Faptele Apostolilor 3:1-11 „... Atunci Petru i-a zis: „Argint și aur, n-am; dar ce am, îți dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoalăte și umblă~_!"&~”

Se povestește că Thoma Aquinas l-a vizitat odată pe papă tocmai în momentul în care se numărau sume mari de bani. Papa ar fi exclamat, mândru: „Nu mai e nevoie să spunem, ca Petru: «Argint și aur nu am! La care Aquinas a răspuns: „Nici nu mai putem spune împreună cu Petru: «Ridică-te și umblă!

Să aibă dreptate Sfântul Thoma Aquinas? ...

Ce este o minune?

Potrivit Dex-lui, minie =lucru, fapt, fenomen uimitor, neobișnuit, extraordinar, atribuit divinității sau altor forțe supranaturale.

Există astăzi în creștinism un curent de învățătură, care nu-și are rădăcina în Scriptură, care sugerează că vremea minunilor săvârșite de Dumnezeu prin oameni a încetat odată cu trecerea la cele veșnice a apostolilor Domnului Isus.

Auzi pe mulți care spun ca și primul Toma, apostolul Toma: „Dacă nu văd cu ochii mei, nu cred!” Adică; Dacă îmi arată cineva pe un ins care ca și Petru a rostit un cuvânt și instantaneu un bolnav a fost vindecat indiscutabil de o boală incurabilă, atunci cred, altfel nu.

Evident că la o așa pretenție legitimă, pe moment este greu să ai argumente (dovezi).

-De unde să scot eu repede un caz de vindecare miraculoasă, asemănătoare celui săvârșit de apostoli, pentru a-i răspunde scepticului?

-Prin urmare, necredinciosul are dreptate?

-Dacă privești tema cu superficialitate, ești nevoit să răspunzi cu „da”. Scepticul are dreptate să creadă că oamenii nu mai fac minuni de genul celor făcute de apostoli în prima generație a bisericii.

Dacă însă privești cu băgare de seamă, realizezi că vremea minunilor nu a încetat odată cu apostolii.

Prin urmare, să privim cu deamănuntul:

I.

Mai întâi trebuie spus că minunile nu sunt lucrarea oamenilor. Biblia spune: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni! ” (Ps. 72:18) Fiul lui Dumnezeu întreabă: „Cine din voi... poate să adauge un cot la lungimea vieții lui? Deci, dacă nu puteți face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijorați de celelalte?” (Luca 12:25-26)

Prin urmare, omule nu căuta printre oameni vreun făcător de minuni, căci nu există. Dumnezeu este singurul care face minuni, iar El uneori folosește oameni pentru a le duce la îndeplinire.

În Evanghelia după Ioan, cap. 14:12-14, Fiul lui Dumnezeu spune ucenicilor: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl;” După aceste prime cuvinte ai crede că lucrurile mari stau în puterea omului, însă stați puțin, Domnul nu a terminat fraza: „și orice veți cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face. ” Secretul lucrurilor mari stă în acest voi face rostit de Isus Hristos.

Evanghelistul Marcu spune cu privire la lucrarea apostolilor: „Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, și întărea Cuvântul prin semnele, care-i însoțeau.” Observați vă rog: Domnul face echipă cu ucenicii; aceștia predică, iar Domnul produce semne pentru a face credibilă mărturia ucenicilor.

Deci, minunile sunt lucrarea lui Dumnezeu și numai a lui Dumnezeu.

Suntem de acord aici? ...

Îmi spun unii: „Dumnezeu face minuni și astăzi, dar oamenii numai”. Întreb: „Când au făcut oamenii minuni? ... Care este omul care a făcut vreun miracol cu de la sine putere, ca să-i dau cinste~_?"&~

Observați, după ce ologul din naștere a fost vindecat în chip miraculos la cuvântul apostolilor, cei prezenți s-au umplut de uimire și de mirare. Petru însă a luat cuvântul și a spus: "Bărbați israeliți, pentru ce vă mirați de lucrul acesta? De ce vă uitați cu ochii țintă la noi, ca și cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul părinților noștri, a proslăvit pe Robul SĂu Isus, ... ”

Deci da, Dumnezeu, în exclusivitate, este sursa miracolelor!

II.

După ce am clarificat acest fapt de principiu, și anume că numai Dumnezeu face minuni, avem de răspuns la câteva întrebări cu privire la felul minunilor; și deasemeni, la modalitatea, împrejurările, persoanele prin care Dumnezeu face minuni.

CÂTEVA ÎNTREBĂRI:

a) -În orice împrejurare ivită Dumnezeu a făcut minuni prin mâna apostolilor?

Categoric NU! Atunci când lucrarea apostolilor a prins avânt la Ierusalim, liderii iudei au pus mâna pe ucenici și i-au băgat în temniță fără ca ei să se poată împotrivi. Iar pentru ai elibera, Dumnezeu face o minune în beneficiul apostolilor, fără contribuția acestora.

De altfel, putem observa cu ușurință în istoria din Fapte că mărturia apostolilor a fost mai des însoțită de neputință și prigoană decât de putere și slavă. Vezi cazul uciderii diaconului Ștefan și a apostolului Iacov, precum și desele momente în care Pavel și colaboratorii lui s-au aflat în împrejurări limită.

Prin urmare, minunile și semnele nu erau o prezență permanentă în istoria Bisericii Primare.

b) -Lucrările miraculoase făcute de Dumnezeu în biserica primară erau doar vindecări sau erau de multe feluri?

După relatarea minunii vindecării ologului din naștere, Faptele Apostolilor 2, cu 43 notează: „... și prin apostoli se făceau multe minuni și semne”. Deasemeni: „Ștefan era plin de har și de putere, și făcea minuni și semne mari în norod.” (Fp. Ap. 6:8) Oare despre ce minuni și semne mari să fie vorba? ...

Despre Filip, evanghelistul, în capitolul 8 din Fapte, se spune că a fost răpit în mai multe rânduri. Mai târziu la Iope, prin mâna lui Petru Domnul o înviază din morți pe Tabita. La Pafos, apostolul Pavel prin cuvânt a adus orbire peste vrăjitorul Elima. (Fp. 9:36-43; 13:6-12) Exemplele de felul acesta pot continua...

Deasemeni, tot în Faptele Apostolilor ni se vorbește despre o descoperire supranaturală avută de Petru în Iope, și despre un proroc pe nume Agab care rostea cuvinte neobișnuite, profetice. (Fp. 10:9-20; 11:27-30; 21:7-14)

Mai mult, un cuplu, Anania și Safira, descoperiți fiind ca și mincinoși, au fost uciși la cuvintele lui Petru. (Fp. 5)

Prin urmare, lucrările supranaturale în Biserica primară erau de multe feluri. În felul acesta se împinea cuvântul lui Hristos față de ucenicii mărturisitori: „Apoi le-a zis: "Duceti-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit. Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși."

c) -Dumnezeu săvârșea minunile prin mâinile apostolilor într-un singur mod?

NU! În cazul decris în Fapte 3 apostolul Petru a rostit prin credință un cuvânt de vindecare în Numele lui Isus Hristos, Domnul a onorat cuvântul rostit în Numele Lui și ologul din naștere a fost vindecat.

Felul acesta de a lucra al lui Dumnezeu este unic? Adică în toate cazurile în care se vorbește despre întâmplări miraculoase Domnul a lucrat după modelul acesta?

Atunci când suntem atenți la modalitățile de lucru, vedem că Dumnezeu a folosit o paletă largă de împrejurări și moduri de a săvârși minuni și semne.

Este scris că: „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne și minuni în norod... Mulțimea, deasemenea, alerga la Ierusalim, din cetățile vecine, și aduceau pe cei bolnavi și pe cei ghinuiți de duhuri necurate: și toți se vindecau”. (Fp. Ap 5:12-16)

Ne putem imagina cu îndreptățire că întâlnirile apostolilor cu oamenii au fost de multe feluri, cazurile erau diferite de la împrejurare la împrejurare, iar abordarea a fost potrivită cu fiecare caz în parte, așa cum s-a întâmplat și în cazul lucrării Domnului Isus.

Mai mult, în unele cazuri lucrările nemaipomenite erau făcute independent de contribuția apostolilor, ba chiar spre surprinderea acestora.

d) -Apostolii sunt singurii pe care i-a folosit Dumnezeu pentru a săvârși lucruri neobișnuite?

Iarăși, răspunsul este NU!

Este scris: „Ștefan (diaconul) era plin de har și de putere, și făcea minuni și semne mari în norod.” (Fp. Ap. 6:8) Deasemeni, Filip, un alt diacon, a fost folosit în mod miraculos. (Fp. 8)

Odată cu convertirea lui Saul din Tars intră în scenă o a treia categorie de oameni și lucrători, aceia care nu L-au cunoscut personal pe Domnul Isus pe când era în trup. În Fp. 13 ni se spune că prin Saul, care primește numele de Pavel, Dumnezeu închide ochii unui vrăjitor pe nume Elima. Deasemeni, în Fp. 14 ni se relatează despre vindecarea unui olog din naștere prin cuvintele lui Pavel.

Deasemeni, am amintit deja despre un ins pe nume Agab care rostește cuvinte, profeții în repetate rânduri.

Demn de remarcat și faptul că în vremea aceea Dumnezeu săvârșea lucruri nemaipomenite uneori și independent de contribuția oamenilor, bunăoară, revelația extraordinară de pe drumul Damascului consemnată în Fp. 9.

Desigur, exemplele de felul acesta pot continua, și poate vom fi de acord cu următoarele cuvinte: „Cea mai mare minune din ziua aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinși de așteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înșiși... Semnul creștinismului nu este crucea, ci o limbă de foc” (Samuel Chadwick)

III.

Până aici am clarificat două lucruri. UNU: Nu este în puterea omului să facă miracole; numai Dumnezeu face minuni. DOI: Minunile nu erau o regulă în Biserica Primară. În anumite împrejurări Domnul a hotărât se fie făcute diferite feluri de miracole, făcute prin mijlocirea diferitelor persoane sau independent de contribuția omului.

Deci, deși este evident că Dumnezeu echipează pe anumiți oameni cu diferite daruri speciale, nu trebuie legate obligatoriu miracolele de contribuția omului.

Unii consideră că darurile supranaturale au ținut doar în generația apostolilor, odată trecerea la cele veșnice a acestora vremea miracolelor a încetat; alții, la polul opus, consideră că Dumnezeu a binevoit a continua, în lucrarea de pionerat sau în perioada marilor treziri, să echipeze oameni și să facă miracole în toată istoria bisericii până astăzi.

CINE ARE DREPTATE?

Învățătura care limitează vremea miracolelor la perioada apostolilor este justificată astfel: Înainte ca să existe textul integral al Noului Testament, oamenii aveau nevoie de o confirmare divină că Evanghelia este adevărată. Pentru a confirma predicarea cuiva, Dumnezeu aducea mărturie prin semne și minuni. Astăzi nu mai este nevoie de aceste semne, căci noi avem la dispoziție textul complet al Biblie. (McDonald)

Aici apare cel puțin o problemă! Deși scrierile apostolice au devenit cunoscute înainte de plecarea autorilor lor la cele veșnice, procesul de canonizare (de acceptare ca autentice) al acestor scrieri a durat secole, iar răspândirea lor a cunoscut un proces anevoios care se întinde pe durata a două mii de ani. Nici astăzi Evanghelia scrisă nu a ajuns la absolut toți pământenii.

Pe de altă parte, chiar având slovele Evangheliei pe hârtie, este foarte probabil că aceste scrieri să nu însemne foarte mult pentru cei necredincioși cărora li se predica, fie și numai datorică faptului că scrisul și cititul erau însușiri în general necunoscute până în ultimele generații. Prin urmare, în toate vremurile nevoia de confirmare divină a Evangheliei era aproape aceiași.

Este cred evident că Vremea de Început a Bisericii este unică și irepetabilă. Nimeni nu poate fi pus alături de apostolii Domnului în lucrarea și cuvântul lor. Însemnează aceasta că Duhul Sfânt a încetat să se manifeste intens în celelalte generații? În Marea Trimitere Domnul face o promisiune ucenicilor: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28:20b) Deci, a onorat Dumnezeu mărturia evangheliștilor Săi și după generația apostolilor sau nu?

SĂ VEDEM CE SPUNE ISTORIA BISERICII!

Primele veacuri de după plecarea apostolilor au fost secolele de mare intensitate spirituală; perioadele de mari persecuții și de mari biruințe au alternat. În vremea aceasta Evanghelia și Biserica cunosc o răspândire generală în Europa și în Bazinul Mediteranian. În această perioadă au trăit și activat teologi ca Clement din Roma, Policarp, Iustin Martirul, Ioan Gură de Aur, Tertulian, Augustin, Grigore cel Mare, etc. , supranumiți Părinții Bisericii. În aceste prime secole a fost cristalizat crezul creștin și canonul biblic.

Întrebarea care ne preocupă acum este: În această perioadă de „copilărie” a Bisericii, au fost făcute miracole sau nu? În veacurile romane au existat oameni hărăziți și întâmplări ieșite din comun sau nu? ... Ce ne spune istoria?

PRIMELE VEACURI

Este un fapt, în perioada cezarilor romani, până ce creștinismul a fost consacrat în secolul IV, creștinii au avut parte o de seamă de persecuții teribile. În perioada aceasta una din modalitățile în care s-a manifestat miraculos Domnul în biserică a fost suportul oferit martirilor de a îndura cu mult curaj moartea, ca și în cazul lui Stefan, primul martir al bisericii. Adesea călăii creștinilor au fost uimiți de curajul supranatural cu care martirii înfruntau moartea, și nu de puține ori lângă eșafod sau lângă rug, oamenii erau cercetați și deveneau creștini. Esebiu scrie: „Curajul dovedit de martirii creștini a impresionat atât de mult pe tânărul Tertulian, încât a devenit creștin”. Exemple de felul acesta sunt numeroase, cunoscute îndeobște.

Sfântul Augustin, care a trăit acele vremuri, spune: „Pentru cine vrea să creadă, am o mie de argumente. Pentru cine nu vrea să creadă, n-am nici unul”.

MARILE TREZIRI

Istoria de acum milenară a Bisericii a cunoscut în timp momente de decădere uimitoare dar și perioade de mari treziri spirituale. Această istorie binecuvântată este plină de întâmplări supranaturale și de oameni hăruiți. Unele culte au ajuns să-i canonizeze, să-i beatifice, și să-i declare sfinți pe unii slujitori prin care se crede că Dumnezeu a făcut în mod repetat miracole în generațiile lor. În general procesul de proslăvire a câte unui slujitor avea (are) loc după un proces meticulos de cercetare. Deși noi nu agreem cu învățătura și practica venerării oamenilor, cine suntem noi să negăm încredințarea unora, sau să judecăm pe robul altuia.

Bunăoară, într-o zi am dat peste biografia lui Sadhu Sundar Singh, misionar indian care a trăit la începutul secolului douăzeci. Lecturând cartea și aflând de minunile săvârșite de Domnul în slujirea lui Sundar Singh ai impresia că ești în veacul apostolic.

MARI PERSONALITĂȚI

Leonard Ravenhill scrie în cartea „De ce întârzie trezirea?”: „Fără a-i micșora valoarea, capitolul 11 din Evrei ar putea avea o umare; ar putea include pe Hudson Taylor, George Muller, Rees Howlls și alții care „prin credință” au făptuit lucruri mari.”

George Muller, supranumit „părintele orfanilor”, fără vreun ban în buzunar, fără vreo societate de binefacere în spate, fără să ceară vreun ban cuiva, ci doar numai prin credința în Dumnezeu singurul la care a apelat, a întreținut și crescut mii de orfani. Darul lui Dumnezeu pentru George Muller uimește până astăzi. Permitețimi să reproduc o întâmplare pilduitoare așa cum este relatată în autobiografia intitulată ”Îndrăzneala credinței”.

„În timpul unei călătorii în America, vaporul se afla prins într-o ceață densă aproape de țărmul estic. Zilele treceau iar vaporul nu mai înainta. Atunci: Muller se duce la căpitan: -„Domnule căpitan, am venit să vă avertizez că trebuie să fiu sâmbătă după-amiaza în Quebec” -„Imposibil!” -„Dacă vaporul dvs. nu mă poate duce acolo, Dumnezeu va găsi un alt mijloc. N-am lipsit niciodată de la o întâlnire în 57 de ani.” -„Aș dori mult să vă ajut, dar nu văd ce-aș putea face”. -„Coborâți cu mine, o să ne rugăm.” -„Dar, d-le Muller, ați văzut ce deasă este ceața?” -„Eu nu mă uit la ceață, ci la Dumnezeu care stăpânește ceața, ca și toate împrejurările vieții mele.”

„Doame, s-a rugat el, ridică aceată ceață în cinci minute. Tu ști că sunt așteptat sâmbăta viitoare la Quebec”. -„O rugăciune de copil de nouă ani”, va zice mai târziu căpitanul, care a vrut să se roage la rândul său, dar G. Muller i-a pus mâna pe umăr: „Nu merită osteneala. Mai întâi, dvs. nu credeți că Dumnezeu o va face, și apoi, eu cred că deja a făcut-o. Deschideți ușa, domnule căpitan, și veți vedea că nu mai este ceață”. Efectiv, dispăruse orice urmă de ceață, și d-l Muller a fost sâmbăta urmăroare în Quebec.”

ASTĂZI?

„Evanghelia nu este o poveste învechită, pe care o înoim noi. Ea este un foc al Duhului ținut aprins de Iubirea Nemuritoare; și vai nouă, dacă, prin neglijența noastră în a înflăcăra darul lui Dumnezeu care este în noi, focul acesta se micșorează.” R. Moffat Gautrey

Ravenhill spune: „Adevărul este că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, și în vremea de azi și-a făcut din aceasta o adevărată artă. Dacă ar exista gradații în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că este cineva care vorbește despre Duhul Sfânt fără să aibă ungerea Duhului Sfânt.

În rugăciune ne permitem aroganța de neiertat să strigăm ca Duhul Sfânt să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale.

Aceasta este vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricții și condiții, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie și o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul din Ioel 2. Strigăm chiar: toarnă Duhul Tău peste orice făptură!” Dar adăugăm o restricție: „Dar nu lăsa ca ficele noastre să proroceacă și nici fiii noștri să vadă vedenii!”

Personal am putut vedea în timp cum Dumnezeu a răspuns în chip uimitor unor rugăciuni în cazuri de boală sau în alte situații critice. Da! Nu știu cum este Dumnezeul tău, dar al meu săvârșește și astăzi lucruri minunate.

Faptul că personal nu am văzut nici o minune, că în lucrarea creștină în care sunt implicat nu s-a auzit de nici un miracol, nu însemnează că supranaturalul lipsește cu totul din lucrarea Bisercii. Nici în Biserica Primară nu se făceau minuni prin toți și în toate împrejurările. Pe de altă parte, astăzi lucrarea Domnului este mult extinsă, mondială, și am convingerea că Dumnezeu lucrează prin mulți ucenici cu semne și minuni în multe locuri din lume, căci, „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci!” Crede numai! „Isus Hristos este același ieri și azi și în veci!” (Evrei 13:8)

Leonard Ravenhill povestește în cartea „De ce întârzie Trezirea: „În culmea puterii sale, William James, un profesor de medicină de la universitatea Harvard, a fost lovit de o boală misterioasă. I-au fost afectați și deranjați nervii. Suferea de insomnii și depresie, pentru care nu găsea nici o vindecare. A fugit în Europa. Poate va găsi răspunsul la Berlin. Nici o ușă de nădejde însă. Poate la Viena. Același răspuns: Poate la Paris se ascunde răspunsul. Dar nu l-a găsit nici acolo.

Disperarea i-a cuprins ființa. Londra este aproape, dar apelul său a sunat în gol, Scoția avea medici eminenți în domeniul acesta. Dar n-a găsit balsam nici acolo. S-a întors în America. În mintea lui dansa gândul sinuciderii. A auzit de un bărbat al rugăciunii, un om cu o credință mare. Dar William James avea oroarea de vindecare prin credință. El era un bărbat de renume, un filosof distins, un psihiatru de marcă. Mintea lui ascuțită și pregătirea sa intelectuală nu-l lăsau să încerce așa ceva. Dar n-a avut ce face. S-a dus să-l viziteze. Omul acela simplu, fără școală, om al lui Dumnezeu, și-a pus mâinile smerite pe capul lui James. Și acesta spune mai târziu: „Am simțit în corpul meu cum pătrunde o putere, o energie, și am fost cuprins de un sentiment de pace; am simțit atunci că eram vindecat!”

DE CE ACEST MESAJ?

Pentru a ne întări credința în Dumnezeu și în lucrarea lui cu Biserica.

Astăzi există în creștinism două tendințe de evitat, cred. Creștini care socotesc că Dumnezeu face minuni la scară industrială. Astfel, unii merg la diferite persoane ca la o clinică de făcut miracole și de auzit lucruri nemaiauzite. Oameni care refuză medicul, căci vindecările prin credință sunt pentru ei norma. Cred că Samuel Chadwick are dreptate când spune: „O religie bazată doar pe sentimentalism și senzațional este cea mai grozavă din toate plăgile care ar putea să cadă asupra oamenilor. Ruperea de realitate este destul de tristă, dar umflarea bombastică a iluziilor este un păcat de moarte.”

Pe de altă parte sunt aceea care refuză să creadă în supranatural, creștini dominați de rațional pentru care Biserica lui Hristos este astăzi uscată, oameni care se privează de bucuria de a-l vede pe Dumnezeul minunilor la lucru în generația lor. Biblia spune că în zilele din urmă „aceia care vor cunoaște pe Dumnezul lor vor rămâne tari și vor face mari isprăvi!” Leonard Ravenhill în cartea devenită clasică „De ce întârzie trezirea?” spune: „La întrebarea: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna, pe Scaunul de domnie!” Dar unde sunt astăzi curajoșii Ilie? Știm că Ilie a fost un om „supus acelorași slăbiciuni ca și noi”, dar vai, noi nu suntem oamenii acelorași rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă este la fel de tare ca o mulțime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiincă aceștia sunt prea neștiutori, ci fiincă sunt prea plini de ei înșiși. Fraților, abilitățile noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre, pietre de poticnire.”

Ravenhill se roagă în contextul acesta: „O, Dumnezeul meu! Dacă în necredința noastră culturalizată și în teologia noastră obscură și în slăbiciunea noastră spirituală am întristat și încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verși din gura Ta? Dacă nu poți să te folosești de noi și nu poți lucra prin noi, atunci, Te rog, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi și alege-Ți un popor din cei care acum nu te cunosc! Mântuiește-i, sfințește-i și împuternicește-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoși ca luna, curați ca soarele și viteji ca o armată de flamuri desfășurate”, ca să trezească la viață o Biserică bolnavă și să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!”