de acolo a fost luat (Ps. cap.22:15 şi cap. 90:3 Ecl. cap.12:7).

Prin moarte omul încetează să mai existe ca fiinţă vie sau ca suflet, deoarece suflarea de viaţă care-i punea corpul în mişcare i-a fost luată de Dumnezeu. Omul astfel a trecut în nefiinţă, adică a murit. O dată ce omul a murit este dus la “groapă”, de unde nu mai poate face absolut nimic din ceea ce făcea înainte: nu se mai poate întoarce înapoi şi nici nu mai poate comunica cu cei vii. A devenit corp inert, fără respiraţie, fără mişcare, fără gândire , fără raţiune, fără comunicare şi simţire (Ecl. Cap. 9,5-6). Biblia ne spune că cei ce au murit au ajuns la odihnă iar moartea este ca un somn pentru ei. Sunt într-o totală inconştienţă, un somn fără simţuri şi fără vise, cu deosebirea că nu se mai pot trezi singuri. Cel ce a murit nu ştie nimic din ceea ce se întâmplă cu el şi în jurul lui (Ecl.cap.9:5-6; 1Imp.cap. 2:10; Fapte cap. 7:60). Pentru noi, oamenii de pe pământ, fenomenul morţii este o taină a lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră despre acest lucru este limitată, atât cât ne prezintă scrierile Sfintei Evanghelii. Ceea ce nu înţelegem aparţine lui Dumnezeu – Creatorul. Biblia spune că “omul nu este stăpân nici pe suflarea lui…”

cauza morţii şi păcatul

Cauza morţii ce este destinată fiecărui om de pe faţa pământului este păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu a lui Adam şi Eva. Deoarece păcatul neascultării şi călcării legii lui Dumnezeu este moştenit de toţi oamenii, urmaşi ai primilor noştri părinţi, toţi suntem păcătoşi şi sortiţi morţii (Romani cap.1:18-32; cap.5:12,21). De existenţa păcatului, care a adus moartea în lumea aceasta , este vinovat Satana care a înşelat prima pereche de oameni şi vinovaţi sunt şi Adam şi Eva pentru că nu au vegheat şi au căzut în ispita vrăjmaşului. Adam şi Eva nu au crezut Cuvântul lui Dumnezeu şi au crezut pe Satana, care i-a amăgit şi a contrazis ceea ce Dumnezeu le-a spus (Geneza cap. 3:1-6).

Prima pereche de oameni a fost creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, pentru a fi sfinţi, fericiţi şi dependenţi de Dumnezeu Tatăl şi de dragostea Sa. Dumnezeu i-a creat fiinţe inteligenţe, raţionale şi cu capacitate de discernământ, de alegere şi cu capacitatea de a iubi. Apoi i-a aşezat în rai - Grădina Edenului care era frumos împodobită cu minunatele lucrări create de Dumnezeu:natura cu vegetaţie, pomi fructiferi de toate soiurile, izvoare de apă limpede şi curată. A mai creat Domnul şi toate soiurile de animale, păsări înaripate şi insecte. Toate lucrările Domnului, create cu înţelepciune şi cu dragoste şi aduse la existenţă, erau minunate, perfecte şi încântau simţurile şi privirea. Exista o adevărată linişte, armonie şi pace care dădeau numai fericire tuturor vieţuitoarelor (Geneza cap. 1 şi cap.2:1-24). Adam şi Eva, copiii lui Dumnezeu , erau fericiţi şi se bucurau de prezenţa Lui, de prezenţa îngerilor sfinţi şi de tot ce a creat Domnul cu măreţia înţelepciunii Sale, lucrări care le-au fost dăruite şi puse la dispoziţia lor. În mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Scopul şi porunca Domnului pentru această pereche de oameni, creată de El, era ca ei să lucreze grădina, să se bucure, să se iubească unul pe altul, să se înmulţească şi să umple pământul (Geneza cap. 2:8-15).

Atunci când Adam şi Eva au fost puşi la încercare şi a fost probată dragostea şi credincioşia lor faţă de Dumnezeu au căzut la test. Nu au ascultat de porunca Domnului care le-a spus să nu mănânce din pomul oprit al cunoştinţei binelui şi răului. Puteau să mănânce după plăcere din roadele oricărui pom din grădină, numai din acest pom, al cunoştinţei binelui şi răului, să nu mănânce, nici să se apropie de el ”Căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit ” (Geneza cap.2:15-17).

Satana a intrat în şarpe şi a găsit un moment prielnic de a discuta cu Eva pentru a o înşela. Îi vorbeşte Evei şi pune la îndoială cuvintele şi porunca lui Dumnezeu cu privire la interdicţia de a nu mânca din rodul pomului oprit. Vrăjmaşul, cu vorbele lui ademenitoare, o încântă pe Eva şi o convinge că ceea ce le-a spus Domnul nu ar fi adevărat. În acest moment îndoiala şi neîncrederea au pătruns în mintea ei, la fel şi dorinţa de a cunoaşte şi alte lucruri, încât au făcut-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Apoi l-a îndemnat şi pe Adam care a mâncat şi el din acel fruct interzis de Dumnezeu (Geneza cap.3:1-6). Şi astfel, aceşti doi oameni, au nesocotit porunca dată de Creatorul lor şi au ascultat şi înfăptuit ce le-a spus vrăjmaşul, căzând în cursa lui şi păcătuind.

Interesant lucru şi contrar voinţei lui Dumnezeu este faptul că, atunci când bunul Dumnezeu descoperă grozăvia păcatului înfăptuit, Adam şi Eva nu-şi asumă vinovăţia păcatului lor, căutând să-l scuze şi se învinuiesc unul pe altul şi chiar pe Dumnezeu care a creat şarpele. Ei trebuiau să aibă în minte şi să nu uite nici o clipă dragostea lui Dumnezeu care le-a dat motive pentru fericire şi că El le dorea numai binele. Pentru aceasta lui Dumnezeu i se cuvenea toată dragostea şi respectul lor mai presus de orice, încât nici cea mai mică îndoială nu avea să ajungă la mintea lor.

“Ascultarea desăvârşită şi continuă era condiţia fericirii veşnice. În această condiţie prima pereche de oameni, Adam şi Eva, aveau acces la pomul vieţii. Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântă ca şi Dumnezeu. Ea este o revelaţie a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, expresia iubirii şi înţelepciunii divine. Fericirea primei perechi de oameni putea fi menţinută numai cu condiţia credincioşiei lor faţă de Legea Creatorului. Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultării şi iubirii lor faţă de Dumnezeu. ”

Din acel moment al păcătuirii, prima pereche de oameni a fost condamnată şi sortită morţii, căci Legea lui Dumnezeu, care este sfântă şi dreaptă, cere moarte pentru păcat (Geneza cap.2:17; Ezechiel cap.18;20; Romani cap.6:23 ”Plata păcatului este moartea…”). Efectele păcatului şi al morţii trebuiau suportate începând cu primii oameni şi apoi de toată omenirea. Aşa cum Eva a fost ispitită de şarpele Satana, încât ea nu s-a mai încrezut în Dumnezeu, la fel şi generaţiile următoare au fost şi sunt ispitite să nu se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să se îndoiască de înţelepciunea Sa, îndemnându-i la neascultare şi păcătuire faţă de Dumnezeu, Creatorul. Sunt unii oameni care, fiind orbiţi de vrăjmaşul în mintea lor, nu cred nici în existenţa lui Dumnezeu care i-a creat. În ziua judecăţii oamenii vor fi condamnaţi pentru faptul că L-au respins pe Dumnezeu şi nu au crezut Cuvântul Său (Evrei cap.11:6).

Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva care, nu au fost atenţi, nu au preţuit porunca Domnului şi au dat-o la o parte ascultând de Satana şi au păcătuit, putem fi siguri că ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu este de la vrăjmaşul. Satana este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Geneza cap.3:15). El, după ce a păcătuit în cer, pe când era încă înger de lumină (Lucifer) a fost aruncat de acolo împreună cu o mare parte de îngeri care, răzvrătindu-se faţă de Dumnezeu şi legea Sa, au devenit duhuri rele şi necurate sau îngeri răi. Aceste duhuri influenţează şi astăzi, ispitind şi căutând să ne facă să înfăptuim păcate şi cât mai mult rău înaintea Domnului (Ezechiel cap.28:13.17; Apoc.cap.12:9). Căci orice acţiune a noastră din viaţa zilnică şi orice neascultare de poruncile lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17), care nu sunt în acord cu voinţa Lui, sunt păcate. Observăm că lumea noastră este plină de nelegiuiri şi călcări ale poruncilor lui Dumnezeu. Există păcate mult mai grave decât păcatul lui Adam şi al Evei. Păcatul primilor noştri părinţi a deschis uşa pentru un potop şi pentru un adevărat dezastru de nelegiuire. Este de o importanţă vitală ca fiecare personal, în permanenţă, să fim de partea lui Dumnezeu, a binelui şi al adevărului Său. Deoarece suntem antrenaţi într-o luptă permanentă între bine şi rău, să căutăm să înfăptuim voia lui Dumnezeu şi ascultarea de toate poruncile Sale clipă de clipă şi ceas de ceas. Să fim atenţi, să nu păcătuim prin gândurile şi prin faptele noastre. Să cerem ajutor şi ocrotire prin rugăciuni aduse Domnului Hristos pentru a birui păcatul.

Deci păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu. Adam şi Eva, pentru neascultarea de porunca Domnului, ca şi generaţiile ce le-au urmat, aveau să sufere consecinţele păcatului: despărţirea de Dumnezeu şi alungarea lor din Grădina Edenului, căci, ajungând să fie păcătoşi, nu mai puteau sta în prezenţa lui Dumnezeu şi nici nu mai aveau dreptul să mănânce din pomul vieţii (Geneza cap.3:22-24). Mâncând din pomul vieţii au avut posibilitatea să trăiască veşnic în fericire dar, pentru că au păcătuit, au pierdut nemurirea şi fericirea veşnică devenind oameni muritori. Pământul fiind blestemat de Dumnezeu şi natura a fost afectată. Toate vietăţile din lumea animală, păsări şi insecte au devenit muritoare. Adam şi Eva, ca toate generaţiile de oameni ce le-au urmat, aveau să-şi ducă viaţa temporară şi existenţa de pe pământ trudind din greu. Trebuiau să sufere diferite dureri şi chinuri, iar, la sfârşit de cale, după un anumit număr de ani să primească moartea. Aceste efecte, ale păcatului lui Adam şi ale noastre tuturor,căci înaintea Domnului toţi suntem socotiţi păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani cap. 3,23), le vedem peste tot zilnic şi în permanenţă: oboseală, suferinţă, boală şi moarte. Există lipsa de dragoste între oameni, ură, invidie şi violenţe de tot felul. Natura în mare parte este degradată. Pentru mulţi oameni, care trăiesc în sărăcie şi lipsuri, viaţa este o luptă pentru supravieţuire. În lumea noastră există multă nenorocire şi durere.

După căderea în păcat a omului şi apariţia păcatului în lume una dintre consecinţele cele mai grave ale păcatului a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi moartea veşnică a acestuia pentru totdeauna. Cu mila şi dreptatea Sa Dumnezeu nu a omorât pe oamenii păcătoşi imediat ci le-a îngăduit un timp de vieţuire pe pământ şi a făcut, împreună cu Domnul Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt, planul de mântuire şi salvarea omenirii păcătoase de sub pedeapsa păcatului şi din robia Satanei. Pentru aceasta s-a găsit şi s-a oferit un Înlocuitor care a venit pe pământul acesta, să moară în locul întregii lumi, în locul fiecărei fiinţe umane – Domul Isus Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu (Ps.cap.40:7; Ioan cap.3:16). Domnul Isus Hristos a lăsat pentru un anumit timp slava cerească şi a venit în lumea noastră, plină de păcat şi de nelegiuire, o lume care nu cunoştea pe Dumnezeu, o lume stăpânită în mare parte de Satana, unde a plătit cu viaţa Sa sfântă şi fără de păcat pentru păcatele noastre (Geneza cap.3:15; Isaia cap.53; Ioan cap.1:29, cap.3:16; Faptele Apostolilor cap.4:12).

În aceste condiţii de mântuire şi pe baza credinţei noastre în Dumnezeu şi în jertfa mântuitoare de la calvar, putem căpăta iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică. Acest dar al iertării şi mântuirii, dăruit de Dumnezeu Tatăl prin harul şi mila Sa şi datorită jertfei Domnului Isus de la Cruce, a fost pus la dispoziţia întregii lumi, a fiecărei persoane de pe faţa pământului. Fiecare putem primi mântuirea, iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice dincolo de moartea fizică, prin credinţă în măreaţa Jertfă de pe Cruce. Salvarea noastră veşnică o putem primi prin pocăinţă, umilinţa şi ascultarea noastră de toate poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu scrise în Cartea Sa cea Sfântă – Biblia (Faptele Apostolilor cap.17:30; 2Timotei cap.3:16-17). Atunci când omul, oricare ar fi el, răspunde chemării lui Dumnezeu la mântuire îşi schimbă viaţa, nu mai păcătuieşte, se pocăieşte şi intră într-o relaţie de pace şi legământ cu Dumnezeu ca o manifestare a credinţei sale. Trăind zilnic sfinţenia şi ascultarea de voia Sa cea sfântă, Domnul Isus mijloceşte pentru el înaintea Tatălui Ceresc, care îi iartă păcatele şi îi scrie numele în Cartea vieţii. Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la El să primească mântuirea şi iertarea pentru a avea intrare în Împărăţia Sa şi în viaţa veşnică. Căci Domnul Hristos, după răstignirea şi moartea Sa a înviat şi s-a înălţat la cer, unde şade la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru iertarea celor ce doresc mântuirea şi-I acceptă chemarea (Ioan cap.12:32; Evrei cap.2:9-10, cap.3:1). Acele persoane care acceptă darul mântuirii şi se pocăiesc, încheie legământ cu Dumnezeu prin botezul în apă, ca o mărturie a credinţei lor, moment când încep o viaţă nouă după voia lui Dumnezeu, au "trecut din moarte la viaţă". Chiar dacă vor muri vor fi înviaţi şi readuşi la viaţă de Domnul Isus Hristos la a doua venire a Lui şi vor fi duşi în raiul lui Dumnezeu şi în viaţa veşnică. deci adevăraţii creştini, predaţi în slujba Domnului, au speranţă şi pentru dincolo de mormânt, unde nu vor rămâne pentru totdeauna (Romani cap.6:2,3,4,8; Efeseni cap.4:5; Galateni cap.3:27).

Cei ce nu primesc mântuirea nu cred în Dumnezeu şi în învăţăturile Bibliei şi nu vor să împlinească voia lui Dumnezeu, ci trăiesc la întâmplare în păcate, Biblia îi numeşte morţi în păcatele lor şi vor muri cu povara păcatelor neiertate de Domnul Isus Hristos. Toţi cei răi din morminte vor învia pentru judecata finală şi pentru pedeapsa veşnică.

Omenirea, în aceste timpuri se împarte în două categorii:

1. Oamenii buni care cunosc pe Dumnezeu, Cuvântul şi Adevărul Sfânt al Evangheliei. Ei cunoscând pe Dumnezeu au înţeles că fără pocăinţă, naştere din nou, fără împăcare cu Dumnezeu, fără iertare şi fără credinţa lor în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos este cu neputinţă de a ajunge în viaţa veşnică, în raiul lui Dumnezeu, după trecerea lor în mormânt. Pentru aceasta, ei, se luptă mereu să trăiască ceea ce este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu din dragoste şi teamă sfântă pentru El. Se roagă în permanenţă cerând ajutor şi ocrotire de la Domnul. Vrăjmaşul asupra acestor suflete nu are nici o putere căci Domnul Isus Hristos este ocrotirea şi adăpostul lor (Ps.cap.91; Matei cap.7:14). Aceşti credincioşi ai Domnului formează Biserica Domnului pe pământ şi sunt “lumină şi sarea pământului”, sunt ca “cele cinci fecioare înţelepte” . Ei slujesc lui Dumnezeu cu deplină încredere şi lepădare de sine şi nimic nu-i sperie de pe calea sfântă trasată de Domnul Hristos. Biblia ne prezintă multe exemple de astfel de oameni: ucenici Domnului şi martirii ce şi-au jertfit vieţile cu bucurie şi nădejde precum credinţa lor în Dumnezeu. Aceşti creştini, cu adevărat consacraţi ascultării şi slujirii lui Dumnezeu, au răbdare şi încredere când trec prin necazuri, suferinţe şi încercări de tot felul. În astfel de momente ei se roagă lui Dumnezeu şi mai mult cerând ajutorul Său. Gândul morţii nu îi sperie ci îi pune în situaţia de a se pregăti pentru evenimentul măreţ al încheierii vieţii lor de pe acest pământ. Conform învăţăturilor Sfintei Scripturi adevăraţii credincioşi ai Domnului se luptă şi se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu, să aibă o inimă curată plină de dragoste pentru El şi pentru semeni până la ultima suflare de viaţă. Moartea nu îi sperie pe adevăraţii creştini şi credincioşi lui Dumnezeu, căci se încred în El şi în făgăduinţele Sale scrise în Sfânta Scriptură. “Cel neprihănit şi la moarte trage nădejde” – Proverbe cap.14:32. Un astfel de om care în viaţa lui trăită pe pământ a iubit şi a slujit pe Dumnezeu, atunci când i-a venit clipa morţii, este pregătit pentru trecerea la odihnă şi pentru întâlnirea cu Domnul Isus Hristos şi are credinţa că va fi readus la viaţă din mormânt atunci când El,Domnul Isus, va învia pe toţi sfinţii şi credincioşii ce dorm în mormintele lor. Apoi toţi cei înviaţi de Domnul la întâia înviere vor fi duşi în Împărăţia lui Dumnezeu pentru veşnicie (Matei cap.25:34-40; 1Tes.cap.4:13-18; Apoc.cap.20:6). Deci pentru cei credincioşi şi pocăiţi moartea este o speranţă, un câştig căci eu au trecut şi vor trece din moarte la viaţa veşnică (1Cor.cap.15:20-24; Apoc.cap.14:12-13 şi cap. 21:3-4).

2. Categoria de persoane care în timpul vieţii nu îşi fac timp să se gândească la clipa morţii lor de parcă aceasta nu ar exista. Ei nu-şi fac timp nici pentru Dumnezeu de a-L cunoaşte pe El şi voia Sa. Mai ales când le merge bine uită de Dumnezeu, de nenorociri şi de moarte care, inevitabil pot veni peste ei şi peste familiile lor. Datorită faptului că nu au credinţă autentică în Dumnezeu şi în adevărurile Sale, aceste persoane îşi pun încrederea numai în viaţa aceasta cu toată agoniseala: avere, bani, case, maşini, succese în afaceri etc. Fiind antrenaţi şi ocupaţi cu cele pământeşti şi trecătoare uită pe Dumnezeu care i-a creat şi uită că soarta fiecăruia dintre noi este hotărâtă de El, după alegerile bune sau rele ce le-au făcut în viaţă: au trăit frumos pentru Dumnezeu, făcând ce este bine sau au trăit în mod egoist, neţinând cont de voia şi poruncile Domnului (Matei cap.6:33-34; 1Cor.cap.15:19; Matei cap.16:26). Pentru aceşti oameni care-şi trăiesc viaţa fără teamă şi respect pentru Dumnezeu, clipa morţii vine ca cea mai îngrozitoare lovitură ce-i distruge profund moral şi psihic, ajungând până la cel mai înalt grad de disperare şi multe lacrimi de durere. O dată cu moartea unei persoane dragi cei apropiaţi se simt de parcă ar fi pierdut totul. Pentru ei nimic nu mai contează şi nimic nu mai are valoare. Ar da orice, în acele momente de nenorocire, pentru a readuce la viaţă pe cel mort. Oamenii ar trebui să ştie şi să nu uite că moartea este o realitate hotărâtă de Dumnezeu la o anume dată pentru orice suflet.

După planul lui Dumnezeu, chiar dacă omul este supus morţii fizice, cel credincios are făgăduinţa învierii şi trecerea lui în raiul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică cea fără de sfârşit. Omenirea are nevoie să cunoască aceste adevăruri minunate făgăduite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, Biblia. Pe pământ suntem călători şi în viaţa aceasta trecătoare Bunul Dumnezeu se îngrijeşte să ne trimită cele necesare traiului, căci nimic nu ne aparţine de drept, ci toate ne sunt dăruite de Tatăl nostru ceresc. În momentul când vine clipa morţii, omul nu ia nimic cu el în mormânt ci în urma lui lasă multe lacrimi şi durere celor dragi de care se desparte.

Pentru a suporta clipa morţii cu credinţa în Dumnezeu să ne asigurăm că avem numele scris în Cartea Vieţii lui Dumnezeu. Căci atunci când va veni Domnul Isus Hristos în slava Sa numai cei sfinţi vor avea păcatele iertate şi numele lor scris în cartea vieţii. Ei vor fi înviaţi şi readuşi la viaţă pentru veşnicie (Apoc.cap.21:1-4). Oamenii cei răi, care au murit, nu vor învia la întâia înviere, ci vor rămâne în morminte până ce Domnul va hotărî şi învierea lor, dar pentru judecata faptelor lor şi pentru pedeapsa veşnică dată de Dreptul Judecător fiecărui suflet care nu s-a pocăit (Apoc.cap.20:11-15 şi cap. 21:8). O dată cu moartea acestor oameni, care L-au nesocotit pe Dumnezeu în viaţa lor trăită, nimic nu-i mai poate salva de la pedeapsa veşnică ce-i aşteaptă. Nu ajută la nimic salvarea sufletului, ceremonialurile care se fac în numele celui mort: lumânări aprinse, rugăciuni pentru iertarea lui, făcute de cei care sunt în viaţă, pomeni şi parastase . Ba mai mult acestea făcând parte din obiceiurile păgâne Dumnezeu le condamnă deoarece El, în Biblie, nu a dat asemenea porunci.

Clipa morţii şi încheierea vieţii de pe pământ poate veni pe neaşteptate la orice persoană de orice vârstă copil, tânăr sau bătrân. Pentru aceasta este strict necesar să fim pregătiţi din timp. Să fim într-o relaţie bună de pace cu Dumnezeu credincioşie şi ascultare de poruncile Sale. Prin exemplul, sfinţenia şi credinţa părinţilor şi copiii pot fi pregătiţi pentru Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică. Astfel şi ei vor fi sfinţi datorită părinţilor şi, în aceste condiţii, moartea nu mai este ca cea mai mare nenorocire (1Cor.cap.7:14). Copiii care au raţiune şi capacitate de discernământ sunt obligaţi să respecte toate cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17). Porunca a cincea din decalog este specială pentru copiii care mai au părinţi în viaţă. Această poruncă spune copiilor să-şi cinstească părinţii. A cinsti părinţii înseamnă să-i iubim, să-i respectăm, să ascultăm de toate învăţăturile lor ce sunt după voia Domnului şi să le fim de ajutor atunci când este nevoie (Exod cap.20:12 şi Efeseni cap.6:1-3).

Una din preocupările esenţiale ale părinţilor temători şi credincioşi lui Dumnezeu este să aibă grijă de copiii care le-au fost dăruiţi. Ca nişte părinţi iubitori să le asigure toate cele necesare traiului începând chiar cu primul an de viaţă al copilului şi potrivit vârstei, în permanenţă, le asigură şi o educaţie sănătoasă în spiritul creştin. Aceşti copii sunt învăţaţi de mici să iubească şi să respecte pe Dumnezeu. Să asculte de toate poruncile Sale şi, în acest fel, părinţii contribuie la formarea caracterelor lor, pentru a ajunge oameni cinstiţi şi drepţi în societate şi oameni pentru Dumnezeu. Dorinţa noastră cea mai mare pentru copii este ca şi ei să ajungă mântuiţi în Împărăţia Veşnică a lui Dumnezeu. Pentru aceasta orice mamă şi orice tată trebuie să facă totul pentru siguranţa şi destinul veşnic al copilului său. Îl învaţă să înfăptuiască în viaţa zilnică tot ce este frumos, drept şi bun şi îl mai învaţă să se roage lui Dumnezeu. În toate rugăciunile lor, părinţii, mijlocesc şi se roagă pentru copiii lor. Aceştia sunt încredinţaţi lui Dumnezeu de către părinţi chiar din primele zile de viaţă (Luca cap.18:15-17).

În condiţiile când copiii calcă pe urmele părinţilor credincioşi, urmând învăţăturile Bibliei cu toată dragostea şi respectând poruncile Domnului, ei vor fi sfinţi şi Dumnezeu le va face parte de fericire în viaţa veşnică (Exod cap.20:6,12; Efeseni cap.6:3-4). Având în vedere că Dumnezeu este bun dar este şi drept, pedepseşte nelegiuirea părinţilor şi a copiilor lor care nu iubesc pe Dumnezeu (Exod cap.20:5).

Mai există şi unele persoane, care atunci când întâmpină unele momente grele, de nesuportat pentru ei, ajung să-şi pună singuri capăt zilelor – se sinucid. Şi aceasta este o capcană a vrăjmaşului, aducând acest gând în mintea unei persoane. Viaţa şi moartea aparţin numai lui Dumnezeu. Viaţa ne este dăruită de Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumim pentru ea şi s-o trăim frumos pentru Domnul. Viaţa nu ne aparţine şi nu avem permisiunea şi autoritatea de a-i pune capăt. În porunca a şasea, din Decalog (cele zece porunci), Dumnezeu ne spune “să nu ucizi”. Indiferent cine este ucis, o altă persoană sau propria persoană, este acelaşi mare păcat. Aceste persoane care se sinucid sunt pierdute pentru veşnicie (exemplul lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Isus). Chiar dacă necazurile şi problemele vieţii sunt foarte mari, încât omul crede că nu mai are nici o şansă, rezolvarea nu este sinuciderea. Astfel de persoane să vină cu rugăciuni din inimă înaintea Domnului care poate să-i trimită salvarea şi ajutorul necesar. Nici un necaz nu motivează sinuciderea cuiva, iar moartea asupra unei persoane o hotărăşte numai Dumnezeu, Creatorul nostru al tuturor.

Atât cât mai avem suflare de viaţă în corpurile noastre încă ne putem salva sufletele pentru viaţa veşnică, printr-o viaţă de pocăinţă, prin studierea şi cunoaşterea adevărurilor scrise în Biblie şi prin împlinirea poruncilor. Având o viaţă nouă, predată slujirii lui Dumnezeu, făcând în permanenţă numai ce este bine şi aducând mereu şi mereu rugăciuni înaintea tronului de har a lui Dumnezeu, rugăciuni făcute cu toată inima, cu credinţă şi în Numele Domnului Isus Hristos, vom ajunge acasă la Domnul.

Având în vedere că mulţi oameni sunt dezorientaţi şi nu cunosc ceea ce-i poate salva dincolo de viaţa aceasta, este timpul ca ei să se împace cu Dumnezeu prin credinţă în Jertfa de la Calvar, încât să ajungă să fie plini de bucuria mântuirii şi de prezenţa Duhului Sfânt în inimă. În aceste condiţii, moartea fizică nu-i va îngrozi ci vor avea nădejde în făgăduinţele lui Dumnezeu.

Rugăciune:

“Părinte Ceresc şi Creatorul nostru, în Numele Domnului Isus Hristos şi al jertfei de la Calvar, îţi mulţumesc pentru harul de mântuire, pentru minunatele adevăruri ce ni le-ai dăruit şi sunt scrise pe paginile Sfintei Evanghelii şi care ne dau speranţă şi bucurie. Ştim că la revenirea Domnului Isus în slavă avem făgăduinţa învierii din morminte. Atunci noi, cei credincioşi şi sfinţi, vom fi chemaţi de Domnul Isus Hristos la viaţă şi duşi în Împărăţia Slavei Tale unde vom trăi, ne vom bucura şi vom fi fericiţi o veşnicie. Pentru toate aceste făgăduinţe îţi mulţumesc Preasfinte Tată Ceresc. Te rog acum trezeşte toată omenirea să ia în serios cuvintele Sfintei Evanghelii unde ne dăruieşti toate învăţăturile necesare şi ajută pe orice persoană, care doreşte mântuirea în viaţa veşnică, să se pregătească după cum voieşti Tu. Iar atunci când le vei hotărî clipa plecării din viaţă, să moară cu nădejdea mântuirii şi cu nădejdea primei învieri. Te rog, Părinte Ceresc, ai milă de multele suflete care nu te cunosc, nu cunosc adevărul Bibliei, ajută-le să poată fi salvaţi pentru viaţa veşnică.

Pentru toată mila şi dragostea ce o ai pentru noi îţi mulţumesc. A ta să fie toată slava, cinstea şi închinarea în vecii vecilor, Amin.”

Olga Bucaciuc, Suceava