Față în față

Psalmul 38

Fiecare persoană poartă în adâncul inimii multe întrebări la care încă nu a primit un răspuns. În unele cazuri, acele întrebări au de-a face cu persoane din jurul nostru, cu comportamentul și reacția lor față de noi. În alte cazuri, aceste întrebări au de-a face cu evenimentele din viața noastră, cu ceea ce ni se întâmplă și la care nu găsim un răspuns potrivit.

În unele cazuri avem și întrebări pe care I le-am pus chiar lui Dumnezeu, și la care nu am primit încă răspunsul potrivit, sau, cel puțin, n-am înțeles noi răspunsul.

În fața tuturor acestor întrebări inima noastră se frământă și mintea se frânge. E greu să trăiești fără a găsi întotdeauna răspunsuri, și mai ales, e greu atunci când răspunsurile pe care le primești nu sunt cele pe care ți le-ai fi dorit. Viața pare a fi uneori foarte complicată, și oricât am vrea noi să o simplificăm, tot ceea ce vine peste noi ne face să ne clătinăm și să ne întrebăm, dacă putem fi cu adevărat fericiți și liniștiți în această viață.

Psalmul 38 poartă în mesajul lui o mare încărcătură de durere și amărăciune. Nu știm ce anume s-a întâmplat cu autorul lui, împăratul David, în momentul în care l-a compus, dar știm cu siguranță că inima lui era cuprinsă de adâncă tulburare, și viața lui în acele momente era ca și o barcă fără vâsle și catarg pe o mare înfuriată. În acele momente, David vedea doar valurile care-l izbeau din toate părțile, dar părea a fi neputincios în a găsi singur o soluție de izbăvire.

Cred că acest psalm se potrivește multora dintre noi. Valurile au multe forme și mărimi. Ele lovesc fără cruțare, și mai ales, de multe ori fără oprire în viața noastră, iar în unele cazuri, aproape reușesc să ne dărâme de tot.

Probabil că unii dintre dvs. vă aduceți aminte de versurile unei cântări a fratelui Groza: Când aproape-am fost de mal a mai venit un val, din larg, Ce m-a dus în depărtări prin alte încercări, mai mari. Dar, în tot necazul meu Domnul m-a ocrotit mereu, El m-a scos cu mâna Sa din încercarea grea. Brațul Său mântuitor m-a ridicat din valul greu, Sufletul El mi-a salvat din valul de păcat. David cred că a fost într-o situație asemănătoare cu cea descrisă în versurile de mai sus, și totuși, în pofida crizei profunde prin care el a trecut, simțim în finalul acestui psalm atitudinea nu a unei persoane resemnate în fața destinului, ci a unei persoane care continuă să nădăjduiască, care nu abandonează lupta și care se încrede pe deplin doar în Dumnezeu.

Psalmul 38 ne descrie zbuciumul lăuntric din viața lui David, stările sufletești prin care a trecut și etapele spirituale pe care inima lui le-a parcurs în căutarea unui răspuns și a unui echilibru interior. Sunt trei faze consecutive descrise de către David în acest psalm.

În primul rând, David s-a întors la oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, el fiind repus astfel pe primul loc în viața lui. Noi falimentăm pentru că Cuvântul își pierde rolul central din viața noastră. David, când a înțeles cât de groaznic este păcatul, s-a întors la el, și a lăsat ca acest Cuvânt sfânt să pătrundă cât mai adânc și departe posibil înlăuntrul ființei lui, pentru a aduce la lumină totul.

În al doilea rând, David a stat în fața semenilor, el fiind expus astfel la atitudinea și critica lor. Reflectând la tot ceea ce i s-a întâmplat, el a stat în fața judecății oamenilor, fiind gata să răspundă și să fie tras la răspundere.

În final, David a stat și în fața lui Dumnezeu pentru a I Se supune dreptului Judecător. El a fost conștient că Singurul care-l poate îndreptăți și reabilita este doar El.

1.      Omul în fața Cuvântului

Primele zece versete ale psalmului ni-l prezintă pe David față în față cu Cuvântul lui Dumnezeu. Confruntarea cu Cuvântul nu este una plăcută și nici căutată. Cei mai mulți oameni fug de Cuvânt tocmai din această cauză, pentru că sunt conștienți de faptul că cercetarea Cuvântului nu este nici comodă și nici superficială.

Atunci când stai înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, inevitabil apar și întrebările în viața ta. Sunt întrebări existențiale, legate de felul tău de viață, de viitorul tău și mai ales de veșnicia ta.

Versetul 2 ne spune următoarele: Căci săgețile Tale s-au înfipt în mine. Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu niște săgeți în mâna lui Dumnezeu, extrem de eficient folosite pentru a atinge inimile oamenilor.

Înaintea Cuvântului lui Dumnezeu fiecare om este confruntat cu autoritatea și puterea lui. Cuvântul are autoritate asupra vieților noastre în vederea mustrării, descoperirii, zdrobirii și îndreptării sau mângâierii. Creștinul este acea persoană care-și supune de bunăvoie sentimentele, voința și rațiunea autorității Cuvântului lui Dumnezeu, se lasă condus și corectat de el și caută să-l împlinească în fiecare zi.

Haideți să vedem autoritatea Cuvântului în viața lui David. Sunt patru aspecte pe care el le scoate în evidență.

a)      Autoritatea Cuvântului în mustrare

Primele două versete ne prezintă mustrarea pe care a resimțit-o David în acele momente prin Cuvânt: Doamne, nu mă mustra în mânia Ta, și nu mă pedepsi în urgia Ta.

Nu știm ce s-a întâmplat în zilele în care David a compus acest psalm. Nu știm care erau problemele, păcatele sau frământările din viața lui. Știm însă că, atunci când a stat în fața autorității Cuvântului lui Dumnezeu, David a simțit imediat că Dunmnezeu avea un cuvânt de mustrare pentru el și pentru felul în care a trăit.

Asta ne indică faptul că David era foarte receptiv la Cuvânt. Frați și surori, expunerea la Cuvânt este un lucru esențial în viața unui copil al lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să alergăm la alți oameni pentru ca acești să ne spună când am greșit și ce trebuie să facem pentru a ne îndrepta. Oamenii care aleargă la alți oameni pentru a afla răspunsurile pe care deja le oferă Cuvântul sunt acele persoane care nu cunosc Cuvântul și nu-l apreciază cu adevărat. Noi trebuie să alergăm doar la Cuvântul lui Dumnezeu, care este cea mai bună oglindă pentru viața noastră și cea mai bună hrană penru sufletul nostru.

Pe de altă parte, nu trebuie să ne temem de cercetarea pe care ne-o face Cuvântul lui Dumnezeu și nici de mustrarea lui. În firea noastră, în natura noastră păcătoasă, mustrarea nu este un lucru de dorit. Dar, din perspectiva lui Dumnezeu mustrarea este starea cea mai potrivită în vederea îndreptării noastre.

Uitați-vă, de exemplu, la reacția pe care confruntarea cu Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de apostolul Pavel a născut-o în inima corintenilor: Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră, după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate, voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta (2 Corinteni 7:11).

Tot apostolul Pavel ne aduce aminte de rolul Scripturii în mustrare: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3:16, 17).

În ultima carte a Bibliei citim despre Dumnezeu care este gata să mustre pe cine iubește: Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! (Apocalipsa 3:19).

Lucrarea autorității Cuvânt în viața noastră este întotdeauna spre binele nostru, chiar dacă în prima ei fază aduce mustrare și întristare. Ea are ca efect final ridicarea și reabilitarea noastră, și nu distrugerea noastră.

b)     Autoritatea Cuvântului în descoperire

Haideți să privim la următoarele versete din psalm. Vedem autoritatea Cuvântului în descoperirea stării noastre spirituale, exprimate de către David în vs. 3-5: N-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea, din pricina mâniei Tale, nu mai este nicio vlagă în oasele mele, în urma păcatului meu... Rănile mele miros greu și sunt plin de coptură, în urma nebuniei mele (Psalmul 38:3, 5).

Nu știm dacă împăratul David vorbește aici despre un păcat anume pe care-l făptuise sau despre o stare spirituală pe care o traversa în acele momente. Cert este că situația în care se găsea îl făceau să se simtă murdar, bolnav, întinat, mirosind greu. Imaginea pe care el o folosește este una foarte sugestivă, aceea a unor răni deschise pline de puroi, semn al unei infecții profunde, și care răspândesc un miros respingător, greu de suportat în jur.

În vremea aceea, una dintre cele mai cumplite boli era lepra. Oamenii leproși deveneau respingători nu numai din cauza aspectului exterior, dar și al mirosului pe care rănile lor deschise și infectate îl răspândeau în aer. În căldura toridă a Israelului mirosul lor devenea și mai insuportabil.

Acum, dacă am fi trăit în vremea lui David în Ierusalim, cu siguranță că am fi întâlnit un bărbat frumos, elegant și curat îmbrăcat, care îți crea bună dispoziție și plăcere de a sta alături de el, și nicidecum nu am fi întâlnit persoana descrisă în aceste versete. Știți care este diferența? David purta boala în suflet și nu pe trup. Chiar dacă nu se vedea în afară, interiorul vieții lui în acele momente mirosea urât și el se simțea necurat.

Sunt mulți creștini în situația lui David: frumoși pe dinafară, dar pe dinăuntru sunt niște leproși spiritual care miros urât. Frați și surori, păcatul miroase urât, păcatul este o infecție, o cangrenă care roade sufletul, distruge pacea și bucuria, alterează părtășia noastră cu Dumnezeu și unii cu alții. E groaznic să fi un lepros fizic, dar cred că este și mai groaznic să fii un lepros spiritual, și să nu faci nimic în acest sens.

Cea mai periculoasă stare spirituală este să stai înaintea autorității Cuvântului lui Dumnezeu, el să descopere în viața ta anumite lucruri care te întinează, și tu să decizi să nu faci nimic. Ești conștient că ceva ar trebui să faci, și totuși decizi să nu faci nimic. E groaznic să fii conștient de nevoia de schimbare, dar să te complaci în a nu te schimba, pentru că iubești prea mult păcatul pe care-l practici.

Aș vrea să vă reamintesc cuvintele rostite de Dumnezeu atunci când a privit la starea de păcat a omenirii înainte de potop. În Geneza 6:3 citim: Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămânea (sau: nu se va lupta) pururea în om, căci și omul nu este decât carne păcătoasă”. Există o vreme a harului cercetării. Și acesta este un mare har, ca Dumnezeu să-ți vorbească și tu să auzi chemarea lui la pocăință. Dar pentru cei care nicidecum nu vor să ia seama la chemarea lui Dumnezeu la pocăință, pentru cei care-și împietresc inima și-și închid urechile la Cuvântul lui Dumnezeu, vine o zi în care Duhul Sfânt încetează să mai lupte cu el, și-l abandonează în fărădelegile lui.

Ai păstra un șobolan în camera ta cea mai bună? Bineînțeles că nu. Mirosul lui specific îl simți imediat. În câteva ore, prezența și gândul că el este acolo, că se plimbă printre hainele tale, în patul tău, te-ar oripila, și te-ar determina să faci tot ce-ți stă în putință să-l scoți afară. Ei bine, fiecare păcat este un șobolan invizibil căruia îi permiți să-ți invadeze casa inimii, și care va da naștere la alți șobolani spirituali, care vor roade tot, vor strica tot, vor răspândi microbi, boală și stricăciune.

David nu a rămas indiferent la starea lui, nu s-a împietrit. În fața autorității Cuvântului, David și-a văzut păcatul, l-a recunoscut și și-a asumat greșelile. În fața autorității Cuvântului, David nu s-a uitat în stânga și-n dreapta, n-a întrebat: „Cine miroase așa urât?”, n-a început să gândească: „Cred că cutare sau cutare miroase urât”, ci el s-a uitat în propria lui viață și a zis: „Rănile mele miros greu și sun plin de coptură în urma nebuniei mele”.

Curățirea nu este posibilă fără cercetarea personală în prealabil. Nu putem spune: „Doamne, curățește-ți biserica”, fără a spune totodată: „Doamne, începe cu mine”. Când vom recunoaște cu adevărat autoritatea Cuvântului în viața noastră și îi vom permite să cerceteze fiecare colțișor al vieții noastre, vom descoperi multe lucruri care trebuiesc începărtate și altele care au nevoie de o nouă curățire în sângele Domnului Isus Cristos. S-ar putea să descoperim în viața noastră poftă, invidie, ură, clevetire, fățărnicie, nepăsare, nemulțumire, cârtire, vorbire de rău, pofte ale cărnii și altele ca acestea. Toate acestea și altele ca ele trebuiesc scoase afară, pentru că orice păcat păstrat și cultivat în noi strică în scurt timp interiorul vieții noastre.

c)      Autoritatea Cuvântului în zdrobire

Lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu se oprește doar la identificarea cauzei. Pasul următor este zdrobirea celui păcătos. Uitați-vă vă rog la cuvintele psalmistului din versetele 6-8:

Sunt gârbovit, peste măsură de istovit; toată ziua umblu plin de întristare. Căci o durere arzătoare îmi mistuie măruntaiele şi n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea. Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire; tulburarea inimii mele mă face să gem.

Nu e suficient să indentifici cauza stării tale spirituale bolnave, e necesar să faci următorul pas și anume, în fața autorității Cuvântului să te lași cercetat și zdrobit.

Păcatul nu este o haină cu care să defilezi în public. Sunt oameni care fac lucrul acesta în nebunia minții și în împietrirea inimii. Acestea sunt caracteristicile căii largi, pe care păcatul devine normă, iar păcătoșii, modele. Pentru cei de pe calea îngustă, cei care vor să ajungă în cer, păcatul este un accident, un lucru care trebuie să aducă zdrobire în viața lor.

La fel s-a întâmplat și-n viața lui David. El nu a început să se laude cu starea inimii și cu păcatul înfăptuit, ci, plin de durere a recunoscut câteva stări spirituale, consecință a păcatului comis.

În primul rând, el ne spune că era „peste măsură de istovit”. O primă caracteristică a căderii în păcat este pierderea păcii. David nu vorbește aici despre nevoia de odihnă fizică, ci de nevoia de odihnă spirituală. Omul fără pace în suflet este un om istovit peste măsură. Te uiți pe fețele unor creștini, și în spatele vorbelor poți citi oboseala și chinul din suflet.

Să știți că cea mai grea oboseală este cea a sufletului născută din săvârșirea păcatului. Păcatul este o povară care îi istovește peste măsură pe cei care îl poartă. Eliberarea nu o putem găsi decât la Cristos. De aceea El a strigat: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.” Domnul Isus avea în vedere pe toți cei care se află într-o stare asemănătoare cu a lui David.

În al doilea rând, David se simțea și „gârbovit”. Nu era o gârboveală fizică, vizibilă, ci una spirituală, invizibilă. Omul păcătos este omul încovoiat spre sine și spre lume. El nu-și mai poate îndrepta privirea în sus, pentru că păcatul apasă tare pe sufletul lui. E nevoie de intervenția lui Dumnezeu, ca sufletul prin în lanțul păcatului să fie eliberat și să-și recapete demnitatea și verticalitatea.

Înțelegem acum și mai bine cuvintele împăratului David din Psalmul 1: De aceea, cei răi nu pot ținea capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți (v. 5). Omul cu capul în jos este omul gârbovit de povara păcatului și rușinat de practicarea lui. În Casa Domnului, rolul Cuvântului în propovăduire este acesta de a ne descoperi starea noastră spirituală, pentru ca cei păcătoși să-și plece capul și să se pocăiască, iar cei curați să-și ridice capul spre cer plini de speranță, și să se sfințească și mai mult.

În al treilea rând, David era urmărit de întristare: „toată ziua umblu plin de întristare”. Pierderea bucuriei și a păcii este o altă consecință a păcatului. Într-un alt psalm al zdrobirii, David Îl imploră pe Dumnezeu: Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă! (Psalmul 51:10-12).

Fac o paranteză aici și spun că versete ca acestea ar trebui citate cu mare atenție în rugăciunile noastre, doar atunci când și starea noastră spirituală și falimentul este la fel ca al lui David. Atunci când viața ta este curată, n-are niciun rost să te rogi ca Domnul să nu te lepede și să-ți dea iarăși bucuria mântuirii. Noi trebuie să ne rugăm și cu duhul, dar și cu mintea. Nu ne putem ruga pentru niște lucruri pe care nu le-am pierdut.

În al patrulea rând, David vorbește și despre faptul că se simțea fără putere și zdrobit: Sunt fără putere, zdrobit cu desăvârşire. Este ultimul stagiu al lucrării Cuvântului în viața păcătosului, când ființa umană se simte copleșită de vinovăție și remușcare, și realizează că nu mai are nicio fărâmă de putere spirituală.

Acest aspect merită subliniat, pentru că scopul diavolului este să ne facă să credem că noi nu ne pierdem vitalitatea și puterea prin păcat. Acum, veți spune, sunt mulți oameni care trăiesc în păcat și nu au nicio problemă. Așa e, pentru că un om mort, nu are ce să mai piardă. Puterea o pierde doar un om viu, o persoană care mai are încă viață în ea.

Cel care este mort în păcat, nu mai are nimic de pierdut, pentru că a pierdut deja totul. El trăiește biologic, lucrează, are rațiune, intelect, voință, dar din punct de vedere spiritual el este mort. În schimb, o ființă nouă, care a fost adusă la viață prin lucrarea Cuvântului și a Duhului lui Dumnezeu, care a murit față de păcat și a înviat la o viață nouă împreună cu Cristos, atunci când păcătuiește suferă. Înlăuntrul ființei lui, acea persoană se simte fără putere și zdrobită, și această stare spirituală continuă până în momentul în care vine înaintea Domnului pentru a primi iertare și reabilitare.

Cel mai bun exemplu este viața noastră. Observați faptul că anumite lucruri pe care le făceam înainte și nu însemnau nimic pentru noi, acum când le facem ne provoacă multă durere. Mai poți să minți cu aceeași ușurință cu care mințeai în trecut? Mai poți înjura sau fura ca înainte? Mai duci cu aceeași ușurință sticla la gură ca atunci când nu erai născut din nou? Mai poți scoate din aceeași gură și rugăciuni și bârfe? Când se întâmplă de-acum să cădem, lucrul acesta ne provoacă multă durere, pentru că este un păcat de care de-acum suntem conștienți.

Așadar, iată câteva aspecte ale autorității Cuvântului lui Dumnezeu în zdrobirea noastră. Acest Cuvânt, atunci când am păcătuit, ne face să simțim povara păcatului făptuit, istovirea purtării lui, întristarea și zdrobirea pe care el le produce. Aceste stări spirituale însă sunt necesare în eliberarea noastră. Doar omul care simte povara păcatului comis, va face tot ce-i stă în putință să se elibereze de ea. Până când nu simțim această povară, de care devenim conștienți doar în lumina Cuvântului sfânt, vom continua să purtăm poveri care, în cele din urmă, ne vor trage de pe calea spre cer, în jos.

d)     Autoritatea Cuvântului în mângâiere

Ultima lucrare a Cuvântului menționată în acest psalm, după ce ne-a descoperit, ne-am mustrat și ne-a zdrobit, este de a aduce și mângâiere: Doamne, toate dorinţele mele sunt înaintea Ta, şi suspinele mele nu-Ţi sunt ascunse. Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte, şi lumina ochilor mei nu mai este cu mine (vs. 8-10).

Conștient fiind de gravitatea și consecința faptelor sale greșite care au fosta duse la lumină de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, și după ce s-a lăsat convins și zdrobit în ființa lui, David aleargă tot la Cuvânt pentru a găsi mângâiere. El recunoaște că niciuna din dorințele inimii lui nu îi este ascunsă Domnului, și că suspinele inimii Îi sunt cunoscute lui Dumnezeu.

Cea mai greșită reacție este să fugi de Cuvânt, atunci când el îți descoperă neregulile din viața ta. Mulți creștini și-ar dori un Cuvânt care să se mlădieze după dorințele și poftele lor. Unii caută argumente în Cuvânt pentru păcatele lor. Alții, încearcă să-și justifice faptele greșite prin Cuvânt. Toate acestea sunt răstălmăciri ale Sfintelor Scripturi. Atunci când permitem Duhului Sfânt să lucreze în viața noastră, greșelile ne sunt descoperite, suntem mustrați și zdrobiți, dar apoi Duhul Domnului ne mângâie prin Cuvânt și ne oferă din nou siguranța unei relații refăcute cu Dumnezeu.

Subliniez această idee. Noi nu trebuie să alergăm la alte izvoare de mângâiere în momentele dificile ale vieții noastre, ci în primul rând la Dumnezeu și la Cuvântul Lui. Același Cuvânt care ne mustră, este și cel care ne mângâie, ne ridică, ne motivează. Pluralitatea mesajului Cuvântului este datorită inspirației lui divine. Cel care ne-a creat și ne cunoaște cel mai bine, ne-a scris o carte de dragoste care cuprinde tot ceea ce avem nevoie pentru o viață spirituală normală. Cei care i-au seama la această Carte, la fel ca împăratul David, sunt cei binecuvântați în cele din urmă.

2.      Omul în fața semenilor

Al doilea pasaj al acestui psalm, vs. 11-14, ne prezintă un al moment din viața lui David. După confruntarea cu Cuvântul lui Dumnezeu care i-a arătat foarte clar ce a greșit, ce trebuie să facă, și care în final i-a oferit și mângîiere, David stă acum și înaintea judecății oamenilor.

Pașii lui David din acest psalm sunt cei corecți, pe care fiecare credincios ar trebui să-i parcurgă.

Primul lui pas a fost acela al repunerii Cuvântului lui Dumnezeu pe primul loc în viața lui. Când faci acest lucru, Cuvântul începe să lucreze cu putere; el curăță (iar curățirea este un proces anevoios și dureros de multe ori) dar și vindecă.

Problema din viața multor creștini este aceea că nu sunt oameni ai Cuvântului. Sfânta Scriptură nu este repusă pe locul pe care ea ar trebui să-l ocupe în viața lor. De aici apar probleme, frământările, deciziile greșite și compromisurile de mai târziu. În momentul în care David a repus Cuvântul sfânt pe locul de cinste din viața lui, acesta l-a ajutat să-și îndrepte viața spirituală, pentru a fi în armonie cu voia și planul lui Dumnezeu.

A urmat apoi cel de-al doilea pas, și anume acela al expunerii la judecata și reacția oamenilor.

Noi suntem creați de Dumnezeu pentru a trăi în relație cu alți oameni, în colectivitate. Oricât de mult am vrea să credem că nu ne pasă de ce spun alții despre noi, adevărul este că opinia altora nu ne este indiferentă, că într-o măsură mai mică sau mai mare ea contează pentru noi.

Viața noastră, vorbele noastre și tot ce facem ne expun în fiecare zi la aprecierea sau dezaprecierea celor din jurul nostru, aprobarea sau dezaprobarea lor. E drept că de multe ori reacția lor este subiectivă, dar această expunere este necesară, pentru că poate fi de multe ori un semnal de alarmă pentru noi.

Au fost câteva lucruri dureroase pe care David a trebuit să le învețe pe pielea lui, atunci când prin ceea ce a făcut a fost expus judecății celor din jur.

Prima experiență a fost aceea a abandonului (v. 11: Prietenii și cunoscuții mei se depărtează de rana mea, și rudele mele stau de-o parte). Au fost momente foarte grele din viața lui David, în care s-a simțit părăsit de toți, și de prietenii care l-au condamnat pentru ce a făcut, și de rudele care i-au întors spatele.

Procesul expunerii în fața oamenilor, în fața unei comunități, este un proces foarte greu pentru ființa umană. Nu putem fugi la infinit de faptele noastre și mai ales, de consecința lor. Vine un moment în care va trebui să fim expuși înaintea tuturor celorlalți, pentru a da socoteală. Uneori această expunere poate avea loc într-un cerc mai restrâns, al familiei. Alteori, ea are loc în fața unui număr mai mare de oameni. Și sunt alte fapte la care, în ciuda faptului că le-am ascuns cu mare grijă de-a lungul vieții, vom fi expuși în ziua judecății de apoi.

Orice expunere publică îi divide pe oameni. David a trăit printr-o experiență foarte dureroasă. Nu știm exact ce a făcut, dar știm care a fost efectul: toți l-au părăsit, atât prietenii cât și rudele. David s-a simțit abandonat în momentele în care avea cel mai mult nevoie de ajutor.

Aici aș vrea să atrag atenția asupra diferenței dintre ajutor și aprobare. David nu căuta aprobarea celor din jur, ci ajutor din partea lor. În momente de faliment, oamenii care au căzut sunt înclinați în primă fază să caute aprobarea celor din jur pentru ceea ce au făcut. Să nu cădem în capcana de a aproba ceea ce Biblia dezaprobă. Când aprobi un păcat, tacit sau verbal, te faci părtaș acelui păcat, și implicit faci un deserviciu acelei persoane.

Dar a ajuta o persoană căzută este cu totul altceva. Poți să ajuți pe cineva chiar dacă dezaprobi faptele comise. De fapt, avem o datorie sfântă în a-i ajuta pe cei căzuți să se îndrepte, pentru a nu mai cădea niciodată în acea capcană. Iar primul pas al ajutorării biblice este prin dezaprobarea faptelor comise, atunci când acestea sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu.

David era deja zdrobit de expunerea la Cuvânt. El își cunoștea păcatul, și avusese puterea să-l mărturisească și să și-l asume; de-acum avea nevoie de ridicare. În acest moment al expunerii, el nu a simțit niciun ajutor din partea celor din jur, tocmai atunci când ar fi avut cea mai mare nevoie de el.

Nu-mi plac rănile deschise. Nu cred că aș putea lucra într-un serviciu de urgență în care să fii expus la plăgi deschise în fiecare zi, și în care să fii nevoit să intervii foarte rapid pentru a opri sângerarea.

Cred că există un serviciu de urgență și-n plan spiritual. Nu ne plac rănile deschise ale sufletului, care lasă să curgă mult puroi. Realitatea este că mulți creștini încearcă să dea cu parfum peste puroi. În spatele pansamentelor provizorii, sunt ulcerații care nu se mai vindecă. În astfel de momente e important să ai pe lângă tine persoane care să nu întoarcă spatele rănilor, ci, care să fie gata să-și suflece mânecile și să te călăuzească cu milă dar și cu iubire în procesul de vindecare.

David ne spune în versetul 11: Prietenii și cunoscuții mei se depărtează de rana mea. A fost o experiență dureroasă pentru David. Dar în această situație el a putut realiza cât de puțini sunt cei care pot pansa o rană spirituală, care rezistă să stea lângă un bolnav care miroase urât.  

A doua experiență a fost cea a vorbirii de rău (v. 12: Cei ce vor să-mi ia viața își întind cursele; cei ce-mi caută nenorocirea, spun răutăți, și toată ziua urzesc la înșelătorii).

Expunerea înaintea oamenilor va avea și această consecință negativă, și anume aceea a vorbirii de rău. David a avut o bună experiență în acest sens cu Saul. Dușmănia acestuia față de el a fost evidentă, și mulți ani David a trebuit să fie un fugar pentru a-și scăpa viața. Saul l-a urât pentru că s-a lăsat stăpânit de un duh de ură, și pentru că s-a înconjurat de oameni care i-au alimentat această ură, în loc să-i deschidă ochii și să-i arate că nu face bine.

E dificil să poți să-ți păstrezi cumpătul atunci când știi că ești vorbit pe nedrept. Dar și aceasta, chiar dacă nu este de dorit, face parte uneori din interacțiunea noastră cu oamenii. Și trebuie să treci prin experiențe de acest gen ca să înveți cum să te comporți mai târziu, cum să faci sau să nu faci anumite lucruri.

A treia experiență este aceea a izolării (vs. 13, 14: Iar eu sunt ca un surd, n-aud; sunt ca un mut care nu deschide gura. Sunt ca un om care n-aude şi în gura căruia nu este niciun răspuns). David nu a mai putut spune nimic în fața comportamentului oamenilor. Singura lui reacție a fost izolarea.

Izolarea este o stare periculoasă, în măsura în care nu se iese foarte rapid din ea. Izolarea poate deveni o carceră teribilă pentru un suflet care vede în ea un capăt de drum, și nu o cameră de trecere. Izolarea este bună în măsura în care ne conduce spre căutarea feței lui Dumnezeu, și este foarte periculoasă atunci când ne aruncă în groapa dezamăgirii și răzvrătirii față de El. David a experimentat toate aceste reacții nedorite din partea oamenilor, atunci când a fost expus judecății lor.

Ce avem noi de învățat de aici sunt următoarele aspecte.

În primul rând, expunerea este necesară, fie că vine mai repede, fie că vine mai târziu, fie că este într-un cerc restrâns, fie că este într-un cerc larg. Procesul descoperirii și expunerii nu trebuie privit ca un gest dur, răzbunător, venit din partea lui Dumnezeu, ci ca o dovadă a dragostei Lui față de noi, și a dorinței Lui de a ne ajuta să ne îndreptăm atunci când nu facem niciun pas concret în această direcție.

Totodată, învățătura din spatele expunerii este responsabilitatea. Noi trebuie să fim conștienți că indiferent de ce facem sau spunem, într-o zi va trebuie să răspundem fie în fața persoanei față de care am greșit, fie în fața unei mulțimi. Noi am fost creați de Dumnezeu ființe responsabile, și trebuie să ne asumăm și lucrurile bune, și falimentele.

În al doilea rând, învățăm din experiența lui David despre importanța ajutorării. Un om căzut și care și-a recunoscut căderea, nu are nevoie de o nouă lovitură. Condamnarea trebuie să fie fermă, dar îmbrăcată în blândețe și iubire. În trupul lui Cristos, Cuvântul zdrobește și curăță dar și toarnă balsam alinător în vederea vindecării, iar apoi mădularele se ajută unele pe celelalte în vederea cicatrizării rănilor.

În al treilea rând, vorbirea trebuie să reflecte înțelepciunea noastră în procesul vindecării celor din jur. O vorbire de rău întârzie acest proces, în timp ce o vorbire cumpătată, din care izvorăște mila, compasiunea, grăbește vindecarea.

În al patrulea rând, să nu trecem nepăsători pe lângă cei care se izolează. Izolarea poate fi expresia unei dureri interioare, dar și o modalitate de protest față de lipsa de înțelegere, și poate oricând exploda într-o răzvrătire și mai mare.

În dragoste, noi suntem chemați să veghem unii asupra altora și să ne sprijinim unii pe alții, pentru ca Trupul să se dezvolte armonios și mădularele să fie păstrate toate în aceeași legătură a păcii și iubirii divine. Nu există mădulare de lepădat, ci doar de recuperat.

3.      Omul în fața lui Dumnezeu

Cea de-a treia ipostază pe care o descoperim în textul nostru este omul față în față cu Dumnezeu.

După ce David a stat în fața Cuvântului lui Dumnezeu, și acesta a fost repus pe primul loc în viața lui, permițându-i-se să lucreze mustrare, descoperire, zdrobire și în cele din urmă, să aducă și mângâiere, apoi, după ce s-a expus judecății venite din partea semenilor, în final David s-a întors spre Dumnezeu, fiind gata să I Se supună în tot ce El urma să facă în viața lui.

Doar foarte pe scurt aș vrea să vedem patru pași pe care David îi face spre Dumnezeu, prin care el își exprimă convingerea și încrederea în Cel care-l poate ajuta cu adevărat.

Primul pas spre Dumnezeu este pasul încrederii în El. Versetul 15 începe cu aceste cuvinte: Doamne, în Tine nădăjduiesc; Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeule!

Nădejdea sau încrederea noastră în Dumnezeu este fundamentală în apropierea noastră de El. Sunt menționate aici două aspecte foarte importante ale nădejdii.

a)      Nădejdea rugăciunii ascultate (v. 15b: Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeule)

b)      Nădejdea ajutorului (vs. 16, 17: Căci zic: „Nu îngădui să se bucure vrăjmaşii mei de mine şi să se fudulească împotriva mea, când mi se clatină piciorul!” Căci sunt aproape să cad, şi durerea mea este totdeauna înaintea mea)

Al doilea pas este cel al mărturisirii înaintea lui Dumnezeu. Versetul 18 ne spune: Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu.

Cuvântul sfânt ne confruntă cu realitatea tristă a fărădelegilor comise, și ne conduce apoi spre mărturisirea lor înaintea lui Dumnezeu. Mărtusirea ne aduce în cele din urmă pacea inimii și reabilitarea vieții spirituale.

Al treilea pas este cel al recunoașterii nevoii noastre după Dumnezeu. Citim aceasta în versetul 21: Nu mă părăsi, Doamne! Dumnezeule, nu Te depărta de mine!

Când nu mai ai nimic în ce să te încrezi, doar atunci începi să realizezi cu adevărat cât de important este Dumnezeu în viața ta. Adevărata foame după El apare atunci când realizezi că fără prezența Lui în viața ta, tu nu mai ai nici un scop pentru care să trăiești.

Al patrulea pas este cel al recunoașterii izbăvirii oferite de Dumnezeu. Ultimul verset al psalmului ne spune: Vino degrabă în ajutorul meu, Doamne, Mântuirea Mea! Când ți-ai mărturisit păcatul și ai strigat după izbăvire, când Domnul intervine și simți prezența Lui, atunci recunoașterea ajutorului devine o realitate de necontestat. Ajungi să vorbești nu din experiențele altora, ci din propriile tale experiențe ale cunoașterii măreției lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi va avea cel puțin un moment în viață în care va trebui să stea în fața autorității Cuvântului lui Dumnezeu, în fața judecății oamenilor și în fața lui Dumnezeu într-o atitudine de supunere și recunoaștere. Mă rog ca experiența lui David să fie benefică pentru viața noastră atunci când vom sta față în față. Amin.