PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT

Din capul locului trebuie să afirmăm că Duhul Sfânt este o Persoană. Și din pricina faptului că prezenţa şi lucrările Duhului Sfânt sunt mai degrabă tainice şi mistice unii trag concluzia greşită că Acesta nu este decât o putere impersonală care vine de la Dumnezeu. O cercetare atentă şi onestă a Scripturii ne revelează faptul că Duhul Sfânt are în El Însuşi toate elementele unei existenţe personale.

Duhul Sfânt are nume care implică existenţa personalităţii. Domnul Isus foloseşte, vorbind despre Duhul Sfânt, pronumele masculin “Mângăietorul” care arată că El este o persoană şi nu un lucru. (Ioan 16:7) În formula de botez din Matei 28:19 Duhul Sfânt este identificat cu Tatăl şi Fiul, expresia “în Numele” la singular conferind egalitate în cadrul Sfintei Treimi. În Biblie Duhul Sfânt ni se decoperă posedând atribute caracteristice unei persoane. Iată câteva exemple: limbaj - “Noi vorbim cu cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt” (1Corinteni 2:13), voinţă – “Duhul împarte fiecăruia în parte după cum voieşte” (1Corinteni 12:11), dragoste – “pentru dragostea Duhului” (Romani 15:30). Deasemeni, observăm că Duhul Sfânt poate fi tratat ca o persoană; poate fi minţit (Faptele Apostolilor 5:9), poate fi întristat (Efeseni 4:30), poate fi hulit (Matei 12:31), poate fi chemat (Ezechel 37:9).

Un aspect fundamental al personalităţii Duhului Sânt este divinitatea Acestuia. Numele divine, atributele revelate, precum şi lucrările Sale, punctează hotărât divinitatea Lui. În Faptele Apostolilor 5:3-4 Duhul Sfânt este numit Dumnezeu. Expresii ca: Duhul lui Dumnezeu, Duhul Domnului, Duhul Tatălui, Duhul Fiului, sunt des îmtâlnite în Scriptură. În formula de botez din Matei 28:19 şi în benedicţia apostolică din 2Corinteni 13:14 numele Duhului Sfânt este asociat cu cel al Tatălui şi al Fiului. Duhul Sfânt ni se descoperă şi având atribute caracteristice doar lui Dumnezeu. Iată câteva exemple: atotştiinţă – “Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1Corinteni 2:10), omniprezenţa – “Unde mă voi duce departe de Duhul Tău?” (Psalmul 139:7), măreţie de nepătruns – “Cine a cercetat Duhul Domnului…?” (Isaia 40:13). Iată şi alte calităţi asociate Duhului Sfânt: Duh de viaţă (Romani 8:2), de îndurare şi rugăciune (Zaharia 12:10), de înfiere (Romani 8:15), de disciplină (2Timotei 1:7), de glorie (1Petru 4:14), şi mai ales de sfinţenie, cum Îi sugerează şi numele. Deasemeni, lucrările pe care le face Duhul Sfânt, despre care vom vorbi în continuare, sunt lucrări pe care doar Dumnezeu le poate săvârşi. În concluzie, putem spune că Duhul Sfânt este Dumnezeu, asemeni Tatălui şi Fiului.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT Duhul Sfânt a fost implicat în creerea lumii (Geneza 1:2), El este susţinătorul vieţii (Iov33:4), El înoieşte faţa pământului (Psalmul 103:29-30), El a fost cel care i-a inspirat pe scriitorii Bibliei (1Petru 1:21), El schimbă vieţile oamenilor (Tit 3:5), El a fost în viaţa Domnului Isus de la momentul conceperii în pântecele fecioarei Maria până la învierea şi înălţarea Sa.

Trebuie subliniat că lucrarea Duhului, deşi atotputernică, este de regulă discretă şi tainică. Pentru a uşura înţelegerea noastră limitată, Scriptura Sfântă foloseşte simboluri comparative ca; vântul, uleiul, focul, apa, pecetea, pentru a ne face cunoscută activitatea Duhului Sfânt. Acela care dă viată trupească tuturor, dăruieşte şi viaţă duhovnicească anumitor oameni. Aprofundând tema lucrării duhovniceşti a Duhului Sfânt, trebuie spus că în vechime ea s-a rezumat la poporul Israel. Chiar şi aici Duhul îşi limita prezenţa doar la anumiţi oameni care erau chemaţi temporar la câte o lucrare specială. Abia după moartea, învierea şi proslăvirea Fiului lui Dumnezeu Duhul Sfânt îşi începe lucrarea duhovnicească la scară planetară. Această implicare care începe la primele Rusalii după înălţarea Domnului Isus şi continuă până astăzi, poartă îndeobşte denumirea de “dispensaţia Duhului”.

Principala activitate a Duhului Sfânt în această epocă, care va dura până la revenirea în slavă a lui Hristos, este aceea de a aplica oamenilor salvarea câştigată de Hristos şi de a forma din cei mântuiţi Biserica lui Dumnezeu. Vom încerca în continuare să păşim pe calea mântuirii încercând să explicăm cum este aplicată de regulă salvarea la nivel individual, înţelegând în felul acesta cu ce se ocupă a treia Persoană a Trinităţii.

Înainte de orice Duhul Sfânt lucrează convingere de păcat în om, prezentându-L pe Hristos ca şi modalitate de vindecare. Ioan 16:8 spune: “Şi când va veni El (Duhul Sfânt), va dovedi (convinge) lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Convingere înseamnă a face pe cineva să adopte o părere pe bază de dovezi şi argumente, a-l face să recunoască ceva adevărat. Cei convinşi sunt oamenii în general, lumea. Convinşi cu privire la ce? Cu privire la păcat, dreptate şi judecată. Contrar aşteptărilor, Duhul Domnului nu este preocupat în primul rând ca omul să se simtă bine, ci ca să-i arate acestuia starea. Duhul Sfânt caută mereu să arate omului starea de păcat şi necredinţă în care se află, dreptatea şi neprihănirea asigurată de Hristos pe Cruce şi pericolul condamnării pentru cei care refuză oferta de pace a lui Dumnezeu.

Cu privire la modalităţile tehnice pe care le foloseşte Duhul Domnului în încercarea de a convinge, nu există un şablon, dar există un principiu. Cuvântul scris, Cuvântul predicat, mărturii din partea celor convertiţi, glasul conştiinţei, sunt mijloace folosite de Domnul în lucrarea de convingere. Însă, indiferent care este metoda aleasă, pentru ca regenerarea să existe, Duhul Sfânt trebuie să o realizeze. Lucrarea de convingere, aşa cum am spus, are de a face cu dovezi, dovezi care pot fi respinse sau acceptate. Dacă dovezile sunt respinse, la proxima ocazie Duhul Sfânt va face o nouă încercare. Dacă dovezile sunt acceptate şi omul crede şi se pocăieşte, are loc regenerarea. Dacă inima cedează la convingerea despre păcat şi acceptă pe Fiul lui Dumnezeu ca Salvator şi Domn, chiar în momentul convertirii, Duhul Sfânt produce în inima omului, prin credinţă, într-o singură clipă, iertarea de trecutul păcătos, primirea Duhului (botezul în Duhul), adăugarea la trupul lui Hristos, pecetluirea pentru veşnicie, ungerea pentru lucrarea lui Dumnezeu. Toată această operaţiune binecuvântată are loc mai degrabă tainic, este descoperită în toată măreţia în timp, şi poartă denumirea de regenerare sau naştere din nou.

Dumnezeu Tatăl regenerează (Ioan 1:13), prin Duhul Sfânt (Ioan 3:5), atunci când omul crede (Ioan 1:12), Evanghelia Domnului Isus descoperită în Biblie (1Petru 1:23). Aşa dar, a fi credincios în sensul cel mai autentic al termenului, înseamnă a crede în Dumnezeu pentru salvare. A crede că sunt un păcătos pierdut, a crede că El şi numai El poate să-mi îndepărteze păcatul şi vinovăţia, a crede că Domnul poate schimba trăirea mea şi poate să-mi dăruiască viaţă veşnică. Pe omul care înţelege, crede şi se lasă transformat, Dumnezeu îl mântuieşte pe baza a ceeace a făcut Hristos, şi o face prin lucrarea mistică a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt pune prezenţa Domnului în inima omului, acesta devenind un copil al lui Dumnezeu.

Omul salvat, omul socotit neprihănit prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în jertfa Domnului Isus, este adăugat instantaneu la Biserică. Biserica este Trupul lui Hristos, totalitatea celor regeneraţi, poporul lui Dumnezeu. Naţiune pe care Domnul Dumnezeu o iubeşte, o îngrijeşte, o zideşte, o echipează, o conduce, o protejează, şi o proslăveşte. Duhul Sfânt face toate aceste lucruri într-un sens cât se poate de real.

În Duhul Sfânt stă viaţa şi puterea, atât a credinciosului în particular, cât şi a Bisericii în ansamblul ei. Cel credincios, bucurându-se de noul statut, îşi urmează Conducătorul ca un rob ascultător, într-un proces zilnic de mortificare a eu-lui. Biblia vorbeşte despre o Cale a Duhului, pe care se gândeşte şi se trăieşte în mod specific. Un drum pe care Dumnezeu aşează din timp fape bune pentru ca cel credincios să umble în ele.