PRIVIREA CARE DĂ SĂNĂTATE

de T. Monod  

“Domnul a zis lui Moise: “Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l pe o prăjină; oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi”. Moise a făcut un șarpe de aramă și l-a pus într-o prăjină și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de aramă, trăia” (Num. 21:8-9).

“Să ne uităm țintă la Isus, căpetenia și desăvârșirea credinței noastre” (Evrei 12:2). “Cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3:14).

SĂ PRIVIM LA ISUS

Numai patru cuvinte, dar în ele este taina vieții de biruință.

Să privim la Isus în Scriptură, pentru că de acolo aflăm cine este El, ce a făcut El, ce dă și ce vrea să aibă de la noi.

Găsim acolo, în viața Lui, modelul nostru, în învățătura Lui, lumina noastră, în poruncile Lui, legea noastră, făgăduințele Lui, nădejdea noastră, în sfârșit, în El însuși, deplina mulțumire a celor mai adânci dorințe ale inimii noastre însetate.

Să privim la Isus cel răstignit, pentru ca în sângele Lui vărsat pentru noi să găsim răscumpărare, pace și îndurare.

Să privim la Isus cel înviat, pentru ca prin El să dobândim neprihănirea aceea care singură are preț înaintea lui Dumnezeu și care ne îngăduie și nouă să ne apropiem de Cel Preasfânt cu bucurie, căci El este acum la Tatăl Lui și Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui și Dumnezeul nostru.

Să privim la Isus cel proslăvit ca să găsim în El pe Mijlocitorul nostru ceresc (Ioan 2) a cărui mijlocire pune vârf lucrării Sale de îndurare și mântuire. El stă acum înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot și jertfă fără pată, curățind neîncetat jertfele noastre întinate (Exod 28:38).

Să privim la Isus, așa cum ni S-a descoperit prin Duhul Sfânt. Singur Duhul ne arată că numai în legătură neîntreruptă cu Isus, putem avea curăția inimilor noastre pline de pete, lumină în duhul nostru întunecat și zdrobirea voii noastre împotrivitoare. Numai în El suntem în stare să ținem piept tuturor atacurilor ce ne vin din partea lumii și a diavolului și numai prin puterea și înțelepciunea Lui putem scăpa de atragerea cu forța sau prin viclenie a acelora. El a fost ispitit în tot chipul însă fără să cadă, de aceea mila Lui este mângâiere, iar biruința Lui este putere în luptă.

Să privim la Isus, pentru ca din mâna Lui să primim în fiecare zi crucea noastră și lucrul pe care îl avem de făcut, împreună cu harul care ne trebuie pentru amândouă: cu răbdare din răbdarea Lui, cu putere din puterea Lui, și iubire din iubirea Lui, ca aceia care nu spun: "Ce pot face eu?" ci "Oare ce nu poate face El?" și ca unii ce ne bizuim pe puterea Lui care se arată cu atât mai strălucită cu cât slăbiciunea noastră este mai mare.

Să privim la Isus și, ieșind din noi înșine, să uitam cu totul de noi, pentru ca strălucirea feței Lui să ne fie lumină în întuneric, ca bucuriile să ne fie sfinte și durerile potolite, ca El să ne coboare și iarăși să ne ridice, să ne întristeze și să ne mângâie, să ne facă săraci și apoi bogați, să ne învețe să ne rugăm și să ne asculte rugăciunile și să ne scape de lume acum când suntem încă în lume.

Numai așa viața noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu va putea arăta oamenilor cum și ce lucrează Domnul Isus.

Să privim la Isus cel care S-a dus la Tatăl ca să ne pregătească locuri, ca să aibă la El pe toți aceia pe care-I i-a dat Tatăl.

Această fericită nădejde ne dă curaj să trăim fără cârtire și să murim fără frică, așteptând în liniște ziua când vom întâlni pe acest ultim vrăjmaș pe care El l-a biruit pentru noi și noi prin El, pe acest împărat al spaimelor - moartea - din care El a făcut un sol al păcii veșnice.

Să privim la Isus a cărui venire a fost așteptată și nădăjduită de credincioși de-a lungul veacurilor (Filip. 4:5; Tes. 5:23). Gândul că Domnul este aproape le-a fost mereu îndemn la răbdare, veghere și bucurie.

Să privim la Isus care ne dă pocăința așa cum ne dă iertarea precum și o inimă care să-și simtă ticăloșia și să plângă la picioarele Lui.

Să privim la Isus ca să ne pună la strâmtoare pentru a-L primi din toată inima pe El care este totodată începătorul, susținătorul și desăvârșirea credinței noastre, ca să ne țină în ea până la sfârșit.

Să privim la Isus, nu la noi înșine, nici la gândurile, închipuirile, înclinările, dorințele ori planurile noastre.

Să privim la Isus, nu la lume, nici la plăcerile, la pilda, la temeiurile ori hotărârile ei. La Isus, nu la diavolul care ar voi fie să ne sperie prin amenințări, fie să ne atragă prin momeli. Dacă vrei să scapi de întrebări zadarnice, de mustrări de cuget neliniștitoare, de târgurile primejdioase cu Cel Rău, de multe rătăciri, de visări goale, de înșelări amare, de lupte dureroase și jalnice căderi, uită-te la Isus, ca un copil și ține-te după El oriunde ar merge. De câte n-ai scăpa dacă ai face așa! Ferice de sufletul care îl urmează pas cu pas și cu atâta încordare că n-are timp să-și arunce ochii în lături pe cărări despre care Domnul nostru a găsit cu cale să nu ne spună nimic.

Să privim la Isus, nu la ce credem noi, chiar dacă nu ne ținem decât de Biblie. Credința care mântuiește, sfințește și mângâie nu stă doar în primirea cu capul a adevărurilor despre mântuire, ci în unirea adevărată a inimii cu Persoana lui Isus. Cineva a zis: “N-ajunge să-L cunoști pe Isus Hristos, trebuie să-L și ai.” Iar eu adaug: "Nimeni nu-L cunoaște cu adevărat dacă nu-L are." Căci, după cuvântul adânc al ucenicului pe care-l iubea Isus, lumina este viața, iar viața este Isus. (Ioan 1:4) Să privim la Isus, nu  la ce-am adâncit noi din Scriptură, nici la rugăciuni, la mărturia noastră despre Isus, la cărțile care ne-au zidit, la adunări, la faptul ca luăm parte la cină.

Negreșit, le folosim pe toate cu grijă, ca pe niște mijloace ale harului, dar fără să uităm că ele nu pot înlocui harul însuși.

Nu ne putem muta privirea la ele de la Acela care singur le poate face să lucreze asupra noastră prin părtășia cu El Însuși.

Să privim la Isus, nu la locul pe care-l avem în adunare, nici la numele pe care-l purtăm, la învățătura pe care o mărturisim, la ce gândesc alții despre noi sau la ce gândim noi înșine despre râvna noastră. Mulți din cei ce au proorocit în Numele lui Isus vor auzi odată îngrozitoarele cuvinte: "Nu vă cunosc". Dar El va mărturisi înaintea Tatălui și a Sfinților Îngeri pe cel mai neînsemnat ucenic care aici jos, a privit numai la El până la urmă cu credință și cu dor.

Să privim la Isus, nu la frați, nici chiar la cei mai buni și mai iubiți. Îndată ce ne luăm după oameni suntem în primejdie să rătăcim. Urmând pe Isus însă, suntem siguri că nu vom greși drumul. Dacă între noi și Isus este un om, chipul acestuia va tot crește fără să băgăm de seamă, iar, în aceeași măsură, chipul lui Isus se va șterge. Apoi ajungem să nu mai vedem pe Isus, decât când suntem cu omul acela și când l-am pierdut pe acest om, am pierdut totul. Dacă între noi și cel mai apropiat prieten este Isus, atunci ne vom lipi mai puțin de persoana prietenului, cu mai puțină înfocare, dar cu mai multă curăție, nu vom pune ochii numai pe el, ca să nu mai vedem pe altul și în felul acesta vor rezulta mai multe roade. Prietenii ne pot fi de mare folos ca unelte în mâna lui Dumnezeu, dacă El vrea să se folosească de ei. Dar dacă El găsește cu cale să ne lipsească de orice mângâiere omenească, la sfârșit și aceasta se va întoarce spre marea noastră binecuvântare căci El Însuși va fi totul pentru noi și ne vom lega cu atât mai strâns de El, singurul Prieten de care nu ne poate despărți nici viața nici moartea.

Să privim la Isus, nu la piedicile ce ne stau în cale. Îndată ce ne oprim ca să ne uităm la ele, ne înspăimântăm, începem să ne clătinăm și ne prăbușim sub ele. Nu înțelegem de ce au apărut în calea noastră și nici nu găsim în noi înșine puterea ca să le biruim. Petru se scufundă îndată ce începe să se uite la valul ridicat de furtună, dar câtă vreme privirea i se odihnește asupra lui Isus, el calcă pe val ca pe stâncă. Cu cât însărcinarea sau crucea ne este mai grea cu atât mai mare este nevoia de a ne uita numai la Isus.

Să privim la Isus, nu la durerile noastre ca să le socotim numărul și să le cântărim greutatea. Privind la El vom găsi o deosebită plăcere în a bea până la fund paharul, oricât de amar i-ar fi conținutul.

Fără Isus, durerea nu sfințește ci răzvrătește și apasă.

Întristarea fără Isus nu lucrează răbdare ci mai degrabă răzvrătire, nu milă pentru alții ci iubire de sine; nu nădejde ci descurajare. Numai la umbra crucii Lui putem vedea cu adevărat măsura crucii noastre și numai acolo o putem lua în fiecare zi din mâna Lui ca s-o purtăm cu iubire, cu mulțumire și chiar cu bucurie. Numai sub crucea lui Isus, suferințele produc binecuvântări pentru noi și pentru alții.

Să privim la Isus, nu la binecuvântările din afară, oricât ar fi de scumpe. Adâncindu-ne în ele, ușor ne vor înfășura inima, așa că nu vom mai vedea limpede pe Acela care ni le-a dat.

Cine însă se uită la Isus și numai după aceea la darurile Lui se bucură de ele tot mereu cu inima fierbinte ca de niște dovezi ale iubirii Lui. Cât este de prețios chiar cel mai neînsemnat dar care ne vine în chip nemijlocit de la El și cât de plăcut este să-l întrebuințăm pentru slava Lui! Trecând peste oameni, peste împrejurări și peste mii de motive tot așa de drept pe cât de orânduit așezate, să ne ridicăm până la temeiurile cele mai îndepărtate ale voii lui Dumnezeu, până la izvorul acestei voi, la iubirea Lui. Abia atunci recunoștința noastră către oamenii care ne fac bine, fără să se răcească, totuși nu se va opri la ei, iar în ziua necazului, când fericirea vieții ne va fi sfărâmată cu lovituri neașteptate și neînțelese, vom putea spune cu psalmistul: "Stau mut, nu deschid gura, căci Tu lucrezi" (Ps. 39:9). Iar în tăcerea sfântă a durerii noastre mute, un glas din cer ne va șopti cu blândețe: "Ce fac eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea".

Să privim la Isus, nu la interesele lucrului, ale partidei sau adunării noastre și cu atât mai puțin la interesele noastre proprii. Singurul scop al vieții noastre să fie slava lui Dumnezeu. Dacă nu este aceasta ținta cea mai înaltă a năzuințelor noastre, atunci ne lipsim singuri de ajutorul Său atât de trebuitor, căci harul Său slujește numai la slăvirea Numelui Său. Deci câtă vreme căutăm această slavă mai mult decât orice, putem conta pe harul Său.

Să privim la Isus, nu la bunele noastre intenții, nici la tăria hotărârilor noastre. De câte ori planurile cele mai strălucite au adus prăbușiri umilitoare! Ne vom sprijini deci pe iubirea Lui, nu pe intențiile noastre, pe făgăduințele Lui, nu pe hotărârile noastre.

Să privim la Isus, nu la puterea noastră. Puterea noastră nu slujește decât la slăvirea tot a noastră. Ca să-L slăvim pe Dumnezeu, ne trebuie puterea lui Dumnezeu. Să privim la Isus, nu la slăbiciunea noastră. A prins cineva vreodată putere din jale pentru slăbiciunea lui? Privirea la Isus dă putere inimii și ne deschide gura pentru lauda atotputerniciei Sale.

Să privim la Isus, nu la păcatele noastre, nici la izvorul din care ies ori la pedeapsa pe care o merită. Privirea spre păcat omoară. Privirea spre Isus dă viață. Doar atâta să privim la noi înșine până să vedem ce mare nevoie avem să ne uităm la El. Ca niște păcătoși până în adânc ce suntem, iar nu numai mânjiți de păcat, ne vom măsura mărimea nelegiuirii noastre cu mărimea jertfei lui Isus și a harului Său dătător de iertare.

Un înțelept slujitor al lui Dumnezeu obișnuia să zică: "Pentru fiecare privire la noi înșine, trebuie să ne uităm de zece ori la Isus." E lucru dovedit că uitându-ne la Isus nu pierdem simțământul ticăloșiei noastre, căci o vedem zugrăvită pe cruce. Dar iarăși este dovedit că uitându-ne la ticăloșia noastră, putem pierde din vedere pe Isus, pentru că suferințele lui Isus sunt străine de firea noastră. "Așa că uitați-vă și la voi înșivă, dar numai în fața crucii și numai prin Isus Hristos". Privirea spre păcat aduce moartea, privirea spre Isus aduce viața. Israelitul mușcat de șarpe nu se vindeca prin privirea la rana mușcăturii de șarpe ci numai prin privirea la șarpele de aramă.

Să privim la Isus și - mai trebuie oare să spun - nu la așa zisa dreptate a noastră. Mai bolnav ca toți bolnavii este cel ce se crede sănătos și mai orb ca toți orbii, cel ce se ține că vede bine. Dacă este primejdios să te oprești prea mult cu privirea la adevărata-ți stare de ticăloșie, apoi este mult mai primejdios să lași privirea să ți se odihnească asupra închipuitelor tale merite.

Să privim la Isus, nu la Lege. Legea dă porunci, dar nu și puterea ca să le împlinim. Legea osândește întotdeauna și nu iartă niciodată. A ne așeza din nou sub lege înseamnă a cădea din har. În măsura în care vom năzui să ne câștigăm mântuirea prin ascultarea  noastră, în aceiași măsură vom pierde pacea, bucuria și puterea, căci uităm că "Hristos este sfârșitul Legii pentru toți cei ce cred" (Rom. 10:4). De îndată ce Legea ne-a pus la strâmtorare să ne căutăm în Isus pe singurul nostru Mântuitor, atunci numai El are drept la ascultarea noastră. Această ascultare din iubire este temeiul oricărei mișcări a inimii și a celor mai ascunse gândiri ale ei. Dintr-un jug de fier și o povară de nepurtat, ea a devenit un jug blând (bun) și o sarcină ușoară. E o ascultare totodată dulce și întăritoare și pe care tot El, care o cere, o și toarnă într-ai Săi. Ea nu este atât o urmare a mântuirii dobândite cât mai ales o parte alcătuitoare a acesteia și, ca toate celelalte, un har ceresc.

Să privim la Isus, nu la ce facem noi pentru El. Dacă ne înlănțuiește lucrul, suntem în stare ca, din pricina lui să uităm pe învățătorul și putem avea mâini pline, dar inima goală. Dar dacă suntem ocupați cu Domnul nostru, atunci nu vom uita nici de lucrul pe care ni l-a dat El să-l facem. Dacă inima este plină de dragostea Lui, cum s-ar putea ca mâinile să fie trândave în lucrul pentru El?

Să privim la Isus, nu la urmările văzute ale lucrului nostru. Ele nu sunt întregul și adevăratul rod al lucrului nostru. Dumnezeu ne-a poruncit să lucrăm, fără să ne oblige să ajungem la un anumit rezultat. El ne va cere socoteală pentru lucru, nu pentru ce a ieșit din el. De ce să ne frământăm degeaba? Eu voi arunca sămânța. Dumnezeu va pregăti și va face să se arate rodul. Dacă nu azi, mâine, dacă nu prin mine, prin altul. Dacă am vedea roadele, poate că ne-am lăsa privirile să se odihnească cu mulțumire asupra lor. Sau ne-am pune și pe seama noastră ceva. Iarăși dacă nu le vedem dar suntem preocupați de ele, vom scădea în râvnă în loc să ne îndoim sârguința. A ne uita după roade înseamnă a umbla prin vedere. Prin credință nu umblăm decât atunci când ne uităm la Isus și, în ciuda tuturor piedicilor și a părutei nevoiri, stăruim în a-L urma și a-L sluji.

Să privim la Isus, nu la darurile duhovnicești pe care le-am primit de la El mai de curând ori mai de mult. Harul de ieri este, împreună cu lucrul de ieri, în urma mea. Nu pot să mă mai folosesc de el și nu trebuie să mă mai opresc la el.

Harul de azi, pentru lucrul de azi, mi s-a dat nu ca să mă uit la el, ci pentru ca să-l întrebuințez. N-am să-l trec dintr-o mână într-alta mulțumit că-l am, ci am să-l întrebuințez, să-l dau numaidecât și apoi să mă uit iar la Isus, pentru alt har. Cât despre mine, eu voi rămâne mereu sărac.

Să privim la Isus, nu la marea durere și la pocăința pe care ne-a trezit-o păcatele noastre. Dacă ești atât de împovărat de vinovăția ta, încât cu adevărat te-ai scârbit de tine și dacă ești așa de îndurerat din această pricină că lipsit de orice ajutor privești spre Isus ca să-ți dea slobozenie, să știi că El nu cere altceva de la tine. Privirea aceasta spre El îți va topi inima mai mult decât orice și-ți va zdrobi orice mândrie. De ți-ar fi dat ca lui Petru să-ți plângi cu amar ticăloșia, totuși privirea înlăcrimată să-ți rămână cu atât mai strâns legată de Isus. Altfel, chiar aceste lacrimi ar putea să-ți fie o cursă, ca și cum ele ar putea să-ți șteargă păcatele pe care numai sângele Mielului lui Dumnezeu le poate spăla.

Să privim la Isus, nu la vioiciunea bucuriei noastre, nici la ardoarea dragostei. Focul dragostei se poate răci și bucuria o putem pierde din vina noastră sau ca să fim încercați de Dumnezeu și atunci vom crede că împreună cu simțirile s-a dus și puterea. După aceea ușor cădem într-o descurajare amară dacă nu într-o ticăloasă moleșire. Să ne gândim că făgăduințele credinței biruitoare rămân și atunci când simțirile dulci ne lipsesc.

Să privim la Isus, nu la treapta de sfințire pe care am atins-o. Dacă n-ar fi copii ai lui Dumnezeu decât aceia care nu mai au pete pe inimă, nici alunecări pe cale, atunci cine s-ar mai putea bucura de mântuire.

Dar nu aceasta este prețul bucuriei. Sfințirea este rodul iar nu rădăcina mântuirii, a iertării. Ea este lucrarea pentru noi a lui Hristos, Cel care ne-a împăcat cu Dumnezeu, nu lucrarea în noi a Duhului Sfânt care ne înnoiește după chipul Său. Nedesăvârșirea unei credințe drepte dar neîntărite, nu schimbă cu nimic desăvârșirea lucrării împlinite de Hristos.

Și tot așa nu e cu nimic atinsă siguranța făgăduinței sale netrecătoare prin care dă viața veșnică tuturor celor ce se încred în El. De aceea drumul drept al ascultării trece prin odihna în Mântuitorul și numai prin pacea pe care o dă iertarea își găsește sufletul puterea care-i trebuie pentru a lupta împotriva păcatului. Și dacă s-ar găsi unii care să răstălmăcească acest adevăr mântuitor pentru a se lăsa trândăviei și nepăsării și dacă ar îndrăzni ca, din pricina credinței pe care își închipuie că o au, să disprețuiască sfințenia pe care nu o au, acelora li se potrivesc zguduitoarele cuvinte ale apostolului: "Cei ce sunt a lui Isus Hristos și-au răstignit firea pământeasca împreună cu patimile și poftele ei" (Gal. 2:24), precum și ale lui Ioan: "Cine zice Îl cunosc și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el" (1 Ioan 2:4) și, în sfârșit, cuvântul îngrozitor a lui Isus însuși: "Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc" (Matei 7:19).

Să privim la Isus, nu la credința noastră. Când vrăjmașul nu izbutește să ne mai ademenească privirile în nici o altă parte, atunci, folosind cea din urmă șiretenie a sa, caută să ni le îndrepte de la Mântuitorul spre credința noastră. Dacă este slabă ne descurajează, dacă este tare, ne îngâmfă. Și într-un caz și într-altul n-avem decât pagubă, slăbire. Căci puterea nu izvorăște din credință, ci din Mântuitorul însuși prin credință. Nu ne putem întări uitându-ne la privirea noastră, ci la Mântuitorul însuși prin credință, uitându-ne în chiar Fața slăvită a lui Isus Hristos. Să privim la Isus, de la El poți învăța, fără primejdie, tot ce trebuie să știi despre lume, despre tine însuți, despre ticăloșia ta, despre primejdii, mijloace de scăpare și biruință. Numai așa putem vedea totul în adevărata lumină, la timpul potrivit și în așa fel încât cunoștința să dea roadele umilinței, ale înțelepciunii, ale recunoștinței, îndrăznelii, vegherii și rugăciunii.

Tot ce trebuie să știm ne învață Isus, iar lucrul pe care nu-l învățăm de la El, mai bine să nu-l știm deloc.

Așadar să privim la Isus cât mai pribegim pe aici, la Isus clipă de clipă fără să ne lăsăm furați a privi nici trecutul lăsat în urmă, nici planurile pentru viitorul pe care nu-l cunoaștem. Să privim acum la Isus dacă până acum n-am privit, să privim din nou dacă L-am pierdut din ochi, să privim numai la El, să privim încă o dată, să privim întotdeauna. Privirea la Isus să ne fie tot mai stăruitoare și mai cu tărie. Sufletele unite cu El și schimbate în chipul Lui din slavă în slavă, așteaptă mângâiate ceasul fericit când El le va chema de pe pământ la cer, din timp în veșnicie. Atunci în sfârșit vom fi ca El, căci Îl vom vedea așa cum este. Lăudați pe Domnul!