Institutul Teologic Baptist Bucureşti

Facultatea de Teologie Baptistă Pastorală

„Slujirea pastorală – echilibrul între viaţa de Biserică şi viaţa de familie”

COORDONATOR:                                     ABSOLVENT:

Lect. Univ. Dr. Samuiel BÂLC                         Ion-Ilie NICA

Bucureşti

 2011

CUPRINS:

Nr. Pag.

Prefaţă…………………………………………………………………….6

Introducere

Ø      Terminologie şi Definiţii (slujire, pastoraţie, o exemplificare de definiţii date de diverşi autori)…………………………………………………………………….7

Ø      Necesitatea slujirii.................................................................................................8

Ø      Criza de slujitori…………………………………………………………………10

Ø      Probleme în înţelegerea slujirii pastorale în raport cu familia…………………..12

Ø      Metodologia folosită.............................................................................................13

CAP.1:  Viaţa de biserică şi provocările ei în slujirea pastorală.

1.1. Predicarea Cuvântului…………………………………………..……………14

1.2. Evanghelizare, misiune şi alte evenimente.......................................................20

1.3. Vizite pastorale şi conferinţe…………………………………………………25

1.4. Administrare şi proiecte administrative…………………………...................29

1.5. Sfătuirea şi consilierea celor din adunare…………………………………….33

CAP.2:  Viaţa de familie şi responsabilităţile slujitorului creştin în calitate de cap al familiei.

2.1. Administrarea şi Asigurarea unui climat spiritual în familie…………………43

2.2. Comunicarea şi conlucrarea eficientă cu partenerul de căsătorie…………….48

2.3. Înţelegerea problemelor cu care se confruntă copiii păstorului………………53

2.4. Neînţelegerile şi soluţionarea conflictelor în familie…………………………57

Cap.3: Menţinerea echilibrului între slujirea pastorală şi responsabilităţiile familiale.

     3.1. Echilibrul în administrarea timpului……………………………..……………63

3.2. Echilibrul în ceea ce priveşte implicarea emoţională, mintală şi fizică…........66

3.3. Echilibrul în efortul de satisfacere a nevoilor spirituale a bisericii şi a familiei……………………………………………………………………………..70

3.4. Locul bisericii şi al familiei în viaţa slujitorului creştin în concordanţă cu Scriptura...................................................................................................................73

Concluzii finale………………………………………………………….78

Abrevieri……………………………………………………………..….80

Bibliografie………………………………………………….………..….81

CURRICULUM VITAE

Numele: NICA

Prenumele: ION – ILIE

Locul naşterii: REŞIŢA, Jud. Caraş-Severin

Pregătirea Educaţională:

à        1993 – 2001. Şcoala Generală, OBREJA

à        2001 – 2004. Grup Şcolar Industrial „Construcţii Maşini”, Caransebeş

à        2004 – 2006. Grup Şcolar Industrial „Construcţii Maşini”, Caransebeş, (seral)

à        2007 – 2011. Institutul Teologic Baptist, Bucureşti

Această lucrare a fost supusă aprobării Consiliului Profesoral al Institutului Teologic Baptist Bucureşti şi a fost aprobată spre susţinere la recomandarea profesorului coordonator Lect. Univ. Dr. Samuiel Bâlc.

Rector:                                                                                          Data:

Prof. Univ. Dr. Vasile TALPOŞ                                         ___________________

DECLARATIE:

          În afară de lucrările menţionate în lista bibliografică, nu am folosit alte surse, iar lucrarea îmi aparţine în întregime.

                                                                                                  Semnătura,

                                                                           ______________

Prefaţă

            Prin harul lui Dumnezeu, se încheie un capitol din viaţă, un capitol de pregătire teologică, pentru a face loc unuia nou, şi anume capitolul slujirii pastorale. Având în vedere aceste considerente, îmi arăt recunoştinţa şi mulţumirea Tatălui Ceresc pentru toate resursele pe care mi le-a pus înainte ca să-mi servească ca factori motivatori de a merge înainte în procesul pregătirii teologice. Fără ajutorul Domnului nu aş fi reuşit să ajung până în acest punct. De asemenea îmi arăt recunoştinţa pentru toate persoanele care m-au încurajat şi influenţat în bine. Într-un mod special, mulţumesc familiei, care în tot acest timp de studiu, mi-au oferit înţelegerea şi susţinerea lor. Le mulţumesc pentru tot sacrificiul depus. Mulţumesc Bisericii Creştine Baptiste „Nădejdea” din localitatea Obreja, care m-a trimis şi recomandat cu încredere înaintea cadrelor profesorale şi comunitare. Rugăciunile Bisericii m-au însoţit mereu şi mi-au dat curaj. Fratelui Mircu Ion din S.U.A., doresc să-i mulţumesc pentru susţinerea spirituală şi financiară care mi-au fost de ajutor în toţi aceşti patru ani de studii. Mulţumesc fratelui păstor Găină Petru pentru libertatea pe care mi-a oferit-o în slujirea pe care am depus-o în Biserica pe care dânsul o păstoreşte, cât şi pentru faptul că mi-a dat posibilitatea să câştig experienţă, observându-i lucrarea.

            De asemenea le mulţumesc celor care în aceşti patru ani au alcătuit corpul profesoral cât şi fratelui rector, Doctor Vasile Talpoş care a depus efort pentru a ne învăţa şi modela pentru lucrarea de slujire. Într-un mod special îmi exprim recunoştinţa fratelui profesor Samuiel Bâlc pentru efortul de coordonare a lucrării de faţă cât şi pentru corectura gramaticală care era atât de necesară lucrării de faţă. Mulţumesc pentru timpul pe care l-aţi acordat corecturii acestei teze de licenţă; Dumnezeu să vă răsplătească. Sorei Marta şi fratelui Vasile Tritean doresc să le mulţumesc pentru administrarea şi sfătuirea pe care ni le-au acordat în toţi aceşti patru ani. Pentru toate lucrurile Domnul Dumnezeu să primească toată slava. Mă aşez în braţul Său şi-mi odihnesc inima pe perna făgăduinţelor Sale, dorind cu ardoare să împlinesc lucrarea la care am fost chemat.  

Introducere

Ø     Terminologie şi Definiţii (slujire, pastoraţie, o exemplificare de definiţii date de diverşi autori)

Atunci când se aduce în discuţie o temă ca şi cea de faţă punctul de început îl constituie întotdeauna definirea termenilor. Aşadar, se va proceda la o evidenţiere a definiţiilor cu privire la slujirea pastorală, ceea ce va stabili baza subiectului prezentat sau rampa de lansare în tratarea aceastei teme care este de o importanţă capitală pentru fiecare lucrător al Evangheliei. Se înţelege că slujirea este un termen general care înglobează în sine mai multe domenii de activitate spirituală. Îndeosebi slujirea are aplicabilitate în ceea ce priveşte lucrarea pastorală pe care o intreprinde o persoană care a simţit chemarea din partea lui Dumnezeu în această direcţie. Aşadar, în primul rând pastoraţia nu înseamnă un serviciu ci o slujire a individului convertit îndreptată spre Dumnezeu în folosul oamenilor, în special al Bisericii. Oswald Smith povesteşte la un moment dat despre o persoană care a vizitat într-o duminică două biserici. După terminarea primului program această persoană a plecat exclamând „ce predică minunată!” Iar când s-a terminat şi cel de-al doilea program de biserică la care a participat el a spus mulţumit: „ce Hristos minunat!”[1] Se înţelege de aici că slujirea pastorală este efortul depus de o persoană atât prin mesajele sale cât şi prin acţiunile sale de a zugrăvi bisericii frumuseţea şi minunăţia persoanei lui Hristos. Terminologia cuvântului „păstor” evidenţiază un frumos adevăr biblic. În 1 Petru 5:2 apostolul oferă un sfat celor care sunt implicaţi sau chemaţi în lucrarea de păstorire a Bisericii Domnului Isus, şi iată ce spune: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine”.

Cuvântul a păstori din acest verset are ca provenienţă termenul grec poimai,nw   „poimaino” care se traduce prin „a îngriji ca un cioban”.[2] De aici se poate desprinde, prin deducţie încă o faţetă a slujirii pe care un lucrător al Evangheliei în slujba Bisericii va avea grijă să şi-o însuşească. Un cioban are ca şi principal scop acela de a asigura turmei sale protecţia de care are nevoie şi de a îngriji ca aceasta să nu ducă lipsă de hrană bogată. Apostolul Pavel făcând referire la persoanele care vor introduce în Biserică învăţături eretice spune la un moment dat: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma”. (Faptele Apostolilor 20:29). Iată cât de important este ca să fie înţeleasă necesitatea asigurării unui climat de protecţie în faţa ereziilor care astăzi se răspândesc cu repeziciunea cu care apar ciupercile după ploaie. Rolul păstorului este, aşadar să îngrijească ca un cioban adică să ofere turmei protecţie teologică şi hrană bogată pentru fiecare suflet.  Rick Warren spunea în acest sens că a fi slujitor înseamnă să renunţi la dreptul de a-ţi controla programul zilnic şi să-i permiţi lui Dumnezeu să-l întrerupă oridecâte ori are nevoie.[3]

John Wesley, un deosebit slujitor al lui Dumnezeu, avea ca şi motto al vieţii sale de slujire: „fă tot binele pe care îl poţi, cu toate mijloacele cu care poţi, în toate modalităţile în care poţi, în toate locurile în care poţi, ori de câte ori poţi, la toţi oamenii la care poţi, atâta timp cât poţi.”[4]

   O altă definiţie a vieţii pastorale este cea dată de C. Sumner Wemp:

Când un pastor se simte deranjat dacă este chemat la orice oră din zi şi din noapte sau când nu mai are dorinţa „de a plânge cu cei ce plâng”, când este nemulţumit că viaţa nu-i mai aparţine şi că trebuie să trăiască ca într-o casă de sticlă, în văzul tuturor, atunci este îndoielnic că el a fost chemat realmente la slujire! Nu există jumătăţi de măsură. Slujire însemană renunţare la sine, „ca să fc voia Celui ce M-a trimis” Ioan 4:34.[5]   

Marea menire a slujitorului creştin este aceea de a urmări câştigarea de suflete; în aceeaşi carte, Sumner Wemp redă următoarea definiţie a doctorului L.R. Scarborough: „Orice altceva îi cheamă Hristos pe vestitorii Săi să facă, El nu îi îndepărtează de înalta îndatorire a câştigării sufletelor.”[6]

Peter Drucker a spus că a conduce biserica este cea mai dificilă misiune din lume.[7]

O altă definiţie a vieţii consacrate lucrării lui Dumnezeu aparţine omului lui Dumnezeu William Carey: „Meseria mea este să lăţesc Împărăţia lui Dumnezeu; repar pantofi doar ca sa îmi câstig existenţa.”[8]eria mea este sa latesc Imparatia lui Dumnezeu; repar pantofi doar ca sa îmi câst Carey

Ø     Necesitatea slujirii

Slujirea poartă în sine o notă de necesitate urgentă. Cel mai important lucru pentru un creştin este că Dumnezeu doreşte ca la sfârşitul vieţii sale pământeşti să-i poată spune „bine rob bun şi credincios”, dar aceasta implică următorul adevăr: înainte de a spune Dumnezeu „bine rob bun şi credincios” creştinul trebuie să slujească Domnului în funcţie de darul şi chemarea făcută. Nimeni nu poate fi rob bun şi credincios dacă nu lucrează. Dumnezeu nu le cere tuturor copiilor Săi să devină pastori dar tuturor le cere să devină slujitori. Apostolul Petru spune în epistola sa: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”, (1 Petru 4:10). Se înţelege din ceea ce spune Petru că harul lui Dumnezeu este un har felurit, adică divers, iar în faţa acestui har sau haruri primite din partea lui Dumnezeu credinciosul trebuie să devină un bun ispravnic sau administrator al acestui har. Astfel, se deduce sau înţelege că lucrarea de slujire e gândul lui Dumnezeu iar omul nu este proprietar pe ea ci doar administrator şi aceasta nu înseamnă altceva decât faptul că lucrătorul creştin a primit un dar din partea Domnului pentru slujire iar el trebuie să manifeste faţă de acest dar un simţ dezvoltat al responsabilităţii. Domnul Isus a trăit pe pământul acesta oferind tuturor acelora care se numesc după Numele Lui – adică creştini, un model de viaţă; astfel, apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă sobornicească următoarele: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Iar cum a trăit Isus se cunoaşte mai ales că însuşi Domnul a mărturisit despre Sine: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească ci El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi”. Marcu 10:45. Aşadar, acesta este modelul de slujire iar necesitatea slujirii întâi de toate este reflectată din modelul de viaţă al Domnului Isus. Orice persoană care se numeşte creştină trebuie să cunoască pentru sine că scopul suprem al vieţii de credinţă este imitarea lui Hristos. Nimeni nu poate fi un bun creştin dacă nu este şi un bun slujitor. Apostolul Pavel spunea altădată: „Călcaţi pe urmele mele, întru-cât şi eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Corinteni 11:1).  Este necesar ca fiecare seminar creştin să-şi propună acest obiectiv înalt: „formare de slujitori”.  Viaţa creştină nu ar trebui privită prn altă prismă decât aceea a slujirii. În creştinism există numai slujitori iar în funcţie de lucrarea la care sunt chemaţi, slujitorii unei biserici locale se supun altor slujitori. Cu privire la cei care predau sau învaţă pe alţii Scriptura, cuvintele Domnului Isus din Matei 23:8-12 sunt şi ar trebui să rămână normative: „Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi „Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri! Să nu vă numiţi „dascăli” căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri va fi înălţat”. Astfel slujitorul Evangheliei este cel care aşezat sub autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului se face prin călăuzirea Duhului Sfânt „sluga slugilor lui Dumnezeu”. Necesitatea slujirii devine o povară care stă pe inima celor care vor să asculte de Dumnezeu, pentru că Domnul Isus a trăit ca şi slujitor, pentru că a lăsat învăţături cu privire la slujire, şi una dintre acestea e cea redată mai sus, şi pentru că atitudinea slujirii dezvoltă în viaţa lucrătorului o stare de smerenie care era şi în Domnul Isus. În Matei 11:29 Mântuitorul spune despre Sine: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Atitudinea de slujire dezvoltă smerenia despre care noi ştim că este floarea rară ce creşte numai pe mormântul mândriei. Unul din lucrătorii creştini din România spunea că mândria este precum barba unui bărbat: o tai şi mereu creşte. De aceea această atitudine de slujitor trebuie aleasă în mod voluntar în fiecare zi. Va trebui înţeleasă valoarea smereniei personale în lucrare. Dumnezeu lucrează prin oameni smeriţi. „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine. Dar în schimb ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: Dumnezeu stă împotriva celor mândri dar dă har celor smeriţi”. (Iacov 4:5-6). De remarcat e faptul că aici se vorbeşte despre Duhul Sfânt care trăieşte în cel credincios. „Acest” Duh Sfânt este cel care dă har în orice domeniu al vieţii iar în speţă în domeniul lucrării pastorale, dar tot acelaşi Duh Sfânt este cel care stă împotriva celor mândri. Aşadar roada în lucrare depinde de smerenia predicatorului, iar aceasta nu se dezvoltă decât prin atitudinea de slujitor şi nu de persoană care trebuie slujită. Un aspect interesant pentru cei care vor studia Psalmul 1 şi 2 este indiciul potrivit căruia aceşti psalmi sunt creaţii poetice sub inspiraţia Duhului Sfânt cărora nu li se cunoaşte autorul. Persoanele care au scris aceşti psalmi au uitat intenţionat să se semneze la finalul psalmului; astfel cel care iese în evidenţă nu este psalmistul ci Dumnezeu. Lucrarea binecuvântată este aceea care se face prin atitudinea de slujire implementată în viaţa lucrătorului ca şi mod de viaţă. Dacă România are slujitori, atunci are oameni smeriţi; şi dacă are oameni smeriţi atunci Dumnezeu lucrează prin acei oameni. Beneficiile unei astfel de lucrări sunt multiple:

à        Asemănare cu Hristos

à        Mărturie puternică

à        Modele pentru tineri doritori să intre în lucrare

à        Deschiderea oamenilor în faţa Evangheliei

à        Rodire spirituală

Ø     Criza de slujitori

Astăzi se poate observa o acută nevoie de lucrători atât în Biserica Domnului cât şi în lucrarea de misiune. Această nevoie existentă ar trebui să motiveze pe fiecare creştin la împlinirea îndemnului pe care însuşi Mântuitorul l-a afirmat: „Mare este secerişul dar puţini sunt lucrătorii. Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:37-38). Ar putea fi persoane care să motiveze spunând că seminariile primesc continnu pe băncile lor tineri doritori de lucrare şi astfel nu există o criză de lucrători. Aceasta însă ar fi o abordare superficială a situaţiei existente atât în ţara noastră cât şi în întrega lume. La ora actuală România are încă multe regiuni şi localităţi care trăiesc într-o sărăcie spirituală de nedescris. Un anumit studiu de caz a scos în relief următorul adevăr trist: până în acest an ţara noastră numără în jur de 7000 de localităţi fără nici o prezenţă evanghelică .Există foarte multe zone aride; prea multe pentru a spune că nu există o criză de slujitori. Apoi, la nivel mondial lucrurile nu arată decât un peisaj pe care scrie cu litere de-o şchioapă „E NEVOIE DE MAI MULŢI LUCRĂTORI !” Leonard Ravenhil, în cartea „De ce întârzie trezirea” oferea următorul bilanţ despre situaţia existentă atunci pe întrega planetă[9]:

à        15 milioane de evrei;

à        315 milioane de mahomedani;

à        170 milioane de budişti;

à        350 milioane de confucianişti şi taoişti;

à        255 milioane de hinduşi

à        90 de milioane de şintoişti;

à        Şi încă alte milioane şi milioane de oameni pentru care a  murit Hristos şi încă n-au fost atinşi de binecuvântata Evanghelie.

Chiar şi America cea care ştie de Dumnezeu are 27 milioane de tineri sub vârsta de 21 de ani care n-au nici o pregătire religioasă şi o mie de sate în care nu există nici o Casă de Rugăciune.[10] Sigur că aceste date nu mai corespund întocmai cu perioada actuală însă acestea au menirea de a trage măcar un colţ de perdea pentru cei care doresc să privească situaţia actuală a lumii în care trăiesc. Oamenii care să se aşeze cu smerenie sub autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său, şi care să stea la dispoziţia turmei Domnului pentru a se jertfi pentru fraţii de credinţă pur şi simplu au devenit un fel de „floare de colţ” ai credinţei creştine. Ţara aceasta n-are nevoie de mai mulţi predicatori – deşi aceasta este o nevoie stringentă. Ţara aceasta şi lumea întreagă întâi de toate are trebuinţă de slujitori. Sunt mulţi predicatori care ar putea acoperi anumite zone sterile din punct de vedere spiritual dar datorită modului firesc în care îşi planifică viaţa, refuză călăuzirea Domnului. Degeaba există predicatori nedispuşi să slujească. Lipsesc slujitorii. Lipsesc din multe locuri singurii oameni pe care îi poate folosi Dumnezeu. În contextul politic actual, în România se discută despre o criză socială şi economică însă aceasta e aproape nesemnificativă în raport cu criza de slujitori, pe care o înregistrează la ora actuală bisercile evanglelice din România. Regiuni întregi, în istorie, au fost transformate de oameni prin care Dumnezeu a lucrat, şi prin ei s-a schimat nu doar temperatura sprituală ci şi cea economică a respectivei regiuni. Trăim într-o situaţie disperată. E criză de slujitori ! E nevoie de rugăciuni insistente inaintea Domnului pentru a ridica din generaţiile tinere oameni ai slujirii. Avem nevoie de o pepinieră de slujitori.

Ø     Probleme în înţelegerea slujirii pastorale în raport cu familia

Slujirea pastorală implică un uriaş simţ al responsabilităţii datorită faptului că aceasta nu este o simplă slujbă obişnuită ci e chemarea de a face cu mâini umane o lucrare duhovnicească. Lucrarea pastorală se diferenţiază puternic de orice domeniu de activitate public deoarece implică munca cu oamenii nu cu obiecte, însă şi aici merge în cea mai sensibilă parte a domeniului de muncă cu oamenii şi anume păstorul e chemat să lucreze cu sufletele oamenilor. Aşadar, există doctori care tratează trupul uman şi „doctori” care se ocupă de sufletul unei persoane, iar aceştia trebuie să fie păstorii. De aceea simţul responsabilităţii în domeniul slujirii pastorale trebuie să fie unul mult mai dezvoltat decât în oricare alt domeniu. Una din problemele care apar în înţelegerea slujirii pastorale în raport cu familia este bagatelizarea sau privirea slujirii dintr-o prismă pur omenească care nu are alt interes decât să servească la întreţinerea familiei. Ce înseamnă aceasta? Există persoane care privesc lucrarea pastorală doar ca pe un izvor de finanţe, doar ca pe un loc de muncă unde eşti îmbrăcat într-un mod prezentabil şi unde depui o muncă curată care la final de lună aduce muncitorului un salariu frumos. Ei bine aceasta este o extremă care ameninţă lucrarea lui Dumnezeu şi care nu este altceva decât oglindirea situaţiei din Ezechiel 34:2 unde Cuvântul Domnului spune următoarele: „Fiul omului proroceşte împotriva păstorilor sufleteşti ai lui Israel! Proroceşte şi spune-le lor păstorilor: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: vai de păstorii lui Israel care se pasc pe ei înşişi! Nu trebuie păstorii să pască turma?”. Se poate înţelege într-un mod vădit care era nemulţumirea din partea lui Dumnezeu cu privire la păstorii sufleteşti din Israel. Problema acestora era una de motivaţie. Când interesul sau motivaţia este una egoistă atunci slujirea se concentrează numai asupra beneficiilor care decurg din ea. Aşadar, inima problemei în cazul acesta este problema inimii. Interesul unei Biserici trebuie să fie în a vedea în primul rând nu câte cunoştinţe teologice are cineva ci câtă inimă are pentru lucrare. În textul vechi ebraic cuvântul păstor nu îşi are originea în cuvântul oaie ci în termenul „a hrăni”.[11] Apoi, o altă problemă care se ridică în înţelegerea slujirii pastorale în raport cu familia este cea care ridică pe un piedestal imens slujirea şi desconsideră responsabilităţile familiale. Aceasta este poziţia în care persoana se dedică într-atât încât familia cade într-un con de umbră şi fără să-şi dea seama lucrătorul creştin contribuie la descalificarea sa. A nu se uita faptul că apostolul Pavel spune că cine doreşte să fie episcop sau slujitor al Evangheliei în cadrul lucrării pastorale doreşte un lucru bun „dar trebuie ca” şi urmează o listă de calităţi care vorbesc atât despre caracterul păstorului cât şi de calitatea achitării de responsabilităţile familiale. Tot cu privire la familie în 1 Corinteni 7:3-4 stau scrise următoarele cuvinte: „Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei ci bărbatul. Tot astfel nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui ci nevasta”.

În familie există o datorie pe care cei doi o au unul faţă de celălalt. Desigur din pricina întrebării puse de corinteni, Pavel se limitează la datoria legată de relaţia intimă dintre cei doi. Dar această datorie se extinde dincolo de ea. De pildă, în 1 Corinteni 11:1-16, apostolul va insista pe rolul şi locul femeii în lupta spirituală a familiei, şi anume acela de a-şi acoperi bărbatul în faţa atacurilor celui Rău. Desigur Pavel nu uită nici rolul soţului de a croi o cărare dreaptă pe urmele lui Hristos pentru întreaga sa familie urmând exemplul Acestuia.[12]

Lucrătorul creştin va aborda aşadar, lucrarea nu în defavoarea familiei ci cu atât mai mult cu cât ştie la ce lucrare a fost chemat de Dumnezeu, va căuta să nu se descalifice printr-o neglijare a familiei sale pentru că Biblia afirmă clar şi răspicat: „Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:5).

Ø     Metodologia folosită

Întrucât există diverse orientări metodologice este necesar a se face precizarea că lucrarea de faţă se va dezvolta potrivit metodei  deductive, care este un procedeu bazat pe deducţie, şi constă în a deriva, din una sau mai multe premise generale, una sau diferite concluzii particulare care constituie consecinţa logică a acelora.

CAP.1:  Viaţa de Biserică şi provocările ei în slujirea pastorală

Viaţa de Biserică în ceea ce-l priveşte pe pastor este una care necesită o atenţie sporită şi un domeniu de activitate care ridică multiple provocări. De la predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în cadrul serviciilor obişnuite, la evanghelizări şi misiuni, de la conferinţe şi proiecte administrative la vizite pastorale şi şedinţe axate pe consilierea membrilor din Biserică, toate acestea sunt şi reprezintă provocările slujirii pastorale care-l determină pe slujitorul Domnului să se angreneze în responsabilităţile care-i revin cu înţelepciune şi călăuzire din partea lui Dumnezeu.

1.1.Predicarea Cuvântului

Funcţia de cea mai mare importanţă – nu că celelalte n-ar fi importante – este vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul spunea altă dată „eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: „neteziţi calea Domnului” cum a zis proorocul Isaia”. (Ioan 1:23). Detaliul care trebuie observat este că Ioan Botezătorul înţelege, în ceea ce-l priveşte, că are chemarea de a fi un glas, iar aceasta este menirea fiecărui predicator. Slujitorii Evangheliei sunt chemaţi să fie vocea lui Dumnezeu pe pământ, sau altfel spus portavocea Sa. Chemarea de a predica Cuvântul lui Dumnezeu e una de o importanţă colosală deoarece prin cel care lucrează în via Domnului, Scriptura prinde grai şi se adresează într-un mod direct ascultătorilor săi. Înţelegând lucrul acesta, slujba predicării, pentru cei trimişi de Dumnezeu, devine o experienţă înălţătoare.[13] Unii pot spune că Biblia este o carte veche şi demodată însă pe nimeni nu deranjează o carte de adrese telefonice învechită atâta timp cât ea redă numerele de telefon într-un mod exact. Scriptura este cea care redă realitatea spirituală de care fiecare persoană are nevoie pentru mântuire, creştere şi edificare. Într-o împrejurare din Vechiul Testament, împăratul Siriei se afla în război cu Israel. În moduri repetate el îşi fixa locul de campare al oştilor sale şi de fiecare dată profetul Elisei spunea împăratului lui Israel acele locuri de care avea să se ferească. Aflând cum stau lururile împăratul Siriei trimise la Dotan o oştire pentru a-l captura pe Elisei. Era noapte, probabil o noapte cu stele care făceau ca umbrele nopţii să fie uşor de identificat. Poate pentru a păstra un moment de închinare înaintea lui Dumnezeu, slujitorul lui Elisei s-a retras undeva afară pe când se crăpa de ziuă, şi cufundat în meditaţie a privit spre dealurile cetăţii când dintr-o dată inima i se făcu rece ca şi gheaţa. Privind spre vârfurile dealurilor înconjurătoare a văzut călăreţi care înconjuraseră cetatea, apoi a alergat la Elisei şi-l întrebă: „domnul meu cum vom face?” Elisei după ce l-a liniştit s-a rugat pentru el Domnului zicând: „Doamne deschide-i ochii să vadă…” (2 Împăraţi 6:17). Cu alte cuvinte, Eisei a spus foarte clar că cei care nu percep şi nu văd lucrurile spirituale sunt oameni cu ochii închişi. Mai mult ca orişicând naţiunea în care trăim are nevoie ca prin puterea Duhului Sfânt să-i fie deschişi ochii minţii. Când poporul va avea în întregime ochii deschişi, va înţelege că minciuna este păcat, furtul este păcat, destrăbălarea ese păcat şi depărtarea de Dumnezeu este păcat, iar lucrul acesta nu se va realiza decât atunci când plini de prezenţa Duhului Sfânt păstorii şi predicatorii României vor predica Cuvântul lui Dumnezeu. În cartea Apocalipsa se spune că cei născuţi din nou sunt „o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu”.(Apocalipsa 1:6). Aceasta vorbeşte într-un mod clar despre autoritatea încredinţată celor mântuiţi, sau altfel spus, despre „doctrina stăpânirii sfinţilor”.[14] Cu această autoritate încredinţată de Dumnezeu, ar trebui să predice orice păstor.

 Aceasta este însărcinarea care necesită foarte mult timp de pregătire spirituală, şi aceasta pentru că în Biblie viaţa de credinţă şi de slujire este asemănată cu o mare luptă care se dă împotriva unui duşman cumplit. Astfel, Cuvântul este sabia Duhului iar predicatorul nu este altceva decât soldatul care mânuieşte într-un mod înţelept această sabie. Lupta trebuie câştigată pentru gloria lui Dumnezeu de aceea este esenţial ca toate gândurile slujitorului creştin să fie concentrate asupra mesajului pe care a primit privilegiul să-l transmită mai departe. Cineva spunea că cel credincios are o veşnicie întreagă pentru a se bucura de biruinţa asupra celui rău, dar are un timp scurt pentru a o câştiga. Iată pentru ce este aşa de important ca mesajul Evangheliei să capete ecou în minţile oamenilor prin slujba de predicare. Este imperios necesar ca slujitorul adevărului biblic să-şi pună la inimă cuvintele pe care sfântul apostol Pavel i le scrie lui Timotei: „Te rog  fierbinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece vii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura”. (2 Timotei 4:1-2).

        Ca păstor şi propovăduitor al adevărului Scriptural este nevoie de o pregătire serioasă în acest sens. În Scriptură se spune despre Apolo că a fost omul care „avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi”. (Fapte 18:24). Acest bărbat avea darul vorbirii dar era şi un om tare în Scripturi, adică cunoştea Biblia. Întotdeauna darul vorbirii trebuie înmănunchiat cu studiul biblic. În sensul acesta, profesorul de Homiletică, Wayne McDill, la Southeastern Baptist Theological Seminary, Carolina de Nord, face următoarea exemplificaţie:

Făcea ca totul să pară atât de simplu. Michael Jordan reuşea să alerge de-a lungul terenului bătând mingea, în timp ce alţi câţiva încercau să îi stea în cale. Şi apoi plutea în aer cu alţii ce încercau să îi stea împotrivă şi arunca balonul prin coş cu uşurinţa cu care îţi pui un cub de zahăr în cafea. Apreciam îndemânarea lui prin urale şi, prin el, aveam şi eu un simţământ de împlinire personală. Aş dori şi eu să am îndemânarea lui. L-am ascultat pe Itzhak Perlman interpretând un concert pentru vioară de Mozart. A fost uluitor. A închis ochii şi, în stilul lui caracteristic, părea că se delectează cu fiecare notă, citindu-se pe expresia feţei luicum era absorbit de ceea ce cânta la vioară. Am fost uimit de performanţa lui şi m-am trezit mişcat de ungerea muzicii. Dar eu nu pot să joc baschet ca şi Michael Jordan şi nici să cânt la vioară ca şi Itzhak Perlman. Şi nici tu nu poţi. Ce lucru au ei şi noi nu? (…) Mai întâi ei au un dar pentru asta. În formula genetică a acestor doi oameni atât de diferiţi este clădită o comoară de daruri pe care doar câţiva oameni o au. O altă diferenţă dintre aceşti oameni şi noi, restul, constă în timpul şi efortul pe care l-au depus în a-şi dezvolta aceste daruri.[15]

Este nevoie, prin urmare, de studiu biblic mai mult decât se studiază în general. Nu este admis ca de la amvon să se spună poveşti. Poveştile sunt admise numai ca şi ilustraţii necesare expunerii unei idei. Verbul „a ilustra” vine din latină şi înseamnă a lumina , a lămuri, a explica sau împodobi.[16] Nici un predicator, însă, nu va folosi o ilustraţie sau povestioară în mesajul său numai atunci când are nevoie să clarifice prin aceasta sensul unei idei expuse. Astfel ilustraţia devine pentru predică ceea ce este o fereastră pentru o cameră, după cum afirma şi Charles Spurgeon:

Ferestrele adăugă mult la plăcerea de a locui; la fel şi ilustraţiile Fac o predică plăcută şi interesantă. O clădire fără ferestre ar fi mai degrabă ca o închisoare decât ca o casă pentru că ar fi întunecoasă şi nimeni nu s-ar încumeta s-o ia cu chirie; tot astfel un discurs fără parabole este banal şi şters şi determină o oboseală amarnică a trupului.[17]

     Deşi sunt importante şi ilustraţiile, primordial însă, în orice predicare a Cuvântului lui Dumnezeu este explicarea adevărului biblic oferindu-l ca produs finit al unei munci exegetice atente şi însoţită de rugăciune. Într-un articol care redă cuvintele lui Bonhoeffer privitoare la predicare se pot citi următoarele:

Dacă Isus însuşi şi numai El şi Cuvântul Său ar fi prezenţi printre noi, prin cuvântul predicii, altfel de oameni ar accepta Cuvântul şi altfel de oameni l-ar respinge. Nu sugerez că predica din Biserica noastră nu este Cuvântul lui Dumnezeu, dar cât de multe sunete discordante, cât de multe legi omeneşti severe şi cât de multe speranţe şi încurajări deşarte tulbură Cuvântul curat al lui Isus şi îngreunează hotărârea sinceră![18]

Cuvântul Scripturii spus prin apostolul Pavel reaminteşte fiecărui predicator: „Chiar şi lucrurile neînsufleţite care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta”?[19]  A se reaminti că Domnul Isus Hristos a asemănat pe oamenii contemporani întrupării Sale cu nişte copiii cărora spunea Domnul: „V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit”. (Matei 11:17). Se distinge de aici că Mântuitorul făcea referire la cuvintele pe care El le-a spus acelor oameni şi care în faţa adevărurilor dumnezeieşti şi eterne au rămas nesimţitori şi cu inima rece. Predicatorul este un trâmbiţaş al Domnului dar pentru aceasta trebuie înţeles că orice sunet al fluierului trebuie să fie unul desluşit, iar aceasta provoacă pe orice predicator la cunoaştere a Scripturii. Dacă predicarea este un cântec de fluier, atunci oamenii au nevoie de sunete desluşite iar pentru a le dobândi propovăduitorii Cuvântului trebuie să se adâncească în Scripturi.

             Pentru a intra pe drumul lucrării pastorale e necesar să fie recunoscută chemarea din partea lui Dumnezeu care devine vizibilă în moduri diferite, unul din acestea fiind darul vorbirii. Dar lucrul acesta nu e suficient pentru că recipientul numit darul vorbirii, pentru a deveni folositor, trebuie umplut de apa Cuvântului lui Dumnezeu. În Marcu 2:1-2 se afirmă următoarele: „După câteva zile Isus s-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă, şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvântul”. Astfel, modelul oricărui predicator trebuie să fie Domnul Isus dar trebuie înţeles că în comparaţie cu Domnul Isus oamenii trebuie să studieze Scriptura pentru a o putea transpune în predicile lor. „Studiul e locul unde soldatul lui Hristos trebuie să‑şi forjeze armura, să‑şi întărească muşchii şi să‑şi antreneze agilitatea pentru bătălia lucrării. Pericolul nu e că te vei pregăti prea mult ci prea puţin!”.[20]

 Un lucru care trebuie specificat atunci când vine vorba despre predicare este că amvonul nu e locul unde pastorul îşi povesteşte membrii cu probleme din Biserică ci oferă medicamentul Cuvântului lui Dumnezeu.

Predica este un mesaj al lui Dumnezeu pentru poporul Său. Niciodată cazurile negative sau pozitive nu pot deveni mesaje pentru predică. Predica nu este o expunere a unui incident, nici o repetare a unei pilde în Biblie, ci ea trebuie să răspundă totdeauna la acel mare „cum” care se zbate în mintea ascultătorului.

Cum să primească iertare ?

Cum să se apropie de Dumnezeu ?

Cum să acţioneze pozitiv ?

Cum să se implice ?

Prea de multe ori predica fiind influenţată de situaţiile conflictuale din Biserică, este formată din expresii ca: „trebuie să facem” sau „Dumnezeu vede” şi altele. Reamintim că pe Domnul Isus l-a interesat să rezolve problema legăturii individului cu Divinitatea.[21]

         Datoria predicatorului este apoi de a-i captiva pe oameni (oamenii rămâneau uimiţi la cuvintele Domnului Isus), de a-i apropia de Dumnezeu şi de a preveni îmbolnăvirile spirituale. Profesor doctor Vasile Talpoş prezintă următoarele cu privire la predicare:

Se spune că în urma predicării lui Hrisostom (Ioan Gură de Aur) contemporanii săi ziceau: „decât să înceteze Hrisostom să predice mai bine să înceteze Constantinopolul să existe.” Predicarea este o forţă răscumpărătoare şi preventivă, aşa cum în China, în trecut prima datorie a doctorului era să prevină îmbolnăvirea pacienţilor săi. El era plătit când nu avea cazuri de îmbolnăviri şi se reducea salariul cu ocazia îmbolnăvirilor pacienţilor.[22]

            Predicarea Cuvântului este ceea ce oferă sau ar trebui să ofere o întărire sufletească deoarece ea îL are în centrul expunerii pe Domnul Isus Hristos care a zis : „V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace în Mine. În lume veti avea necazuri; dar îndrazniti, Eu am biruit lumea“.(Ioan 16:33). Viaţa creştină nu este aşadar o defilare pe un covor cu petale de trandafiri. A fi creştin nu înseamnă a fi imun la necazuri şi probleme, însă tocmai predicarea Cuvântului care il are pe Hristos în centru serveşte la edificarea frăţietăţii. Sfântul Apostol Pavel spunea în Coloseni 3:2-4 : „Gândiţi-vă la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ .Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Cînd Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta si voi împreună cu El în slavă”. Când Domnul Isus rămâne în centrul gândurilor credinciosului, şi gândirea e concentrată spre lucrurile de sus; când Hristos este „viaţa” credinciosului, şi când persoana firească a individului nu se mai vede deoarece este ascunsă „cu Hristos în Dumnezeu”, atunci se poate vorbi în adevăr despre putinţa de a preveni orice boală spirituală şi de a stabili o stare de rezistenţă spirituală. Aceasta va fi însă posibilă numai atâta timp cât Domnul Isus rămâne în centrul zonei de interes creştin, şi atâta timp cât predicarea de la amvon va fi una de natură Hristocentrică. Bisericilor din Corint, Pavel le adresează următoarele cuvinte: „căci n-am avut de gând  să ştiu între voi  altceva  decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit”. (1 Corinteni 2:2). Lucrătorul creştin are datoria  de a oferi prin predicile sale, Bisericii care o slujeşte, posibilitatea de a putea strânge Cuvântul lui Dumnezeu în inimă. (Ps. 119:11). Pentru aceasta, însă, orice lucrător are nevoie să rămână în dependenţă de Duhul Sfânt. S-a amintit deja că darul slujirii trebuie înmănunchiat cu studiul Scripturii, însă pentru a-i pătrunde tainele adânci este nevoie de dependenţă plenară de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. „Despărţiţi de Mine”, spunea Domnul Isus, „nu puteţi face nimic”, iar aceasta e valabil şi pentru păstori. Dependenţa plenară de Duhul lui Dumnezeu nu poate avea loc decât în cadrul echilibrului spiritual. Dumnezeu îşi face partea Sa numai când oamenii îşi fac partea care le revine. Pentru un lucrător creştin o parte a responsabilităţii care îi revine de îndeplinit este echilibrul pe care acesta trebuie să-l fixeze între familia sa şi lucrarea lui Dumnezeu. Slujirea pastorală trasată în linii generale nu este altceva decât echilibrul între viaţa de Biserică şi viaţa de familie. Pentru ca predicarea să fie eficientă este nevoie de acea dependenţă plenară de Duhul lui Dumnezeu; însă aceasta se realizează numai atunci când predicatorul nu-şi ignoră familia şi nevoile acesteia, în special ale soţiei sale. În caz contrar slujitorul Cuvântului întâmpină din partea lui Dumnezeu rugăciuni neascultate. „Bărbaţilor purtaţi-vă şi voi la rândul vostru cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre”. (1 Petru 3:7). Dacă rugăciunile devin rugăciuni „împiedicate” atunci dependenţa de Duhul Sfânt în mod implicit e împiedicată deoarece Duhul Sfânt călăuzeşte omul ca răspuns la rugăciune. Lucrarea de predicare este una duhovnicească şi este deosebit de important ca orice propovăduitor al Scripturii să lucreze ca şi asociat al Duhului Sfânt, pentru că „noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. (1 Corinteni 3:9). Vorbind despre unii părăsiţi de Duhul, Charles Haddon Spurgeon spunea:

Şi unii pe care i-a părăsit Duhul lui Dumnezeu au ajuns ca fiii lui Sceva evreul. Aceştia pretindeau că scot demonii în Numele lui Isus, pe care Pavel Îl propovăduia, dar demonii au sărit asupra lor şi i-au biruit; astfel în timp ce unii predicatori atacă vehement păcatul, tocmai viciile pe care le condamnă îi doboară. Fiii lui Sceva au printre noi în Anglia; demonii beţiei i-au biruit chiar pe oamenii care s-au opus cu înflăcărare paharului vrăjit şi demonul imoralităţii a atacat predicatorul care lăuda puritatea. Dacă Duhul Sfânt este absent, suntem în cea mai periculoasă poziţie de aceea să fim atenţi.[23]

Este înţelept apoi ca orice lucrător devotat lucrării de predicare să caute a dobândi cât mai mult material creştin cu caracter teologic. Astfel, după studiul Scripturii, dependenţa de Duhul Sfânt prin rugăciune, este bine a se avea în vedere ce au spus şi alţi teologi.

Pastorul va citi mereu cărţi care tratează diferite subiecte biblice, care îl vor inspira atât asupra modului cum studiază  cât şi asupra ideilor. Citirea cărţilor care tratează diferite subiecte biblice, îl fac pe pastor să se confrunte cu o altă gândire şi să descopere aspecte la care niciodată nu s-a gândit. Acest mod de studiu îl va scoate pe pastor din subiectivism. Pastorul trebuie să fie la curent cu cărţile care s-au scris în domeniul lui, şi chiar în alte domenii. Bineînţeles că orice persoană care citeşte trebuie să fie selectivă.[24]

 Nu este greşit nici a căuta informarea cu privire la ceea ce se întâmplă în lumea cotidiană. Astfel păstorul este omul care poate fi acela care într-o mână ţine Biblia iar în cealaltă ziarul. Pentru o mai bună structurare şi organizare a mesajelor biblice se poate stabili un anume program de predicare, sau un anume set de predici care se încadrează la partea de studiu al Scripturii.

 După toate aceste considerente mai este nevoie a se face specificarea că orice mesaj adresat adunării trebuie să fie unul care să prezinte relevanţă în viaţa comunităţii. Biblia trebuie aplicată ca răspuns la întrebările şi problemele specifice generaţiei actuale. Faptele Apostolilor îl amintesc pe împăratul David  ca pe cel care: „…după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu, a murit, a fost îngropat, lângă părinţii săi şi a văzut putrezirea”.[25] Orice predicator şi păstor are menirea să-i slujească pe cei „din vremea lui” după planul scris al lui Dumnezeu care este Biblia. În cartea sa, „Puterea Predicării”, John Stott redă o conversaţie de-a sa cu doi tineri, conversaţie care face lumină asupra celor prezentate anterior:

Cu doar câţiva ani în urmă vorbeam cu doi tineri, fraţi, ambii studenţi, unul la Universitatea din Oxford şi celălalt la Universitatea din Edinburgh. Fuseseră crescuţi într-o familie creştină tradiţională, în care ambii părinţi fuseseră creştini practicanţi. Acum însă renunţaseră la credinţa părinţilor lor şi la educaţia lor în spirit creştin. Unul mi-a spus că era ateu convins; celălalt a preferat să se declare agnostic. Ce s-a întâmplat? I-am întrebat. Pentru ei, creştinismul nu mai era adevărat? „Nu, mi-au spus ei, nu asta este problema noastră. De fapt, nu ne interesează să ştim dacă în definitiv, creştinismul este adevărat. Şi chiar dacă ai fi în stare să ne convingi că este, nu suntem foarte siguri că l-am accepta”. Atunci care e problema voastră?” i-am întrebat cu oarecare uimire. „Ceea ce ne interesează, mi-au spus ei, nu este să ştim dacă religia creştină este adevărată, ci dacă este relevantă. Şi sinceri să fim, nu prea vedem cum ar putea fi. Creştinismul s-a născut acum două milenii în cultura palestiniană din secolul întâi. Ce relevanţă poate avea o religie antică din Orientul Mijlociu pentru noi, care trăim în lumea dinamică, mereu schimbătoare, de la sfârşitul secolului XX? Avem oameni care au ajuns pe lună, în anii ’70 şi în curând vom avea şi pe Marte; avem chirurgie care face transplanturi şi inginerie genetică. Ce relevanţă poate avea deci pentru noi o religie palestiniană primitivă?”[26]

Datoria lucrătorului creştin este aşadar să pună Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu într-o formă accesibilă şi relevantă pentru oamenii din prezent. Astăzi pot fi membri sau prieteni ai Bisericii care se confruntă cu o mulţime de probleme de ordin moral cărora nu ştiu cum să le facă faţă. Astăzi există droguri la îndemâna oricui, internet murdar şi programe tv cu limbaj obscen. Iar acestea nu sunt decât un mic colţ de murdărie din tomberonul de gunoi al societăţii, umplut până la refuz. Curentul postmodernismului care face ravagii precum un uragan, cât şi alte situaţii specifice, impun ca mesajul creştin să îmbrace o formă relevantă.

1.2.Evanghelizare, misiune şi alte evenimente

Întreaga umanitate trăieşte într-o natură decăzută, o fire înclinată spre rău şi păcat. Viaţa umană naturală poartă o caracteristică generală, iar aceasta este cea a păcătoşeniei şi a depărtării de Dumnezeu. Romani 3:21 trasează conturul cel mai pronunţat al tabloului care poartă numele de „fiinţă umană”, şi spune în felul următor: „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Oricât de multe fapte bune ar încerca cineva să facă pentru ca în felul acesta să dobândească mântuirea din partea lui Dumnezeu ar avea ca şi rezultat „naufragiul religios” deoarece Dumnezeu este cel care a lăsat scris pe paginile Sfintelor Scripturi că: „toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită”. (Isaia 64:6). Nu se poate deci, ca prin merit uman cineva să poată dobândi mântuirea deoarece aceasta este prea departe de puterea personală a omului. De aceea se naşte următoarea întrebare retorică: „Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu? Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat?” Iov 25:4. Întreaga umanitate zace într-o boală distructivă, boala păcatului. Cotele atinse de această boală în manifestarea sa sunt alarmante. Este ca şi cancerul care afectează fiecare celulă a trupului infectat. Boala păcatului a afectat întâi de toate relaţia omului cu Dumnezeu care nu a însemnat altceva decât moarte spirituală, împlinind astfel cuvintele pe care Domnul Dumnezeu i le-a spus ca şi avertizare lui Adam: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”. (Geneza 2:17). De asemenea în Osea 13:1 Dumnezeu mărturiseşte despre Efraim: „Când vorbea Efraim răspândea groaza în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal a murit”. Apoi moartea fizică a luat un loc important în derularea vieţii sub soare. Omul nu a fost creat pentru a muri ci pentru a trăi, însă păcatul a fost otrava care i-a aruncat pe oameni într-o viaţă limitată de timp. Omenirea are de-a face cu o boală răspândită la nivel global şi în care zace fiecare persoană, iar adevărul acesta tulburător naşte unul şi mai tulburător, şi anume cel menţionat în 1 Ioan 5:19: „Ştim că suntem din Dumnezeu şi că  toată lumea zace în cel rău”. În spatele păcatului nu se află nimeni altul decât şarpele cel vechi numit diavolul, vrăşmaşul oamenilor şi al lui Dumnezeu. Încătuşarea în care diavolul îi prinde pe oameni este una teribilă.

Şase din zece copii proveniţi din părinţi alcoolici devin ei înşişi alcoolici. Când ambii părinţi sunt dipsomani, probabilitatea ca vlăstarele lor să devină dependente creşte până la 80 la sută. Nu este nici un secret că drogurile şi băuturile alcoolice abundă în campusurile universitare[…]. La un colegiu s-a demonstrat că 60 la sută dintre studenţii care întreţineau relaţii sexuale se aflau sub influenţa alcoolului sau a drogurilor. Rezultatul este că în ultimele decenii, bolile transmise sexual, atacurile sexuale şi avorturile, au crescut dramatic. Se estimează că 90 la sută din atacurile au loc atunci când agresorul a consumat alcool sau droguri în cantităţi mari. Unul din şase băieţi va fi abuzat sexual înainte de vârsta de optsprezece ani, aşa cum este şi cazul fiecărei fete din patru. Pedofilia, unul dintre aspectele dependenţei sexuale este un dezastru foarte răspândit, care afectează vieţile unui număr enorm de copii. Ultimul raport naţional, arată că s-au înregistrat 374.270.000 de delicte sexuale numai În Statele Unite ale Americii. Efectul global al unei asemenea dependenţe poate fi văzut în cazul milioanelor de femei şi de copii din sud-estul Asiei şi din Africa, victime ale traficului sexual.[27]

Intr-un asemenea context, evanghelistul este cel care devine un purtător şi vestitor al speranţei. Într-o astfel de lume şi societate, Evanghelia afirmă: „mai există speranţă!” Evanghelizarea este slujba care trebuie îndeplinită nu superficial ci într-un mod şi cu o atitudine care să-l onoreze pe Dumnezeu. „Dar tu fi treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba”. (2 Timotei 4:5).   Predicatorul trebuie să fie cel care prin Cuvântul Domnului zideşte Biserica şi evanghelizează lumea, iar prima necesitate obligatorie care e regăsită în 2 Timotei 4:5 este vigilenţa spirituală sau vegherea spirituală asupra propriei persoane a predicatorului, „dar tu fi treaz”. Tragedia acestui veac târziu e faptul că există prea mulţi oameni morţi la amvoane, prezentând prea multe predici moarte, prea multor oameni morţi.[28] Predicatorii devin persoane care veghează asupra salariului lor şi uită că pentru a-şi păstra viaţa spirituală şi relaţia cu Domnul, ei au nevoie să fie treji şi să vegheze asupra lor înşişi. Curentul lumii îi atrage în vârtejul morţii şi pe mulţi dintre predicatori.

  Prima condiţie pentru o evanghelizare eficientă sub forma predicării de la amvon este viaţa celui care predică. Astfel dacă se organizează evanghelizări în care sunt chemaţi predicatori şi păstori din alte biserici evanghelice, atunci se va urmări pe cât posibil dacă respectivii au o viaţă care îl onorează pe Dumnezeu. Dacă pastorul e mort spiritual, atunci orice serviciu de evanghelizare la care acesta participă va fi unul mort. Dumnezeu nu binecuvintează o slujire în care viaţa nu concordă cu vorbele sau predica. Nu-i poţi chema pe oameni la sfinţenie fără ca tu să nu te sfinţeşti. Oricine cheamă pe alţii la altarul pocăinţei trebuie să treacă mai întâi el pe acolo. Apostolul Pavel mărturisea despre sine astfel: „Mulţumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu un cuget curat…”. (2 Timotei 1:3). Curăţia este astfel umbrela spirituală care trebuie să îi acopere pe toţi vestitorii Evangheliei.

A doua condiţie  pentru o evanghelizare eficientă sub forma predicării de la amvon este spiritualitatea celui care predică. E nevoie a se urmări pe cât posibil maturitatea acestuia în materie de credinţă iar nu selectarea predicatorului numai după cunoştinţele teologice.

Dacă predică cineva nu înseamnă neapărat că este spiritual, ci doar că ştie bine regulile homiletice şi exegetice. Printr-o combinaţie de memorie, cunoştinţe şi ambiţie, cu o personalitate prezentabilă şi câteva rafturi de cărţi, cu o doză bună de mândrie personală şi cu dor de succes, dragul meu poţi avea orice amvon în zilele de azi.[29]

Marea nevoie a zilelor de azi este aceea de predicatori şi pastori spirituali. Există prea multe falsuri creştine, şi există prea multă lipsă de spiritualitate. Biserica traversează o perioadă de descentrare duhovnicescă în care îşi caută lucrători cu pregătire teologică de elită însă nu se alarmează deloc dacă aceştia nu au şi o pregătire spirituală, adică creştere duhovnicească.

A treia condiţie pentru o evanghelizare eficientă sub forma predicării de la amvon este pregătirea terenului sau a solului spiritual. Va trebui să se înţeleagă în mod clar că orice evanghelizare este un atac frontal pe care Biserica Domnului Isus îl aduce asupra împărăţiei celui rău. Cine îşi închipuie că lucrarea de evanghelizare e una de la care diavolul este absent se înşală amarnic. Sfântul apostol Pavel le scria altă dată creştinilor din Corint următoarele: „Voi mai rămânea totuşi în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă şi sunt mulţi potrivnici”. [30] „O uşă mare şi largă”, aici înseamnă o deosebită oportunitate pentru vestirea evangheliei, dar atenţie: „şi sunt mulţi potrivnici”. Lumea care zace toată în cel rău este condusă de diavol iar scopul său primordial este de a se opune evangheliei. Iar pentru aceasta, el ridică persoane „potrivnice”. Orice evanghelizare ar trebui pregătită temeinic cu rugăciune, atât a bisericii, cât şi a păstorului separat. Postul este de asemenea o armă puternică în lupta de câştigare a sufletelor pierdute. Rugăciunile Bisericii se vor orienta spre cererea adusă înaintea lui Dumnezeu de a nimici orice lucrare a celui rău, de a da biruinţă deplină, călăuzire şi îndrăzneală păstorilor invitaţi să predice. Cadrul bisericesc în care cei necredincioşi vor intra pe parcursul serilor de evanghelizare trebuie să fie unul îmbibat de prezenţa Duhului Sfânt, astfel încât orice duh străin să fie ruşinat şi să plece din acel loc. Când se discută despre misiune şi orice alte evenimente care apar în orarul pastorului şi necesită activitatea sa, acesta va discuta în prealabil cu soţia sa şi o va anunţa despre nevoia de slujire care s-a ivit. Cu toate acestea se consideră că nu toate ofertele de misiune ar trebui onorate. Lucrătorul creştin este până la urmă o persoană umană limitată în timp şi spaţiu care nu va putea într-o viaţă de slujire să le facă pe toate. În caz de exces deşi poate să pară un motiv întemeiat tocmai misionarismul păstorului îi poate distruge familia, pentru că de ceea ce el neglijează diavolul profită. Tocmai de aceea este nevoie de acest echilibru înţelept între viaţa de  Biserică şi viaţa de familie. Orice slujitor al Evangheliei dedicat misionarismului şi altor activităţi evanghelistice ar trebui să nu uite de îndemnul Scripturii: „Zi înţelepciunii: tu eşti sora mea!” (Proverbe 7:4). Orice slujire pentru Dumnezeu trebuie îndeplinită cu înţelepiune iar această înţelepciune trebuie extrasă din Cuvântul lui Dumnezeu. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. (Psalmul 119:11). Cuvântul lui Dumnezeu este o candelă şi o lumină pe cărarea oricărui predicator înţelept. Psalmul 119:105. Cred că este important ca fiecare persoană implicată în lucrarea pastorală şi nu numai, să înţeleagă că el nu le poate face pe toate, că Dumnezeu a rânduit slujirea ca o muncă de echipă, şi că pentru orice slujitor există un domeniu de focalizare intensă. Se cunoaşte faptul că apostolul Pavel avea o echipă de misiune. Filipeni 4:3 relatează următoarele: „Şi pe tine adevărat tovarăş de jug, te rog să vi în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie, cu Clement şi cu ceilalţi tovarăşi de lucru ai mei ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”.  Bill Lawrence în cartea sa, „Păstorirea eficientă” răspunde la întrebarea „care sunt responsabilităţile unui pastor?” şi conclude cu două lucruri care nu revin responsabilităţii păstorului:[31]

à        Să viziteze bolnavii şi să-i încurajeze pe cei răniţi? Da.

à        Să-i întărească pe cei slabi şi să-i zidească pe cei puternici? Da.

à        Să-i salute pe vizitatori şi să-i îmbrăţişeze pe membri? Da.

à        Să-i caute pe cei care rătăcesc şi să-i sprijinească pe cei credincioşi? Da.

à        Să se roage pentru cei ce se tem şi să-i ajute pe cei în nevoie? Da.

à        Să înveţe Cuvântul şi să-i instruiască pe cei neînvăţaţi? Da.

à        Să deschidă uşile înainte de venirea tuturor şi să închidă clădirea după ce toată lumea a plecat? Mă îndoiesc.

à        Să fie angajat ca „om sfânt” şi să facă toată lucrarea religioasă a congregaţiei? Nu !

Scopul celor angrenaţi în misiune şi evanghelizare este de avea ca şi rezultat al lucrării lor binecuvântarea lui Dumnezeu şi pocăinţa oamenilor. Scopul este de a-L lăsa pe Dumnezeu să se manifeste şi să lucreze prin slujitorii Lui. Oamenii au nevoie să li se predice că pământul nu este totul, că viaţa aceasta este doar o fărâmă din eternitate, o picătură în oceanul existenţei veşnice şi un abur care se arată puţintel şi apoi piere. Iacov 4:14. Omenirea trebuie conştientizată că se află în gândurile Creatorului. Ioan 3:16. Acelaşi adevăr l-a surprins şi Lev Tolstoi când a spus: „Tu te gândeşti la oameni dar Dumnezeu se gândeşte la tine”.[32]  Lumea în care trăim este precum un vapor care şi-a pierdut busola orientativă. Totul pare să fi scăpat de sub control, totul pare să fie o pictură în care tot ce se poate vedea sunt o amestecătură de culori diferite. Lumea trăieşte în confuzie, şi toate valorile morale au fost diluate şi amestecate cu păgânism. Biserica care trebuia să încreştineze păgânătatea, s-a lăsat ea însăşi păgânizată, astfel în multe culte se poate discuta despre o schilodire a creştinismului, un păgânism îmbrăcat în haine sau forme religioase.În ziarul de circulaţie română, „Adevărul de seară”, a apărut un articol intitulat „Te-am vândut sfânto, pe un pumn de arginţi” care vorbeşte tocmai despre această decadenţă religioasă:

Vreţi o bucată de haină sfântă făcătoare de minuni? Se rezolvă! Veniţi la Iaşi unde mâine se sărbătoreşte Sfânta Parascheva, şi puteţi cumpăra chiar de la tonetele Mitropoliei un petic din veşmântul Ocrotitoarei. Un centimetru din haina sfintei, ambalat frumos lângă o icoană, costă 17 lei. Adică mult peste raţia zilnică de mâncare pe care şi-o permit milioane de bătrâni. Am început să-L vindem pe Isus odată cu trădarea lui Iuda, pe 30 de arginţi. Şi, de 2000 de ani îL tot vindem. În formă de icoane, cruciuliţe, statuete sau chiar brelocuri. Am trecut apoi la sfinţi, dar am păstrat reţeta. I-am împachetat pe fiecare în bucăţi din plastic, hârtie sau cârpă şi i-am scos pe tarabe. Înghiţim cu atâta uşurinţă predicile preoţilor afacerişti, încât uităm că ce ne leagă de Dumnezeu este simpla credinţă. Aruncăm pumni de bani în poalele feţelor bisericeşti şi uităm că nici ele, nici nimeni din lumea asta nu ne plăteşte intrarea la Cel de sus. Ne îmbulzim ca sălbaticii la tarabele cu tinichele şi credem că aşa ne cumpărăm mântuirea.[33]

            La toată această situaţie se pretează foarte bine cuvintele pastorului Marius David Cruceru, care a spus următoarele: „trăim într-o lume care nu ştie pe ce lume se află dar care vrea să ne orienteze pe un pământ pe care pretinde că îl deţine. Trăim într-un veac care şi-a pierdut dimensiunea veciei”.[34] Predicatorii sunt şi trebuie să fie purtători de busolă. Am spus la singular pentru că există o singură cale dreaptă de a putea ancora vaporul vieţii în portul fericirii eterne. Domnul Isus a spus: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”. Ioan 14:6. Predicile evanghelistice şi misiunile de orice fel îl au în centrul lor pe Hristos şi chemarea la pocăinţă, însă toate acestea trebuie îndeplinite ţinând cont şi de celelalte responsabilităţi familiale, munca în echipă şi echilibrul sănătos al păstorului între viaţa de Biserică şi viaţa de familie.

1.3. Vizite pastorale şi conferinţe

Temelia pe care se clădeşte conceptul de vizite pastorale este temelia aşezată de învăţătura Scripturii. Cuvântul lui Dumnezeu evidenţiază într-un mod clar că în perioada bisericii primare: „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galilea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulţea. Pe când cerceta Petru pe toţi sfinţii s-a coborât la cei ce locuiau în Lida”. (Fapte 9:31-32). Prima Biserică a luat naştere la Cincizecime când Duhul Sfânt s-a coborât peste cei care erau în aşteptarea făgăduinţei lui Dumnezeu. În momentul în care Duhul Sfânt a fost revărsat şi apostolii au fost umpluţi de Duh şi au vorbit în alte limbi, s-au strâns o mulţime de oameni din diferite popoare care se minunau de ceea ce vedeau şi auzeau. Plin de Duhul Sfânt apostolul Petru s-a ridicat şi a proclamat Evanghelia lui Dumnezeu. Efectul a fost colosal: trei mii de suflete s-au convertit, şi în clipa aceea a început să se împlinească cuvintele pe care Mântuitorul le-a rostit cu privire la Petru: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui”. (Matei 16:18). Pe lângă predicare, prin care s-a zidit Biserica Domnului Isus, Petru se implică şi în vizitarea comunităţii de credincioşi, aspect care vorbeşte despre faptul că a-L sluji pe Dumnezeu nu înseamnă doar predicare. Cu privire la acest domeniu de activitate spirituală, Sumner Wemp scria:

Puţine sunete în viaţă, depăşesc în interes ciocănitul la uşă. Când un pastor merge acasă la cineva nu poate să cinstească persoana respectivă mai mult decât o face chiar atunci. Vizitarea este veriga lipsă între amvon şi oameni. Nu încape îndoială că este cea mai slabă verigă în Biserica de astăzi. Nici un pastor nu poate conduce o Biserică din spatele unui birou; şi dacă încearcă, o va conduce la groapă. Biserica lui Isus Hristos este alcătuită din oameni nu din stâlpi, strane şi vitralii.[35]

 A-L sluji pe Dumnezeu nu înseamnă doar ca cineva să aducă oameni la Hristos. Aceasta este esenţial, însă, este]] necesar ca după aceea slujitorul să se intereseze de viaţa spirituală a celor convertiţi şi de problemele şi situaţiile cu care aceştia sunt confruntaţi.  Şi cum poate face oare aceasta mai bine decât prin procedura vizitelor pastorale? Biserica pentru predicator, nu este o firmă la care el este patron iar ceilalţi sunt angajaţi. De fapt este exact invers; păstorul este angajatul Bisericii, însă depăşind planul uman păstorul este rânduit de Dumnezeu să devină „sluga slugilor Lui”.[36]

Departe de a fi o organizaţie, Biserica creştină este o familie de fraţi şi surori.[37] Vizitele pastorale sunt deosebit de importante şi chiar constructive, atât pentru păstor cât şi pentru cei vizitaţi. De aceea se va avea în vedere o exemplificare a beneficiilor rezultate din vizitele pastorale:

à        Cunoaşterea mai îndeaproape a membrilor Bisericii.

à        Cunoaşterea familiei membrului din Biserică.

à        Cunoaşterea situaţiei financiare a membrului din Biserică.

à        Cunoaşterea anumitor probleme specifice familiei membră în Biserică.

à        Cunoaşterea pasiunilor şi abilităţilor membrului vizitat.

à        Descoperirea unor calităţi de slujire în cadrul Bisericii.

à        Dobândirea de încredere şi respect a păstorului din partea membrului vizitat.

à        Crearea unor relaţii mai apropiate între pastor şi membrii Bisericii pe care îi slujeşte.

à        Descoperirea unor abateri de la învăţătura şi doctrina Scripturii.

Referitor la ultimul gând, pastorul Daniel Zalan, povesteşte experienţa pe care a trăit-o cu prilejul unei vizite pastorale:

Odată am făcut o vizită neanunţată la o familie de onoare a Bisericii. Cum am intrat în curte, am văzut un cablu negru şi gros legat la firida electrică a casei, iar la capătul cablului funcţiona un motor care măcina porumb. Am rămas stupefiat şi fără grai. Însă după câteva zile am încercat să prelucrez semnificaţia acelei scene împreună cu fratele, accentuând două lucruri. În primul rând practica aceea se numeşte furt, iar în al doilea rând, de vreme ce copiii văd încă de mici metoda de „economisire a curentului”se vor obişnui cu cablul legat înainte de contor şi se vor gândi că aşa este normal.[38]

Desigur, astfel de neregularităţi, denotă o abatere clară de la voia lui Dumnezeu. Unde există probleme de supunere faţă de autorităţile locale, cât şi faţă de cele ale ţării în cadrul căreia un creştin îşi desfăşoară traiul, se deduce în mod simplu că acea persoană are probleme de supunere întâi de toate faţă de autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Păstorul poate sesiza astfel de păcate cât şi de altă natură, tocmai prin intermediul vizitelor pastorale. Există la ora actuală o „deshidratare” a valorilor spirituale cât şi o diluare a învăţăturii lui Dumnezeu. Păstorul va fi atent şi va urmări ca „oiţele” pe care le păstoreşte pentru gloria lui Dumnezeu, să nu alunece pe panta lumii şi formalismului religios. Şi aceasta o poate face foarte bine prin activitatea vizitelor pastorale. Referitor la această activitate – de vizitare a membrilor Bisericii – trebuie afirmat cu toată convingerea, potrivit textului biblic, din Faptele Apostolilor 9:31-32, că procedeul vizitelor pastorale nu este plasat în contextul unor probleme extraordinare cu care se confrunta Biserica, ci din contră, era o perioadă când Biserica se „bucura de pace”, „se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului”. Aşadar, vizitele pastorale nu sunt „o pastilă” în cazuri de boală spirituală ci sunt practica obişnuită care trebuie aplicată de păstor, Bisericii pe care o slujeşte. Când apar cazuri de abatere de la Cuvântul Scripturii, cu atât mai mult se poate observa importanţa vizitelor pastorale. După cum preciza şi Derek Prince:

În Isaia 1:22, Dumnezeu spune Israelului rebel şi decăzut: „Argintul tău s-a prefăcut în zgură şi vinul tău cel ales a fost amestecat cu apă”. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre multe Biserici din zilele noastre. Totul şi-a pierdut din puritate şi din caracterul său adevărat. Ni se cere să acceptăm ceva ce este atins de curvie şi a devenit necurat, o contrafacere a lucrului real. În domeniul natural, dacă cineva ar dori să-mi ofere vin diluat cu apă, răspunsul meu ar fi: „Scuteşte-te de asta, doresc să păstrez totul nealterat!” Dar astăzi, în Biserică şi în societate noi amestecăm totul cu apă. Diluăm, apoi udăm cu ea, scăzând standardele. Argintul nostru nu mai are valoarea potrivită lui; vinul nostru nu mai are aroma lui. Într-un astfel de climat spiritual, e nevoie de o persoană cu o tărie de caracter considerabilă care să se axeze pe nimic mai puţin decât pe ceea ce are Dumnezeu mai bun. O astfel de persoană trebuie să fie gata să spună: „Ceilalţi pot face ce vor, eu voi proceda în felul lui Dumnezeu. Eu vreau o relaţie deosebită cu Dumnezeu. Vreau o căsnicie care funcţionează, o casă care-L slăveşte pe Dumnezeu, copii care cresc sănătoşi şi în siguranţă. Da, eu vreau aceste lucruri şi sunt dornic să plătesc preţul!”[39]

Pastorul va trebui să îşi fixeze deci scopurile vizitelor pastorale, unul din acestea fiind verificarea dacă viaţa de credinţă a acelor credincioşi a rămas nealterată. De asemenea se va vorbi despre efortul de a inocula în cei vizitaţi dorinţa de a urmări în viaţă „ceea ce are Dumnezeu mai bun”, cât şi disponibilitatea de „a plăti preţul” pentru lucrurile acestea. Se cunoaşte faptul că anumite mişcări religioase sunt antrenate de un puternic „zel misionar” pentru câştigarea mai multor adepţi. Astfel de oameni merg din casă în casă, pentru a sta la discuţii cu oamenii, le oferă broşuri şi reviste, cărţi religioase cât şi alte materiale şi astfel încearcă să-i devieze pe oameni de la convingerile lor privitoare la creştinism. Totuşi, persoane care să-i intoarcă pe alţii de la adevăr s-au găsit încă de la începuturile credinţei creştine. Astfel, apostolul Pavel se vede nevoit să îi scrie lui Tit privitor situaţiei din Creta, în felul următor: „În adevăr mai ales printre cei tăiaţi împrejur, sunt mulţi nesupuşi, flecari şi amăgitori, cărora trebuie să li se astupe gura. Ei buimăcesc familii întregi, învăţând pe oameni, pentru un câştig urât, lucruri, pe care nu trebuie să le înveţe”. (Tit 1:10-11). Vizitele pastorale pot servi şi ca îndreptare a unor „erezii strecurate pe furiş”, de asemenea şi pentru atenţionarea categorică din partea păstorului cu privire la pericolul legat de acceptarea în vizită a persoanelor care nu-L mărturisesc pe Hristos. De asemenea se va proceda la sfătuirea familiei creştine să arunce şi să distrugă orice tip ce cărţi sau broşuri cu conţinut religios, denaturat de la Scriptură. Orice material religios primit va trebui comparat cu învăţătura Scripturii, iar aceasta trebuie să o facă fiecare familie creştină. Păstorul în vizitele sale pastorale, şi nu numai, îşi va îndemna membrii şi „turma” pe care o păstoreşte să facă lucrul acesta cu consecvenţă. În acest sens, Scriptura învaţă: „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţice este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău”. (1 Tesaloniceni 5:21-22).

A cerceta este dokimazo / dokimazo (1381) şi înseamnă „a testa, a declara bun, a stabili calitatea prin testare”. Un termen înrudit, dokimos (1384), era folosit iniţial ca termen tehnic pentru monedele originale. Deci, Pavel spune: „Examinaţi totul, puneţi totul la încercare, verificaţi fiecare lucru pentru a vedea dacă este adevărat sau fals. Dacă e bun păstraţi-l şi ţineţi-vă de el! Dacă nu, depărtaţi-vă de el”! Comentatorul John Gill scria, cu vreo 100 de ani înainte de venirea lui Spurgeon la Londra: „Feriţi-vă de orice vi se pare rău, de orice eroare doctrinară. Nu numai eroarea evidentă şi erezia trebuie evitate, ci şi orice pare a avea urme de eroare, sau seamănă cu eroarea, sau orice este suspicios, sau orice poate cauza o eroare sau duce la aceasta; deci, toate cuvintele şi expresiile noi de acest gen ar trebui evitate, şi să ne ţinem tare de cuvintele sănătoase”.[40]

            Este exclusă, aşadar, orice minimalizare a lipsei de cercetare Scripturală iar lucrul acesta trebuie afirmat cu tărie de către orice slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu. Wilson, unul din preşedinţii Statelor Unite ale Americii, a spus la un moment dat: „Dacă fiecare om din Statele Unite ar citi un capitol din Biblie în fiecare zi, majoritatea problemelor noastre naţionale ar dispărea”.[41] Citirea Scripturii, fereşte creştinătatea, atât de erezii şi abateri doctrinare, cât şi de abateri morale. Ca şi lider spiritual, păstorul va face apel în mod constant ca Biserica pe care o păstoreşte să citească Scriptura şi să se aprofundeze în studiu. De obicei vizitele pastorale se anunţă dinainte, însă ocazional se pot efectua şi vizite scurte neanunţate. În orice caz necesitatea vizitelor pastorale trebuie subliniată înaintea Bisericii, şi efectuată de către orice lucrător creştin.

1.4.Administrare şi proiecte administrative

Este evident că nici un păstor nu va putea să le facă pe toate într-o Biserică. Biserica este prezentată ca şi trup al Domnului Isus, în Scriptură, iar aceasta sugerează că păstorul nu trebuie să le facă pe toate. Lucrul acesta îl va scuti pe pastorul unei Biserici locale de multe bătăi de cap şi de multă tensiune şi presiune care îl pot doborî. Surmenajul este o problemă gravă a acestei societăţi grăbite şi tensionate unde toată lumea este afectată, inclusiv creştinii.[42] Admninistrarea responsabilităţilor în slujire este o metodă înţeleaptă şi biblică pe care o va aborda fiecare păstor cu temă de Dumnezeu. Textul Scripturii spune într-un mod evident: „Căci după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar fiecare în parte, suntem mădulare unii altora” (Romani 12:4-5). Un alt text care sprijină ideea unei echipe în ceea ce priveşte lucrarea spirituală din Biserică şi nu a unui soi de parohialism unde păstorul face totul iar toţi ceilalţi consumă, este şi cel din Efeseni 4:11-12 care spune: „Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”.  Ceea ce trebuie să facă păstorul este deci să coopereze cu cei din Biserică şi să adiministreze lucrarea în felul acesta după cum spune şi Cuvântul: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui” (1 Corinteni 4:1-2). Este esenţial ca păstorul să evite surmenarea şi să nu se încarce cu îndatoriri pe care nu le poate susţine în mod eficient. De aceea este important ca pastorul să ajute şi să motiveze Biserica să se implice cât de mult se poate în diverse activităţi de slujire a semenilor şi a frăţietăţii. Privitor la aceasta, Constantin Dupu, afirma:

Această implicare se va face potrivit darului pe care l-a investit Dumnezeu în fiecare din credincioşi. Grija pastorală înseamnă a veghea ca trupul spiritual să funcţioneze în întregime. Numai aşa Biserica îşi poate îndeplini misiunea ei în lume. Pastorul este în felul acesta conducătorul Bisericii pe care o păstoreşte.[43]

Pastoraţia implică şi anumite proiecte administrative iar în acest domeniu s-ar putea ca liderul creştin, în persoana pastorului să dea dovadă de mai puţină competenţă. Nu e înţelept ca acolo unde cineva nu se pricepe să se aventureze cu elanul unui neştiutor care ia lucrurile superficial. Păstorul nu e chemat să le ştie pe toate dar trebuie să supravegheze ca toate să se facă după voia lui Dumnezeu, în armonie şi înţelegere frăţească. Explicând ideea de administrare, Oliver McMahan, spune:

În Biblie, ideea de administrator nu includea multe din aceste aspecte obişnuite astăzi. Ea nu însemna „dăruire” sau „fapte de slujire”. Administrarea era folosirea şi supravegherea bunurilor şi proprietăţii cuiva. Un administrator era cineva responsabil în faţa şi sub autoritatea altuia (Luca 16:2-4; Fapte 26:12; 1 Cor. 4:1-2). Era o lucrare făcută de sfinţi ca rezultat al harului lui Dumnezeu (1 Petru 4:10-11). Un administrator creştin era văzut ca fiind cineva care lucra cu permisiunea lui Dumnezeu (1 Cor. 16:7; Evrei 6:3). De asemenea, pentru a fi mai eficient, administratorul era o persoană care făcea ucenici.[44]

 De aceea, va trebui ca păstorul să conlucreze cu membri din comitet şi să-i implice în lucrarea de slujire a Bisericii cât poate de mult. Diaconi, casier, cenzori, delegaţi, presbiteri şi alţi fraţi care ajută lucrarea, cu toţii constituie părţi componente ale unei echipe ce trebuie să funcţioneze în unitate şi spre gloria lui Dumnezeu. Succesul sau binecuvâtarea cu roduri bogate ale unei Biserici depinde foarte mult de munca în echipă. Privitor la aceasta, Bill Hybels, povesteşte un episod din viaţa lui Billy Graham, după cum urmează:

Acum câţiva ani am fost invitat în Washinghton D.C., pentru a participa la ceremonia la care  dr. Billy Graham a fost onorat de congres cu Medalia de Aur. Sala Rotondă a Capitoliului era plină de demnitari americani şi de mulţi conducători ai lumii. Ceremonia a avut un caracter oficial, patriotic şi a fost foarte onorantă pentru dr. Billy Graham. Când el a primit medadlia, a privit-o şi apoi a spus: „Această medalie nu este de fapt pentru mine. Este pentru echipa noastră. Suntem împreună de patruzeci şi cinci de ani. Fără vreunul dintre membri echipei, viaţa mea nu ar fi fost aceeaşi. Le datorez foarte mult”. Apoi a enumerat pe rând numele tuturor celor care au format nucleul de bază al lucrării sale de evanghelizare. A fost vădit emoţionat când a rostit numele colaboratorilor săi.[45]

Nu există biruinţă fără muncă în echipă, de aceea, apostolul Pavel aminteşte „noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). Tristeţea este atunci când, datorită prea multei implicări a păstorului în tot felul de proiecte administrative, acestea îl fac să devină mai neordonat în predici, mai sec, mai gol, mai lipsit de har. Biblia mai spune în privinţa aceasta că un vestitor al Evangheliei nu ar trebui să pună slujba de predicare în spatele proiectelor administrative. Cuvântul biblic referitor la acest principiu se găseşte scris în Faptele Apostolilor 6:2-3: „Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: „nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese”. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune în slujba aceasta”. Cei doisprezece apostoli şi-au dat seama că, pe măsură ce Biserica se dezvolta tot mai mult, se ivea nevoia rezolvării acestor chestiuni de ordin administrativ.[46] La rândul său, David Wilkerson afirmă:

Mă uit la feţele trase ale multora dintre bărbaţii lui Dumnezeu implicaţi în proiecte ample, iar inima mea e alături de ei. Mulţi nu mai dorm bine în timpul nopţii.  Sunt atât de adânciţi în probleme, iar sfârşitul nu pare să se arate la orizont. Trebuie să fie un element foarte perturbator pentru timpul lor de părtăşie cu Domnul. Trebuie să fie descurajator să nu Îi poţi oferi Domnului timpul necesar pentru a păstra o ungere proaspătă. Şi dacă este cu adevărat un om al lui Dumnezeu, nu va fi niciodată satisfăcut să hrănească turma cu resturi. Este una dintre cele mai grave urâciuni în ochii lui Dumnezeu ca pastorul sau evanghelistul să se năpustească la amvon nepregătit, fără nici un cuvânt răsunător, lipsit de autoritate sau putere.[47]

Ceea ce văduveşte Biserica de harul Domnului revărsat prin pastor atunci când predică trebuie prin urmare, oprit cât se poate de repede. Păstorul va trebui să înveţe să se autolimiteze în ceea ce priveşte slujirea pastorală pentru a se focaliza pe ceea ce îi revine lui înaintea lui Dumnezeu. Autolimitarea apostolilor care se găseşte scrisă în Fapte capitolul 6, nu înseamnă retragere de la muncă, preciza Neudorfer, ci concentrare asupra slujbei lor strict personale, întrucât, ei nu se consideră nişte funcţionari universali cu competenţe în toate domeniile muncii de Biserică.[48] Este adevărat că în vremurile actuale s-a dezvoltat o paletă largă de opţiuni în ceea ce priveşte îndatorirea de administrare a unei Biserici, însă toate acestea vor trebui trecute prin filtrul Scripturii. De exemplu, câteva modalităţi eronate de a clasifica păstorirea sunt şi cele prezentate de Scott Wilson în cartea sa, „Provocarea de a conduce”. Iată ce spune acest autor când face clasificarea modurilor de conducere:[49]

à        Patronul: acest stil este bun mai ales pentru liderul care se străduie să folosească bine procedeele de gândire creativă. Liderul patron susţine ideile şi planurile celor din jurul său. El sprijină şi încurajează, adesea financiar şi permite celor ce gândesc creativ să acţioneze fără restricţii.

à        Întreprinzătorul: Acest lider îi observă şi ascultă pe cei din jur care au idei bune, apoi continuă munca scoţând un rezultat din acestea. Acest tip de lider îşi asumă riscuri pentru a scoate genul creator din alţii.

à        Creatorul: Unor oameni le vine uşor să-şi organizeze gândurile şi să aducă soluţii la probleme. Aceşti oameni au o înclinaţie naturală spre creativitate şi se pot aşeza cu uşurinţă să rezolve o problemă.

à        Visătorul: Acesta implică concepţia de idei noi fără vreun scop anume sau problemă care să trebuiască rezolvată. Visătorul găseşte idei noi şi inovaţiile izvorăsc mereu în jurul său. Aceşti lideri preferă să rămână deoparte şi să mediteze.

Desigur că toate aceste idei par frumoase şi au o parte de adevăr în ele, însă slujirea n-are de-a face cu patronatul financiar ci cu administrarea Scripturală. Slujirea n-are de-a face cu idei inovatoare ci cu întoarcerea la Scripturi pentru a le urma modelul de slujire pe care îl prezintă. Importanţa unităţii şi conlucrării „între mădularele trupului”, în ceea ce priveşte lucrarea poate fi extrasă ca şi principiu şi din textul care vorbeşte despre poporul Israel: „Dacă ar fi înţelepţi, ar înţelege, şi s-ar gândi la ce li se va întâmpla. Cum ar urmări unul singur o mie din ei, şi cum ar pune doi pe fugă zece mii, dacă nu i-ar fi vândut Stânca, dacă nu i-ar fi vândut Domnul” (Deuteronom 32:29-30). Unul singur, spune Dumnezeu prin Moise ar urmări o mie din cei care sunt duşmanii poporului iar doi vor urmări zece mii. Ceea ce era logic în textul acesta, după ce unul urmăreşte o mie, ar fi fost ca două persoane să pună pe fugă două mii din cei care sunt duşmanii poporului. Cuvântul spune altceva şi anume: o persoană care conlucrează împreună cu o altă persoană are o eficienţă mult mai sporită decât dacă ar acţiona fiecare în mod particular. Indiferent de ce rol se are în vedere într-o Biserică, toate acestea trebuie susţinute şi şi încurajate de păstor pentru ca membri fideli credinţei creştine să ocupe aceste „posturi” de slujire. În felul acesta pot fi atinse următoarele atribuţii şi nevoi ale Bisericii, după cum sunt ele prezentate de autorii Dick Iverson şi Bill Scheidler în cartea „O teologie autentică pentru o Biserică puternică”:[50]

à        Ne putem îndemna unul pe altul (Evrei 3:13; 10:25).

à        Ne putem sfătui unul pe altul (Romani 15:14; Coloseni 3:16).

à        Putem avea milă adevărată unul pentru celălalt (1 Petru 3:8).

à        Ne putem mângâia unul pe altul (1 Tesaloniceni 4:18; 2 Corinteni 1:4).

à        Ne putem ruga unul pentru altul (Iacov 5:16).

Toate slujbele de slujire spirituală şi administrativă din Biserică favorizează toate cele amintite mai sus iar eficienţa va fi una mult mai mare decât dacă o singură persoană – păstorul – ar încerca să acopere toate nevoile de unul singur.

1.5.Sfătuirea şi consilierea celor din adunare

Pastoratul nu înseamnă numai predică şi studiu biblic iar cine nu este convins de aceasta e necesar să privească măcar o clipă la lucrarea creştină prin ochii unui păstor aflat în vâltoarea slujirii. Cei care beneficiază de slujirea păstorului fac parte dintr-o mulţime eterogenă, oameni cu diferite înclinaţii, preocupări, aspiraţii, pasiuni, şi mai ales probleme. Problemele în istoria umanităţii au intrat încă de timpuriu, şi mai exact în ziua în care, ademenită de şarpele cel vechi numit diavolul, Eva prima femeie a mâncat din pomul interzis. În momentul acela Adam a acompaniat-o pe Eva şi s-a alăturat căderii ei în neascultare. Ceea ce s-a întâmplat după aceea este cunoscut de cei mai mulţi. Relaţia cu Dumnezeu a devenit „o relaţie cu aripile frânte”, şi astfel omul a fost alungat din grădina Eden şi din prezenţa lui Dumnezeu. Totul se stricase. Omul a început să experimenteze procesul de îmbătrânire care n-a fost altceva decât „trambulina spre moarte”. Dumnezeu a zis foarte clar în privinţa aceasta: „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Geneza 2:17).

             Din punct de vedere duhovnicesc omul – soţ şi soţie – au murit în clipa neascultării de Dumnezeu, însă din punct de vedere fizic, din momentul păcatului lor, au început să moară puţin câte puţin. În  felul acesta devine explicabil procesul îmbătrânirii organismului şi a morţii lente şi treptate a simţurilor şi organelor din trup. De ce există atât de multe probleme şi suferinţe? Tocmai datorită intrării păcatului în lume. Decadenţa fizică şi spirituală a omenirii acolo a început. Mai târziu Biblia îl prezintă pe Cain care îşi ucide fratele din invidie. Natura decăzută a oamenilor îşi cere de acum drepturile într-un mod deplin. Pentru a ilustra vulnerabilitatea oamenilor la păcat vechii evrei explicau că impulsul rău datează de la naştere şi că atunci când Dumnezeu îl avertizează pe Cain „Păcatul pândeşte la uşă”, (Geneza 4:7), aceasta se referă, potrivit lui Cohen la „deschizătura trupului matern”.[51] Omenirea de astăzi zace în cel rău, 1 Ioan 5:19, iar nenorocirile existente îşi găsesc geneza în păcătoşenia umană şi în lucrarea demonică a celui rău. Aceasta demască o lucrare de ispitire şi o dominaţie a păcatului asupra omenirii. În sensul acesta unul din lucrătorii creştini din România comentează:

Ispita e persistentă ca o durere de măsea prezentată prin lentile diferite, ce micşorează consecinţele de început ca să le exagereze mortal după. Ispita e trimisă în momente de slăbiciune şi în momente de putere pentru că, de fapt, putem fi slabi oricând. Ispita are ca scop final ratarea cerului, pentru că hamartia, adică păcatul e ratarea ţintei[…].Satana divide dar nu cu gândul să stăpânească ci pur şi simplu din bucuria unui Babel zilnic în care oamenii strigă unii la alţii fără să se mai înţeleagă, fără scopuri comune, fără mâini unite. Foloseşte o gamă largă de metode, de la culoarea pielii până la culoarea paşaportului, de la învrăjbirea religioasă la cea intelectuală, de la stratificarea economică la cea socială. Evreii au fost ucişi la Treblinka, intelectualii în Cambogia, ţărăniştii la Sighet, nevinovaţii în Siberia, irakienii în Irak, numai de dragul Diavolului pentru a-i asigura clipe de înălţare drăcească.[52]

          Pe fondul acesta de probleme şi activităţi demonice, cât şi urmare a păcatului intrat în lume pastoraţia creştină trebuie să îşi atingă menirea. Aşadar, dacă pastoraţia nu înseamnă numai predică şi studiu biblic, atunci ce înseamnă? Într-o lume cufundată în nămolul problemelor şi al durerii, pastoraţia înseamnă şi consiliere; o mână întinsă, un colac de salvare, un ajutor oferit celor aflaţi în apele învolburate ale vieţii. Vechii evrei considerau că o persoană chiar în ziua de sabat, în momentul în care se întorcea de la sinagogă era însoţită pe drumul spre casă, de doi îngeri, unul bun şi unul rău.[53] Aluzia de aici este referitoare la permanenţa timpului în care omul se află în posibilitatea de a fi ispitit şi de a păcătui. În ceea ce-i priveşte pe credincioşi Scriptura afirmă cu tărie: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită”. (1 Petru 5:8). Responsabilitatea unui creştin este de a veghea, iar starea aceasta de veghe trebuie să fie una permanentă, 24 de ore din 24. Păstorii sufleteşti nu veghează doar asupra lor şi a familiei lor, ca să păstreze un echilibru spiritual şi o conduită sfântă, ci şi asupra Bisericii păstorite. Într-o biserică problemele sunt multiple.

 În rândurile care urmează se va proceda la dezvoltarea unor exemplificări de nevoi de consiliere:

à        Consilierea persoanelor căzute în păcat.

Este trist dar trebuie spus că multe persoane născute din nou devin victime ale păcatului. Diavolul care răcneşte şi dă târcoale culege şi rezultate. Păstorul trebuie să se ocupe de astfel de probleme şi trebuie să o facă de îndată ce aude de existenţa lor. Când Domnul Isus Hristos murea pe cruce pentru a rezolva problema păcatului intrat în omenire care aducea moartea şi blestemul etern, a spus la un moment dat un cuvânt sfâşietor, dar de biruinţă. Acest cuvânt a fost, urmărind în Evanghelia după Ioan expresia „s-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Cu alte cuvinte, Mântuitorul spunea: „planul de mântuire a omenirii a fost dus la îndeplinire”. Acest cuvânt probabil că Mântuitorul l-a spus în limba aramaică.

”Kala!”- care tâlmăcit din aramaică înseamnă: „s-a săvârşit”. „Kala” sau grecescul „teleo” pe care-l găsim în Noul Testament aşa cum a fost scris la început are înţelesul că un lucru s-a copt, a fost terminat cu bine şi că cineva a triumfat. Acum Isus putea spune pe drept, cuvintele din Ioan 17:4 „Am sfârşit lucrarea pe care mi-ai dat-o s-o fac”.[54]

            Mai există însă o variantă discutată a cuvântului strigat de Mântuitorul, şi anume:  „Kala” mai înseamnă şi „mireasă” ceea ce poate să însemne că Domnul Isus ar fi putut avea aici un cuvânt pentru Biserică.[55] Astfel, dacă Domnul Isus s-ar fi gândit în ultimele clipe de viaţă la mântuirea şi viaţa Bisericii care avea să fie formată în ziua de Cinzecime, cu cât mai mult un păstor omenesc trebuie să se gândească până în ultima clipă a slujirii sale la Biserică şi la binele ei spiritual.

            De aceea este atât de necesară consilierea celor căzuţi în păcat. Făcând o comparaţie între preoţii Vechiului Testament şi lucrarea păstoririi prezentate în Noul Testament se poate descoperi că atunci când în tabăra lui Israel cineva avea pe trup o pată albă sau o umflătură trebuia să se prezinte înaintea preotului. Iată ce spune Scriptura despre aceasta: „Când un om va avea pe pielea trupului o umflătură, o pecingine sau o pată albă, care va semăna cu o rană de lepră pe pielea trupului lui, trebuie adus la preotul Aaron, sau la unul din fiii lui care sunt preoţi. Preotul să cerceteze rana de pe pielea trupului”.[56]

            Rana celui din tabără putea fi de trei centimetri însă aceasta nu îl scutea de a fi cercetat de către preot. Pastorii Bisericii Domnului Isus trebuie să fie acei oameni care atunci când sesizează „o pată” în comportamentul unei persoane care denotă posibilitatea unei apariţii a leprei păcatului, să ia măsuri de cercetare sau consiliere a persoanei respective. Se poate ca minciuna să fi lovit cu umărul într-un mod grosolan în poarta Bisericii şi s-o izbească de perete. Într-un astfel de caz păstorul trebuie să ia atitudine. Mark Twain spunea că „minciuna aleargă în jurul pământului în timp ce adevărul abia îşi trage cismele”.[57] Consider că minciuna va încerca să se furişeze şi într-un cadrul eclesial deoarece diavolul vrea să pervertească tot ce există sub soare. Cartea „Criza Integrităţii” de Warren Wiersbe, ediţie în limba română publicată în 1996, de editura Stephanus, Bucureşti prezintă pe coperta sa, portretul prorocului Ieremia pictat de Rembrand în 1630. În acest tablou Ieremia deplânge distrugerea Ierusalimului. Profetul poate fi văzut stând pe scaun, cu mâna stângă sprijinindu-şi tâmpla şi privind cu ochi trişti undeva în gol. Această tristeţe zugrăvită de Rembrand în tabloul său trebuie să caracterizeze pe fiecare lucrător creştin care a descoperit o pată cât de mică pe trupul spiritual al Bisericii Domnului Isus. Philip Yancey, în cartea sa „Zvonurile altei lumi” aduce în discuţie şapte păcate capitale care pot fi regăsite în cultura modernă a Statelor Unite. La o privire atentă în Biserică păstorul îşi va da seama că trebuie să consilieze persoane cu astfel de probleme. Aceste păcate capitale îmbrăţişate în cultura Statelor Unite ca şi virtuţi fermecătoare sunt următoarele:[58]

-          Trufia.

-          Invidia.

-          Mânia.

-          Avariţia.

-          Lenea.

-          Lăcomia.

-          Necurăţia.

Pe lângă aceste păcate care pot forma în Biserică o cloacă nenorocită în care unii se răcoresc în firea lor, păstorii trebuie să fie atenţi şi la păcatele celor care se confruntă cu ispita, la nivel de minte şi suflet. Este important ca membrii adunării să-l privească pe păstor nu ca pe un poliţist cu măciuca în mână pregătit de acţiune, ci ca pe un prieten care poate să ajute, să se roage şi să ofere sprijin celor cu probleme de caracter. Aceasta va fi una din muncile pastorului: să creeze în minţile şi inimile credincioşilor pe care îi supraveghează, încredere în ajutorul pe care îl poate oferi. Neil T. Anderson un cunoscut autor creştin mărturiseşte în una din cărţile sale despre activitatea demonică resimţită de tinerii creştini aflaţi în perioada liceului. Iată ce spune:

Împreună cu Steve Russo am făcut o statistică, pe un număr de 1291 de liceeni creştini. Am aflat că 47 la sută dintre ei au experimentat o prezenţă în camera lor (fie văzută, fie auzită) care i-a înspăimântat. Aproape 54 la sută dintre ei se confruntau cu gânduri negative referitoare la Dumnezeu, 37 la sută dintre ei spun că le venea greu din punct de vedere mintal să se roage sau să citească din Biblie, 70 la sută dintre ei auziseră voci în capul lor ca şi cum le-ar fi vorbit un sine inconştient sau se luptaseră cu gânduri de o mare răutate, 20 la sută dintre ei aveau frecvent gânduri de sinucidere, 24 la sută dintre ei fuseseră stăpâniţi de gânduri impulsive de a ucide pe cineva cum ar fi: „Ia cuţitul şi ucide persoana aceea,” 71 la sută dintre ei credeau că erau diferiţi de alţi oameni: „altora le merge bine, dar mie nu”.[59]

A nu se uita că Domnul Isus a stat la masă cu vameşii şi curvele adică cu păcătoşii societăţii de atunci. Orice păstor ar trebui să fie dispus să urmeze pilda Mântuitorului şi să stea la masa consilierii cu păcătoşii din adunare. Sunt oameni care au nevoie de înţelegere. Nu păcatul trebuie înţeles; nu, acesta trebuie condamnat şi înlăturat, pentru că un popor sfânt înseamnă un popor pus de-o-parte pentru Domnul. Dar păcătosul trebuie înţeles. El are nevoie să înţeleagă că este acceptat şi iubit în ciuda căderii sale, însă tocmai pentru aceasta el are trebuinţă de consiliere, disciplină şi înlăturarea păcatului din viaţa sa prin pocăinţă şi eliberare. Scopul consilierului este ca microbul să fie extras, rana să se vindece iar persoana afectată să poată redeveni mădular folositor lucrării şi Trupului Domnului Isus. Oricare ar fi păcatul, cricât de groaznică ar fi căderea celui care vine la consiliere, slujitorul Cuvântului lui Dumnezeu va trebui să asigure persoana consiliată că dragostea lui Dumnezeu nu se micşorează ci rămâne o constantă a oricărui suflet care îşi îndreaptă privirea spre Dumnezeu. Cuvintele consilierului ar trebui să fie potrivit lui Anderson acestea: „Indiferent de ce am făcut Dumnezeu va continua să ne iubească pentru că dragostea Lui nu depinde de obiectul ei; ea este dependentă de natura Lui”.[60]

à        Consilierea cuplurilor cu probleme.

A doua nevoie este cea din domeniul familial. Familia este după cum spuneau vechii puritani Biserica din interiorul Bisericii, şi se pare că este unitatea socială care traversează cea mai puternică criză din toate crizele existente. Diavolul bombardează familia din toate părţile iar păstorii de multe ori descoperă edificii dărâmate pe care altă dată atârna cu multă voioşie plăcuţa de identificare pe care erau inscripţionate cuvintele: „cămin creştin”. În domeniul familiilor există o acută nevoie de ajutor. De la problema preacurviei sau adulterului până la formele pâgânizate şi denaturate ale actului sexual cum ar fi sexul oral şi anal, familia are nevoie de ajutor. Educaţia creştină în acest sens în Biserici are de suferit. Deşi există o paletă largă de informare multe cupluri alunecă pe panta urâciunilor înaintea lui Dumnezeu. Sunt oare justificate astfel de forme a sexualităţii sau nu? Care ar trebui să fie răspunsul unui păstor în faţa unor astfel de întrebări? Ce se poate spune unui cuplu care se întreabă dacă lucrurile acestea sunt bune sau nu? Răspunsul ar trebui să fie unul categoric pentru sfinţenie, claritate şi consolidat pe Scriptură. Neil T. Anderson la astfel de probleme răspunde în felul următor:

Astăzi tinerii nu consideră că sexul oral înseamnă a avea relaţii sexuale. Indiferent ce cred ei, totuşi devin una, iar în afara căsătoriei, acest fel de unire duce la robie. Este natural sexul oral sau anal? Este acesta modul în care a rânduit Dumnezeu să fie folosite aceste părţi ale trupului ? A fost oare creat un om pentru a merge în mâini, iar altul în picioare? Din punct de vedere igienic, este oare natural să duci gura atât de aproape de orificiile destinate eliminării reziduurilor trupeşti?[61]

            În familie pot apare şi alte dificultăţi tocmai datorită premizei greşite pe care unul dintre soţi sau chiar amândoi le îmbrăţişează pentru a înţelege căsnicia creştină. Unii au pretenţia ca după căsătorie partenerul să se ajusteze preferinţelor şi standardelor lor. Acesta constituie însă un aspect iluzoriu, care, sigur poate să creeze scântei în relaţionarea dintre cele două părţi.

Mulţi tineri şi tinere trec printr-o tristă experienţă atunci când, înainte de căsătorie, observând ceva neplăcut la viitorul soţ (sau soţie), îşi spun copilăreşte: „Acum îl (o) accept aşa cum e, dar, după ce ne vom căsători, am să-l schimb (am s-o schimb)”. Asta s-a încercat de foarte multe ori dar tot de atâtea ori a eşuat. Căsnicia nu e o şcoală de corecţie şi nici nu oferă ocazia de a-l schimba pe celălalt, pentru a-l modela după gustul tău.[62]

            Unsul Domnului (păstorul) va trebui să consilieze o astfel de familie arătând faptul că defectele celuilalt trebuie mai degrabă acceptate ca pe o situaţie de şlefuire a propriului caracter. În alte cazuri căsătoria este un total faliment însă mascat deoarece unul din parteneri s-a prefăcut a fi o altă persoană în caracter în perioada de curtare. După căsătorie vălul a fost dat la o parte şi arama dată pe faţă. Şi astfel de familii se regăsesc în Biserică. Experienţa pastorală a înaintaşilor poate confirma această afirmaţie. În sensul acesta cineva mărturisea:

Mama s-a căsătorit cu tata şi pentru că tânărul chipeş îi aducea ciocolată şi alte nimicuri. După ce s-au căsătorit, nu i-a mai adus nimic şi nu pentru că tata era zgârcit, ci pentru că obosise din cauza politeţii curtării. „Ce să fac mamă”, întreba o tânără, „cu Costel, că-mi cumpără tot felul de lucruri?” „Căsătoreşte-te cu el şi o să scapi de problemele acestea”, îi răspunse înţeleapta mamă.[63]

În astfel de cazuri consilierea trebuie să se concentreze pe efortul de a ajuta persoana păcălită să caute refugiul şi sprijinul în relaţia cu Dumnezeu, comunitate şi studiul Scripturii cât şi acceptarea situaţiei din cămin. Resemnarea nu este un bun medicament, de aceea acceptarea nu se referă la resemnare. Resemnarea presupune ajungerea la concluzia: „asta e şi n-ai ce-i face”, pe când acceptarea presupune ajungerea la concluzia: „asta e, dar Dumnezeu poate să schimbe”. Oamenii nu pot să schimbe defectele celorlalţi dar pot aduce cauza vieţii lor înaintea lui Dumnezeu care poate totul şi înaintea Căruia imposibilul devine posibil. O soţie a cărei soţ era necredincios a întrebat un pastor cum ar trebui să se poarte cu soţul ei care nu vrea să audă de Biserică. Răspunsul păstorului a fost următorul:

Nu încerca să-i mai vorbeşti despre Biserică. Vorbeşte-i în schimb prin viaţa ta mai multe despre Isus Hristos. Nu biserica îi mântuieşte pe oameni, ci Isus Hristos. Nu înceta să te rogi pentru soţul tău. Cere-i Domnului să se îngrijească El însuşi de mântuirea lui. Foarte adesea, din cauza orgoliului, un soţ necredincios nu ascultă şi nu primeşte mărturia unei soţii credincioase.[64]

Indiferent care va fi metoda abordată în consilerea cazurilor de acest gen sau altele, cuvântul Scripturii ar trebui să motiveze fiecare lucrător „Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor”. (Maleahi 2:7).  

            În alte cazuri unul dintre parteneri poate deveni suspicios şi gelos. Gelozia este parte integrantă a celor care iubesc, însă de multe ori aceasta se poate transforma într-o boală a sufletului care să erodeze fundamentul căsătoriei. De foarte multe ori sentimentele de gelozie se dezvoltă pe fondul unor presupuneri nefondate, sau a unor complexe de inferioritate a unuia dintre soţi. O soţie care se consideră mai puţin frumoasă sau mai puţin inteligentă poate fi predispusă la gelozie atunci când îşi vede soţul că se apropie pentru o discuţie nevinovată cu o persoană de sex opus dar care arată mai frumos decât ea. Problema este cea a imaginaţiei bolnave că partenerul ar putea să îi înşele aşteptările. Aceasta, în cazurile în care nu este fondată reprezintă o activitate demonică de instigare la ceartă şi dezbinare. În astfel de cazuri pastorul Daniel Brânzei propune câteva întrebări pentru cei doi:[65]

-          El: Cum stai cu lumea privirilor? I-ai pus o pază imaginaţiei tale sau i-ai dat frâu liber să păcătuiască?

-          Ea şi El: V-aţi dat seama cât de slabi sunteţi în faţa ispitelor trupeşti? Sunteţi hotărâţi să evitaţi gesturile, apropierile şi prieteniile periculoase?

-          Ea şi El: Cum stai cu complexul de inferioritate? Dacă încă suferi de el, du-te în fiecare dimineaţă în faţa oglinzii şi învaţă să spui: „Îţi mulţumesc Doamne că m-ai făcut o fiinţă aşa de minunată” (Psalm 139:14).

-          Ea şi El: Ce este dragostea ta pentru partenerul tău de viaţă: un giuvaier la gât sau o zgardă? Un inel în deget sau o cătuşe la încheietura mâinii?

Cazurile de consiliere familială pot fi diverse, eterogene, însă pentru toate cazurile este necesar ca păstorul să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se roage cu smerenie cum s-a rugat altă dată împăratul Solomon: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!” 1 Împăraţi 3:9.

à        Consilierea adolescenţilor şi a difertelor cazuri de necaz.

       Generaţia tânără este asaltată într-un mod puternic în societatea actuală. De la modă până la comportamentul etic totul este contrafăcut şi reprezintă pentru tinerii creştini o ispită permanentă. Anturaje dubioase, practici oculte, prietenii interzise de Scriptură, filme şi imagini cu conţinut pornografic, dependenţe ascunse, temeri care macină sufletul, singurătăţi deprimante, depresii puternice, falimente pe plan şcolar, complexe de inferioritate; toate acestea sunt subiecte de consiliere în Bisericile evanghelice şi protestante de pretutindeni. La o astfel de privelişte poate un păstor se va descuraja dar aceasta nu ar face decât să adauge la relele deja acumulate de tineri în viaţa lor, şi pe acela al nepăsării păstorului care le oferă prin atitudinea sa posibilitatea de a-şi continua modul de viaţă nefericit, până la un dezastru vizibil de toţi. Unii tineri ajung să se izoleze de ceilalţi, alţii să trăiască o viaţă duplicitară, alţii cad în păcate de imoralitate, unii ajung să se sinucidă, alţii fug de acasă iar alţii cedează nervos. Devine imperios necesar ca pastorul să dezvolte o relaţie de prietenie cu tinerii Bisericii pe care o păstoreşte şi să le ofere o consiliere adecvată problemelor lor.

Biserica nu-i în stare să răspundă provocărilor. Problemele apărute cu o viteză uluitoare i-a prins descoperiţi pe mulţi slujitori ai altarelor. În epoca internetului, a mass-mediei dezvoltate, a informaţiei rapide şi sofisticate, răspunsurile simpliste provoacă nervi. Nu folosiţi politica struţului. A te face că nu vezi o problemă nu înseamnă că ea nu există. E nevoie de pastori, predicatori pregătiţi spiritual şi intelectual. E nevoie de oameni culţi, pentru că prostia nu-i roadă a Duhului Sfânt, nici virtute spirituală. Biserica trebuie să se ridice din somnul autosuficienţei, să se coboare de pe soclu, să abordeze viaţa deschis, să lupte, să plângă, să lovească în întuneric, să iubească să ierte, să ofere soluţii.[66]

Poate că astfel de probleme care trebuie consiliate, predicarea Cuvântului, Evanghelizări, misiune şi alte activităţi păstoreşti, precum şi familia păstorului poate crea o descurajare teribilă. A nu se uita că păstorul dincolo de slujba pe care o are este un simplu om predispus şi el descurajării. Unele responsabilităţi vor trebui delegate altor persoane competente din Biserică sau altor slujitori. La fel poate fi şi în cazul consilierii. Păstorul o să aibă în vedere munca în echipă fiind convins de faptul că el nu le poate face pe toate. Moise era omul care la un moment dat în pustie, considera că le poate face pe toate de unul singur şi poate consilia întreg poporul. Ietro socrul lui Moise şi-a dat seama de riscul la care acesta se expunea şi a intervenit: „Socrul lui Moise a văzut tot ce făcea el pentru popor, şi a zis: „ce faci tu acolo cu poporul acela? De ce stai singur, şi tot poporul stă înaintea ta, de dimineaţa până seara?” Moise a răspuns socrului său: „poporul vine la mine ca să ceară sfat lui Dumnezeu. Când au vreo treabă, vin la mine; eu judec între ei, şi fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui.” Socrul lui Moise i-a zis: „ce faci tu nu este bine. Te istoveşti singur…” (Exod 18:14-18). Moise a primit sfatul lui Ietro şi a ales căpetenii peste o mie, o sută, cincizeci şi căpetenii peste zece persoane. Aceştia judecau sau într-un termen mai modern consiliau poporul şi doar sarcinile prea grele le aduceau înaintea lui Moise. Lucrul de unul singur poate deveni istovitor şi epuizant. Păstorul nu trebuie să uite niciodată că el nu are doar lucrare, are şi familie. El nu este căsătorit cu lucrarea ci cu soţia sa, aşadar va căuta să echilibreze lucrurile în aşa fel încât lucrarea să fie făcută iar familia să nu sufere lipsa celui ce este preot al acelei case. Revenind la consilierea tinerilor este interesant de observat abilitatea acestora de a se preface că totul merge bine când de fapt lucrurile ascunse prind conturul norilor care anticipează furtuni torenţiale. Pastorul trebuie să devină aici un gen de „detectiv spiritual”, un doctor care depistează microbul şi luptă împotriva lui. Pastorul Vladimir Pustan afirma într-un mod direct şi necosmetizat în una din cărţile sale următoarele lucruri:

Totul e alb[…]. Numai conştiinţa nu. Ea e dalmaţian. Ce ştie mamă-ta de chestiile astea? Deşi ai făcut nişte download-uri, n-are habar sora Rozi cu picioarele umflate, cu batic de nailon, care ţi-a mai făcut vreo şapte fraţi, să meargă pe ultimele fişiere vizionate cu playerul sau cu programele de vizionat poze. Ar fi o soluţie ca babacul să dea click dreapta pe Internet Explorer, apoi la proprietăţi, apoi la conţinut – control conţinut – activare după aia marchează, sex, nudity şi violence şi fericit dă OK. A doua soluţie, papa instalează windows cu mai mulţi useri, el e adminul şi dă la inamicii din casă drepturi limitate de download şi acces net. Poate să mă sune pe mine să-i explic nişte setări privacy, le pune pe maxim de intri şi pe google cu parolă. Sau apucă şi învaţă să lucreze în DOS cu programe specifice […] sau te pocăieşti tu, şmechere.[67]

            Adolescenţa şi tinereţea probabil că pot fi încadrate în categoria de vârstă în care individul caută modele mai mult decât urmăreşte nişte standarde. Într-o lume postmodernă când toate standardele devin un castel format din cărţi de joc aşezat în bătaia vântului, tinerii nu devin foarte interesaţi de standarde înalte ci de modele populare. Atenţie aşadar la tinerii din Biserică şi la ce persoane îşi aleg drept model. Diferenţa dintre un tânăr şi un bătrân este că un tânăr mereu caută să imite, pe când cel vârstnic caută să limiteze. Imitarea şi limitarea devin două capete de pod unde trebuie stabilit un punct de echilibru. Milioane de tinere privesc spre starurile de pe platourile de filmare şi vor să devină ca şi acestea, uitând de fapt că filmul nu coincide aproape niciodată cu realitatea; uitând şi faptul că feţele zâmbitoare, personalităţile puternice, atitudinile pozitive şi cosmetizările sufleteşti, ascund în viaţa reală a respectivului actor, munţi întregi de gunoaie, deziluzii şi nefericire. Iată un exemplu:

În 1991, idolul muzicii pop, Madonna, care a fost interzisă la MTV, blestemată de Vatican şi numai că n-a fost arestată pentru simularea masturbaţiei pe scenă, a lansat un film provocator, intitulat Truth or Dare (Adevăr sau sfidare). Filmul prezintă detaliat comportamentul ei controversat din timpul turneului Blonde Ambiţion. Cu puţin timp înainte de sfârşitul filmului, Madonna se lamentează: „Sunt o persoană chinuită, am o mulţime de demoni în mine. Durerea mea este la fel de mare ca şi bucuria”. Din nefericire, Madonna este idolatrizată de mii de fete care vor să devină ca ea.[68]   

Păstorului îi revine datoria de a explica tinerilor ce se ascunde dincolo de perdeaua scenei pe care apar vedetele TV şi de a-i juta pe tineri să privească la finalul vieţii acestor vedete. În sensul acesta cuvintele psalmistului par să se potrivească de minune: „Dacă aş zice: „vreau să vorbesc ca ei” iată că n-aş fi credincios neamului copiilor Tăi. M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, şi-i arunci în prăpăd”. (Psalmul 73:15-18).

            O altă problemă care va necesita multă consiliere este tocmai domeniul garderobei, sau altfel spus, problema modei. Societatea actuală este centrată prin modul ei de gândire pe evidenţierea trupească. Trupul trebuie expus privirilor, iar formele sale lăsate să joace rolul unui miros îmbietor de prăjitură caldă. Aceasta e filosofia societăţii. Vorbind despre venirea Domnului Isus, apostolul Pavel spunea: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. (1 Tesaloniceni 5:23). Accentul sau mai bine spus întâietatea în ceea ce priveşte componentele fiinţei umane este fixată pe duh sau pe „interiorul cel mai interior”. Valorile răsturnate a vremurilor actuale determină chiar şi pe credincioşi să citeze acest verset astfel: „şi trupul vostru, sufletul vostru şi duhul vostru”. Primordial devine trupul cu dorinţele sale. A lupta contra curentului implică etichetare şi multă transpiraţie dar este şi va rămâne singurul mod de a împlini Scriptura.

O carte intitulată The Body Project subliniază fixaţia modernă referitoare la trup şi la înfăţişarea exterioară comparând jurnalele intime ale unor adolescente de acum un secol cu cele de astăzi. O fată cu mentalitatea specifică anilor 1890 scria: „Disciplină; să gândesc înainte de a vorbi. Să arăt seriozitate în tot ceea ce fac. Să fiu cumpătată în ceea ce spun şi fac. Să nu-mi las gândurile să zboare. Să mă port cu demnitate. Să mă preocupe mai mult ceilalţi.” O corespondentă de a ei din anii 1990 îşi propunea următoarele obiective: „Să arăt, pe cât posibil, din ce în ce mai bine […]. Să slăbesc, să-mi cumpăr alte lentile de contact; mi-am schimbat deja coafura, am un machiaj bun, haine şi accesorii noi”.[69]

          Păstorul va trebui cu multă răbdare şi blândeţe să consilieze generaţia tânără şi să le schimbe focalizarea de pe aspectul exterior pe aspectul interior, aşa după cum spune şi Sfânta Scriptură în 2 Timotei 2:22: „Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”.

CAP.2:  Viaţa de familie şi responsabilităţile slujitorului creştin în calitate de cap al familiei.

Viaţa de familie, pentru un credincios, poate fi asemănată cu o şcoală în care te înscrii iar apoi înveţi lecţiile iubirii predate de Învăţătorul Isus. Viaţa de familie invadează toate aspectele sociale, cotidiene, într-o măsură mai mare sau mai mică. Sfântul Francis de Sales spunea la un moment dat următoarele: „Înveţi să vorbeşti vorbind, să studiezi studiind, să alergi alergând, să munceşti muncind şi la fel, înveţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe om iubind”.[70] Familia este cadrul în care înveţi să-l iubeşti pe Dumnezeu, iubind pe cel care este partener de căsătorie. Sigur, această iubire se manifestă prin responsabilităţi familiale şi achitarea celor doi soţi de acestea. În cele ce urmează se vor aminti câteva dintre acestea.

2.1.Administrarea şi Asigurarea unui climat spiritual în familie

Un lucru care trebuie punctat ca şi argument de fundaţie pentru nevoia unui climat spiritual în familie, este argumentul din Geneza 3:11-12, unde Scriptura spune:„Şi Domnul Dumnezeu a zis: Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci? Omul a răspuns: femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Se poate distinge clar că înainte de căderea omului în păcat exista un cadru spiritual care facilita relaţia omului cu Dumnezeu. Surprinzător însă, atunci când acest cadru spiritual se destramă datorită păcatului şi relaţia omului cu Dumnezeu se distruge, familia îşi pierde unitatea şi înţelegerea reciprocă, pe care au avut-o până atunci. Adam devine soţul care îşi acuză soţia de vinovăţia lui şi în felul acesta se instalează întâia dată, „mărul discordiei” în familie. Este imperios necesar, ca familia să beneficieze de un climat spiritual în familie. Lecţia de fundament este următoarea: relaţia spirituală afectează relaţia familială. Nu se poate ca o persoană să aibă o relaţie slabă cu Dumnezeu şi să aibă o familie fără probleme şi o familie model. Una decurge din cealaltă, iar un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, ar trebui să ştie cel mai bine lucrul acesta.

W. Tozer, în cartea „Sfetnicul”, redă o discuţie pe care a avut-o cu un misionar pe care l-a întâlnit pe tren. Acest misionar, printre altele, relata următoarele:

În urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat un lucru ciudat în complexul nostru misionar din India. Aveam binecuvântare şi totul mergea bine. Misionarii s-au strâns la o conferinţă şi acolo mai erau şi creştinii nativi. Stăteam toţi adunaţi şi un misionar prezbiterian a fost rugat să ne predice. A predicat şi s-a aşezat jos. Domnule Tozer, nu voi putea niciodată să descriu ce s-a întâmplat şi nu ştiu de ce s-a întâmplat, dar deodată s-a coborât peste acea adunare ceva ca un val de dragoste şi lumină care ne-a zdrobit complet. Misionarii mergeau unii la alţii şi îşi spuneau: „iartă-mă, iartă-mă”, şi plângeau şi se îmbrăţişau. Ca urmare a acestei experienţe, căminul meu a fost complet transformat. Acum eu şi soţia mea avem o relaţie foarte bună, o casă creştină normală, oh, ce diferenţă de atunci. Casa este cer acum.[71]

Acest principiu, aşadar, nu este unul nefondat, subiectiv. Este foarte clar că interiorul unui om afectează exteriorul său. Creionând o altă paralelă referitor la ceea ce s-a spus adineauri, trebuie spus şi că, o boală spirituală îndelungată, întotdeauna se va transmite în trup iar apoi va afecta familia. Privitor la acest principiu care spune că domeniul spiritual afectează domeniul fizic, se alătură şi partea ştiinţei medicale.

Într-un grup de medici de la clinica Jhons Hopkins, un medic psihiatru a afirmat că 40 % dintre cazurile tratate în clinica lor erau de origine mintală şi spirituală. Dar chirurgii care au participat la acea discuţie au susţinut că procentul este probabil de 60 %. În timpul unei consultaţii medicale, un prieten de-al meu, pastor, i-a spus medicului foarte competent care-l examina:„Domnule doctor, aş vrea să am şi eu instrumentelepentru a-i trata pe oamenii care vin la mine, după cum ai şi dumneata pentru cei care vin la consultaţie”. Medicul i-a răspuns: „40 % din oamenii care vin la mine, n-ar trebui să vină la mine, până nu trec mai întâi pe la dumneata”. Deşi el a stabilit procentajul acesta la 40 %, un celebru neurolog l-a evaluat la 80 %, iar un alt medic competent l-a fixat la 85 %, rămânâd doar 15 % pentru bolnavii a căror boli sunt de natură fizică. Asociaţia Medicală Americană oficializează afirmaţia dr. C. Raimer Smith dintr-un articol publicat în revista Hygeia, iunie 1931, şi anume că procentul acesta este de aproximativ 50-50.[72]

         Devine deci tot mai clară nevoia de a  avea un climat spiritual în orice familie care se declară a fi creştină. Principiul amintit mai sus este dovedit de medicină şi anume un suflet bolnav va rezulta un trup bolnav şi în definitiv o familie cu probleme.

         Asigurarea unui climat spiritual are în centrul preocupării sale disciplina rugăciunii. Soţul şi soţia trebuie să se roage împreună oridecâte ori au posibilitatea şi să se roage separat, doar ei cu Dumnezeu. Familia creştină este Biserica din interiorul Bisericii, şi după cum în interiorul Bisericii se practică rugăciunea şi intrarea în prezenţa lui Dumnezeu tot aşa trebuie să fie şi în familie. Păstorul nu este păstor doar pentru Biserica Domnului şi pentru familia pe care o are. Dumnezeu şi rugăciunea sunt inseparabile.[73] De aceea orice familie care îL doreşte pe Dumnezeu în interiorul ei, va trebui să dezvolte în fiecare zi, disciplina rugăciunii. Scopul cu care Dumnezeu a creat fiinţa umană a fost trăirea într-o relaţie cu El, ceea ce înseamnă închinare. De aceea după ce restaurează lucrurile, şi omul vechi poate deveni un om nou, Dumnezeu spune prin Apostolul Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat”. (1 Tesaloniceni 5:17). După cum remarca şi Tozer:

Scopul lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său pentru a muri, a învia, a trăi şi a sta la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, a fost ca El să ne poată restitui giuvaerul pierdut, giuvaerul închinării; ca noi să ne întoarcem şi să învăţăm să facem din nou lucrul pentru care am fost creaţi iniţial – adică, să ne închinăm Domnului în frumuseţea sfinţeniei, să ne petrecem timpul în uimire pătrunsă de veneraţie şi în adorare a lui Dumnezeu, simţind şi exprimând ceea ce simţim,lăsând ca aceasta să pătrundă în munca noastră şi făcând totul ca un act de închinare înaintea Dumnezeului Atotputernic prin Fiul Său, Isus Hristos. Eu cred că cea mai mare tragedie din lumea de astăzi este că Dumnezeu a creat omul după chipul Său, l-a făcut cu scopul de a se închina Lui, de a cânta la harfa închinării zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu, dar el L-a dezamăgit pe Dumnezeu şi a aruncat harfa. Ea stă fără să scoată nici un sunet la picioarele lui. Fără închinare umblăm mizerabili; de aceea avem toate necazurile pe care le avem.[74]

       Rugăciunea nu trebuie să lipsească prin urmare cu nici un chip, din cadrul programelor bisericeşti, din cadrul vieţii individuale şi nici din cadrul vieţii de familie. Împăratul David spune în Psalmul 62:8 următoarele cuvinte: „Popoare, în orice vreme, încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui! Dumnezeu este adăpostul nostru”. Iată ce anume este rugăciunea. În cartea „Trezirile spirituale”, Petru Popovici spune:

Rugăciunea este o descărcare. Noi am devenit prea încărcaţi cu probleme. Mintea şi inima noastră sunt supra-pline cu lucruri materiale. Toată ziua ne gândim la lucrul ce-l facem, la bani, la casă, la confort, la afaceri, la cumpărături, la necazuri. Dumnezeu e Tatăl nostru şi ne vrea binele, fericirea noastră chiar aici. El vrea să fim plini de plinătatea Duhului pentru o viaţă mult mai frumoasă şi mai rodnică. Când pământul ajunge să fie între soare şi lună, se petrece eclipsă de lună. Tot aşa se întâmplă cu cel credincios când dă voie materiei să se interpună între el şi Dumnezeu. Dar când vin în faţa Lui, depun toate poverile, sufletul mi se uşurează, frământările dispar, faţa mi se însenină. David spunea că rugăciunea este o vărsare a inimii, o deşertare, o dezintoxicare (Ps. 62:8).[75]

       Citirea Scripturii reprezintă în al doilea rând un factor deosebit de important în menţinerea unui climat spiritual în familie. Desigur că acest mediu spiritual, trebuie să fie iniţiat întotdeauna de soţ, deoarece el este capul soţiei. Scriptura şi citirea ei, trebuie să ocupe un loc special în viaţa unui păstor şi cu atât mai mult în familia acestuia faţă de celelalte familii creştine. Potrivit Psalmului 1, fericirea este pentru persoanele care promovează abstinenţa faţă de păcat în vieţile lor. „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori ”. (Psalmul 1:1). Apoi în versetul următor, se afişează cea de-a doua faţă a monedei: „ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui”. (Psalmul 1:2). Aşadar, fericirea nu înseamnă numai lipsa păcatului ci şi contribuţia spirituală a slujitorului creştin. Citirea Scripturii trebuie să devină o plăcere a păstorului care va trebui să o dezvolte şi în membrii familiei sale, începând cu soţia sa. În acest mod, soţul creştin contribuie la creşterea spirituală a membrilor familiei sale. Asigurarea unui climat spiritual în perimetrul familiei, va oferi atfel un beneficiu multiplu. De aici vor beneficia toţi membri casei dar mai ales păstorul va urca în relaţia lui cu Dumnezeu, dezvoltată în cadrul familiei. Citirea Scripturii va fi realizată având următoarele motivaţii:

à        Scriptura trebuie citită din dragoste: Psalmul 119:11, 140,167.

à        Scriptura trebuie citită în mod devoţional: Psalmul 119:9.

à        Scriptura trebuie citită în mod didactic: 2 Timotei 3:16.

Deoarece trăim într-un veac al tehnologiei avansate, ascultarea cd-urilor şi a dvd-urilor cu conţinut creştin, pot contribui mult la stabilirea şi menţinerea unui climat spiritual în familie. Mărturii privitoare la convertirea la creştinism cât şi cele referitoare la anumite experienţe spirituale conduc de asemenea la edificarea spirituală a familiei, redau tonusul spiritual, crează în mintea copiilor un anume mod de gândire – care îl include pe Dumnezeu, ca un Dumnezeu apropiat – şi aduc speranţă pentru dificultăţile familiale ce pot să apară în viitor. De asemenea muzica creştină conduce la crearea unui mediu care favorizează binecuvântarea lui Dumnezeu. Se cunoaşte faptul că muzica constituie, un element terapeutic, care poate vindeca depresia şi deprimarea, de aceea este foarte important ca muzică creştină, înălţătoare şi cu conţinut potrivit învăţăturilor Scripturii, să fie prezentă în căminul unui slujitor al lui Dumnezeu. În cartea „Pune-ţi mintea cu mass-media”, se redă următorul exemplu:

Să luăm o anchetă psihologică efectuată recent într-un magazin englezesc de vinuri. Magazinul vindea vinuri franţuzeşti şi nemţeşti. În zilele câd patronii puneau muzică franţuzească, cumpărătorii achiziţionau de cinci ori mai mult vin franţuzesc decât nemţesc. În cazul în care muzica aleasă era un refren nemţesc, vinul german se vindea mai bine decât cel franţuzesc.[76]

Indiferent dacă se recunoaşte sau nu, muzica induce o stare de influenţă, care poate fi bună sau rea, în funcţie de muzica ascultată. Muzica creştină influenţează mintea şi inima omenească să-l caute pe Dumnezeu şi valorile Sale. Cel mai important lucru cu privire la muzica creştină este că ea îl glorifică pe Dumnezeu. Aspectul dureros, însă, privitor la muzică, este că aşa după cum monedele preţioase se falsifică, tot aşa, muzica care îl înalţă pe Dumnezeu este într-o oarecare măsură ameninţată de muzica lumească care „candidează” pentru titlul de muzică creştină. De aceea păstorul va trebui să fie vigilent cu privire la muzica pe care o promovează în căminul său. Dacă dă dovadă de neatenţie şi superficialitate, însăşi muzica poate deveni un canal prin care diavolul să lucreze la deteriorarea familiei şi a relaţiilor din cadrul acesteia. Pentru a se realiza o selecţie corectă a muzicii folosite în crearea de mediu spiritual în familie, se va ţine cont de următoarele jaloane:

à        Muzica respectivă să nu instige firea pământească

à        Muzica respectivă să conţină părţi din Scriptură sau adevăruri biblice, Psalmul 119:172: „să cânte limba mea Cuvântul Tău”.

à        Muzica respectivă să se concentreze pe persoanele Dumnezeirii şi a lucrării lor şi nu pe capacităţile umane

à        Muzica respectivă să-l înalţe pe Domnul Isus

Privitor la muzică şi la selectarea ei este benefic şi exerciţiul de imaginaţie pe care îl propune David Wilkerson, în carte sa, „Sunaţi din trâmbiţă”:

Proiectaţi-vă mintal în ceasul cel din urmă al istoriei, în ultima oră pe care o veţi petrece pe pământ. În mai puţin de un ceas veţi privi faţa glorioasă a lui Hristos. Veţi cânta împreună cu martirii decapitaţi pentru că nu s-au lepădat de Isus. Corul îngerilor vi se va alătura. Veţi vedea şi auzi instrumente memaivăzute până atunci şi interpreţi serafimi. Heruvimii îşi vor uni şi ei vocile. Vă întreb, ce fel de muzică va fi aceea? Vor fi acorduri de rock? Va trebui dintr-o dată să îţi schimbi stilul, ori îţi pleci capul chiar acum şi mărturiseşti: „încă nu cunosc sunetul slavei”? când îl vei vedea pe Domnul, îţi va binecuvânta El cântarea?[77]

         A face totul pentru ca aerul spiritual să fie unul de calitate este un efort de care trebuie să se învrednicească fiecare slujitor al Evangheliei. În definitiv, numai o familie care înoată în ape curate din punct de vedere moral şi duhovnicesc, poate fi o familie echilibrată care îl ajută pe capul de familie, chemat în lucrarea pastorală, să menţină o slujire echilibrată şi binecuvântată de Dumnezeu.

2.2. Comunicarea şi conlucrarea eficientă cu partenerul de căsătorie

După administrarea şi asigurarea unui climat spiritual în familie, care e responsabilitatea soţului în calitate de cap al familiei şi preot spiritual, comunicarea cu partenerul de căsătorie reprezintă un factor extrem de important. Este esenţial a se spune că nu poate exista o conlucrare eficientă fără o comunicare eficientă şi plină de atenţie reciprocă. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, conform cu Geneza 1:26: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Acum, întrebarea la care se cere un răspuns este următoarea: despre ce fel de chip vorbeşte Dumnezeu în acest verset, întru-cât din Scriptură reiese clar că Dumnezeu este Duh şi nu are formă materială. Va trebui să fie înţeleasă expresia din textul original unde cuvântul pentru „chip” este vocabula „ţelem” „mlece” care se traduce cu formă dar şi cu umbră.[78] Astfel din acest paragraf se poate înţelege că fiinţa umană este creată după un anumit tipar sau formă cu intenţia de a fi „umbra” materială a unui Dumnezeu spiritual sau cu alte cuvinte de a însuşi în caracterul omenesc chipul moral al lui Dumnezeu. Lucrul acesta implică o viaţă de sfinţenie care e singura cale spre un climat şi cadru spiritual în familie. Întrucât acest punct a fost atins, concentrarea asupra acestui text va parcurge următoarea idee: când Dumnezeu afirmă crearea omului după chipul şi asemănarea Sa e bine să se reţină că El foloseşte forma plural care nu indică o alianţă intre mai mulţi dumnezei ci ideea unui Dumnezeu triunic – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Geneza 1:26 spune de fapt: „Apoi Dumnezeu a zis [singular]: Să facem [plural] om după chipul Nostru [plural]”. Scriitorul Scripturii nu foloseşte pluralul (maiestăţii) în cazul verbului care este cuplat cu ’elohim, însă Dumnezeu este citat ca folosind un verb la plural atunci când se referă la Sine.[79]

 Acest adevăr se lasă înţeles pe tot parcursul Sfintei Scripturi. Trinitatea Dumnezeirii arată relaţia perfectă de conlucrare între persoanele Dumnezeirii având ca şi bază principală a acestei relaţii însăşi natura lui Dumnezeu care este dragoste. Scriptura afirmă într-un mod deschis că: „Dumnezeu este dragoste”, (1 Ioan 4:7). Aşadar, persoana umană a fost creată după chipul lui Dumnezeu adică cu posibilitatea şi chiar nevoia iniţierii unor relaţii permanente. Fiinţa umană funcţionează normal când comunică şi conlucrează cu celelalte fiinţe umane având ca bază a acestor relaţii dragostea. Acum devine mai simplu de înţeles de ce comunicarea sănătoasă în familie facilitează lucrarea lui Dumnezeu. Cadrul familiar constituie pentru doi credincioşi, soţ şi soţie cel mai favorabil mediu în dezvoltarea unei relaţii după modelul biblic având la baza ei dragostea puternică care îi însufleţeşte pe cei doi. Totuşi, relaţia dintre cei doi membri ai căsniciei poate ajunge la stagnare datorită lipsei de comunicare. Astfel, cerinţa elementară pentru a se putea discuta sau comunica într-un mod edificator pentru cei doi este acordarea de timp celuilalt. Îndatoririle zilnice atât al unuia cât şi al celuilalt par a se interpune între cei doi şi comunicarea dintre ei, de aceea este foarte bună hotărârea unui timp fără nici o altă responsabilitate, decât aceea de a petrece un timp relaxat cu partenerul de viaţă, în vederea comunicării, discutând, punând întrebări şi ascultând cu răbdare pe celălalt  măcar o dată pe săptămână. Sigur, aceasta nu presupune faptul că în celelalte zile ale săptămânii, cei doi nu mai trebuie să comunice, însă un timp pentru discuţii detaliate şi prelungite ar fi ideal de se organiza o dată pe săptămână. Un alt timp folosit pentru discuţii, este şi cel de seara, dinainte de culcare. Unele cupluri obişnuiesc după ce sting lumina, să discute referitor la ziua deja consumată, până când adorm. Datorită lipsei de comunicare, în vremurile acestea, multe „căsnicii” se transformă în „căznicii” pentru că oamenii nu iau în considerare că acel chip al lui Dumnezeu după care au fost modelaţi se referă şi la  alcătuirea de relaţii cum sunt cele din Trinitate, având ca bază majoră dragostea care dezvoltă relaţia prin intermediul comunicării. Slujba de păstor însumează o varietate de activitaţi spirituale şi sociale care se vor realiza spre gloria lui Dumnezeu, însă nu înainte  de a explica partenerului de căsătorie necesitatea şi urgenţa unei anume activităţi, tocmai într-un anume moment al zilei. Poate că pentru acel moment soţia are unele aşteptări practice de la soţul ei, ca de pildă să fie împreună cu ea, să rezolve anumite treburi gospogăreşti, etc. Pentru orice sustragere a soţului în vederea unor slujirii absolut necesare acesta va da explicaţii soţiei sale pentru a exclude orice suspiciune, pentru a da dovadă de transparenţă – o calitate necesară iubirii creştine – şi pentru a o ajuta pe soţia sa, ca prin acordul şi susţinerea ei să poată fi alături de soţul ei un conlucrător eficient pe ogorul Domnului. Apoi, e necesar a se lua în calcul că pentru a avea o comunicare eficientă este nevoie ca în orice circumstanţă să fie găsit timpul potrivit. De exemplu, e posibil ca soţul să dorească să discute cu soţia sa o problemă de interes comun într-un moment nepotrivit pentru ea, deoarece poate fi indispusă sau obosită şi stresată pentru a mai face faţă unei noi provocări chiar şi la nivel de discuţie. Referitor la anumite momente nepotrivite, autoarea creştină Ingrid Trobisch, afirmă faptul că pentru o femeie zilele care preced procesul numit ciclu menstual sunt solicitante atât din punct de vedere fizic cât şi psihologic.

Sensibilitatea crescută din perioada a doua a ciclului şi în special din cele câteva zile dinaintea menstruaţiei influenţează femeia atât din punct de vedere fizic cât şi psihologic. Deseori în aceste zile ea simte că nu mai poate face faţă activităţilor, este mult mai predispusă să se îmbolnăvească, i se pare mai greu să trăiască, se descurajeată şi se supără foarte uşor. Acum, micile dificultăţi pe care le întâmpină zilnic i se par obstacole insurmontabile. Statistic, s-a dovedit că procesul femeilor responsabile de accidente rutiere este mult mai mic comparativ cu al bărbaţilor. Iar femeile care au comis accidente le-au avut cu precădere în zilele tensionate dinaintea menstruaţiei.[80]

  Este clar aşadar, că procesul comunicării depinde nu doar de un timp destinat discuţiilor ci şi de alegerea cadrului potrivit pentru acest lucru. Tot Ingrid Trobisch afirmă că şi bărbaţii reacţionează la ciclul soţiilor lor. Consilierii şi medicii care tratează bărbaţii care se plâng de anumite tulburări periodice au descoperit că ei reacţioneză inconştient la emoţiile condiţionate hormonal ale soţiilor lor – o reacţie pe care o pot resimţi şi copiii.[81] Pasul următor în discuţia cu privire la comunicare se doreşte a fi o conştientizare a faptului că în sine comunicarea este de mai multe feluri. Astfel există:

• Comunicarea verbală
• Comunicarea fizică
• Comunicarea emoţională
• Comunicarea spirituală

Comunicarea verbală are ca şi principal mobil, cuvântul care în funcţie de forma propoziţională folosită, cât şi de intonaţia sau tonul cu care este rostit formează şi redă înţelesul dorit. Dialogul a fost printre primele lucruri care pot fi regăsite în cartea începuturilor, în Geneza. Acolo se afirmă că Dumnezeu comunica cu omul în răcoarea zilei, având părtăşie unul cu celălalt. Tot acolo se spune şi de prima poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o omului: „Poţi să mănânci după plăcere din toţi pomii din grădină dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Geneza 2:16-17). Când a apărut păcatul, dialogul dintre Dumnezeu şi om a fost întrerupt, urmând ca de atunci până astăzi datorită acelei relaţii întrerupte omul să resimtă un gol imens care nu poate fi umplut decât de o nouă relaţie cu Dumnezeu prin jertfa Domnului Isus. Comunicarea în general este de un interes fundamental, deoarece omul aşa a fost creat să funcţioneze pe plan relaţional – comunicând. În Eden Dumnezeu spusese că nu e bine ca omul să fie singur ceea ce arată că lipsa de comunicare verbală, fizică şi emoţională nu este bună. A avea o comunicare verbală presupune exteriorizarea gândurilor personale întâi de toate în vederea manifestării de dragoste. Iubirea trebuie declarată nu doar înainte de căsătorie ci şi după aceea iar lucrul aceste merge în acord cu Scriptura care spune prin gura profetului Ieremia: „Domnul mi se arată de departe: te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea mea!” (Ieremia 31:3). Fiecare credincios, înţelege viaţa creştină ca pe o luptă spirituală întreţinută împotriva demonilor. Înainte de căsătorie această luptă se duce în prim plan în cadrul individual, iar după căsătorie, cadrul de luptă şi împotrivire spirituală devine unul comun atât soţului cât şi soţiei. De aceea, pentru a lua decizii înţelepte din punct de vedere spiritual, ei au nevoie să discute unul cu celălalt. Scriptura afirmă: „Planurile se pun la cale prin sfat! Fă războiul cu chibzuinţă” (Proverbe 20:18). După aceea e necesar a se aminti că familia în general presupune administrarea unui cămin şi a unei gospodării. Pentru a atinge acest obiectiv este imperios necesară disciplina comunicării verbale. Se subliniază disciplină deoarece serviciul sau celelalte responsabilităţi casnice şi sociale, cât şi eclesiale în ceea ce-l priveşte pe lucrătorul creştin, provoacă oboseală şi stres care deseori fără o disciplină din partea ambilor parteneri se va interpune ca un zid în procesul comunicării eficiente.  

            Comunicarea fizică constituie un domeniu de obicei activ la care răspund pozitiv atât soţul cât şi soţia, însă în general e nevoie de foarte multă înţelepciune. Când Domnul Dumnezeu a adus-o pe Eva la Adam, a făcut-o în scopul ca cei doi să devină una. Cu alte cuvinte unirea fizică în cadrul căsătoriei clădite pe iubire, este soluţia lui Dumnezeu de a combate singurătatea. Privitor la aceasta, Gary Chapman povesteşte şi afirmă următoarele:

În urmă cu mai mulţi ani, am început o lucrare cu adulţii singuri din Biserica noastră. În prezent avem mai bine de şase sute de adulţi singuri în acest program. Ştii care este durerea cel mai des întâlnită printre adulţii singuri? „Mă apasă singurătatea”. Ceva din constituţia noastră psihologică, spirituală şi fizică strigă după intimitate cu altcineva. Nu este normal ca omul să trăiască în izolare. Răspunsul lui Dumnezeu la singurătatea  lui Adam a fost crearea Evei şi instituirea căsătoriei. Dumnezeu a zis: „am să-i fac un ajutor potrivit pentru el […] şi se vor face un singur trup”(Geneza 2:18, 24). Cuvântul ebraic pentru un / una este acelaşi cuvânt ebraic folosit şi în Deuteronom 6:4: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nopstru este singurul Domn”. Cuvântul acesta face referire la o unitate constiotuită din mai multe părţi. În cazul lui Dumnezeu, trei Persoane sunt una – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – un singur Dumnezeu. În căsnicie, doi devin una. Această unitate este inima căsniciei. Unitate este sinonim cu intimitate.[82]  

 În felul acesta cei doi comunică unul cu celălalt. Dăruirea de act sexual din partea partenerilor de căsnicie comunică iubirea care i-a adus împreună sub binecuvântaea lui Dumnezeu. Cu toate că există o avalanşă de cărţi permisive în ceea ce priveşte practici sau metode de satisfacere sexuală, trebuie afirmat încă o dată, că sexul este manifestarea de iubire a partenerului dăruit de Dumnezeu, şi nu un instrument de satisfacere egoistă. Alternativele păcătoase precum sexul oral sau anal nici măcar nu ar trebui amintite atunci când se vorbeşte despre comunicare fizică într-un cămin creştin. Actul sexual, aşa cum a fost rânduit de Dumnezeu, este important. Poate inconştient, această comuniune fizică cât şi comunicare contribuie pentru lucrătorul creştin la o slujire mai eficientă deoarece e mult mai ferit de vulnerabilitate în faţa ispitelor de natură sexuală, iar soţia de asemenea e ferită de această ispită.

 Fiecare din partenerii de căsătorie au nevoie de afecţiune iar neglijarea acestui aspect poate avea rezultate catrastofale. Preotul ortodox, doctor John Breck spune că: „distincţia dintre sexe şi complementaritatea genurilor sunt aspecte ale naturii umane”.[83] Tocmai de aceea cu partenerul de căsătorie trebuie petrecut timp, discutat deschis, manifestată tandreţe şi tot ce ţine de atenţia dintre doi îndrăgostiţi. Lipsa acestor lucruri  poate împinge o persoană căsătorită în braţele altei persoane sau chiar la divorţ. Vorbind despre afecţiunea în familie, Sfânta Scriptură afirmă clar: „Bea apă din fântâna ta şi din izvoarele puţului tău. Ce, vrei să ţi se verse izvoarele afară? Lasă-le să fie numai pentru tine şi nu pentru străinii de lângă tine. Izvorul tău să fie binecuvântat, şi bucură-te de nevasta tinereţii tale” (Proverbe 5:15-18).

       Comunicarea spirituală, afară de ceea ce s-a spus la „Administrarea şi asigurarea unui climat spiritual în familie”, poate fi realizată şi prin citirea de cărţi, reviste sau articole creştine şi discuţia acestora după aceea. În orice caz, ceea ce este esenţial de subliniat, este faptul că tocmai o bună comunicare în familie, pe cele patru planuri amintite, rezultă o slujire eficientă. Aşadar, simpla achitare de datoria de soţ şi soţie, transformă o persoană într-un conlucrător cu partenerul ei pe ogorul Evangheliei. Desigur, această conlucrare se poate lărgi prin acordarea de libertate soţiei de a lucra cu copiii, cu surorile sau de a se implica într-o altă activitate potrivită din sfera de activităţi a Bisericii. Cu toate acestea se poate considera că cel mai important pentru un slujitor al Evangheliei este să simtă că soţia îl susţine de pe poziţia de conlucrător, rugându-se pentru el. Wolfgang Buhne, povesteşte la un moment dat următorul caz:

Mă gândesc la un tânăr care se lupta foarte dinamic pa câmpul de luptă al Evangheliei. Oricine îl cunoştea trebuia să presupună că el îşi va căuta o soţie care să fie la fel de deschisă şi întreprinzătoare ca şi el. Toţi am fost uimiţi când ne-a prezentat într-o zi pe logodnica lui: o fată liniştită, modestă, dar care atrăgea atenţia prin posedarea a ceea ce Biblia numeşte „foarte preţios”: „un duh blând şi liniştit” (1 Petru 3:4). Astfel şi-a motivat el alegerea: „Nu vreau să mă căsătoresc cu o păpuşă la modă, ci cu o femeie rugativă, care să fie gata să stea pe genunchi, în timp ce eu sunt în luptă”. Fratele acesta a fost chibzuit în alegerea tovarăşei lui de viaţă, şi a primit în soţia lui un ajutor corespunzător.[84]

Lucrarea lu Dumnezeu se face în parteneriat cu alte persoane, cum ar fi: presbiteri, comitet, alţi slujitori. Cel mai apropiat partener însă este şi rămâne partenerul de căsătorie.

2.3.Înţelegerea problemelor cu care se confruntă copiii păstorului

Cuvântul „problemă” este unul care apare tot mai des pe buzele părinţilor creştini referitor la copiii acestora. Prăpastia care se crează de multe ori între părinţi şi copiii, este una cauzată mai întâi de natura umană, păcătoasă şi decăzută, care îl determină pe om să „bea nelegiuirea ca apa”. Adevărul acesta este reflectat şi de cuvântul Scripturii care spune astfel: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”.[85]  Este evident din Scriptură că ceea ce aduce blestemul peste o persoană este păcatul, care are putere în viaţa unei persoane datorită naturii păcătoase. Natura păcătoasă este o natură a rebeliunii faţă structura de autoritate supremă – Dumnezeu, cât şi faţă de celelalte structuri de autoritate: cele din familie şi societate. Aşadar, este esenţial ca să se inoculeze în mintea copiilor încă de mici, valorile creştinismului, cât şi posibilitatea unei pocăinţe autentice din partea acestora care poate să le schimbe modul de gândire şi de viaţă.

O tânără studentă a scris o scrisoare părinţilor ei care erau îngrijoraţi ca nu cumva viaţa de studentă s-o facă să se abată de la credinţa în care fusese crescută. „Nu vă temeţi dragii mei. Dumnezeu a fost din totdeauna membru în familia noastră. Cum aş putea să-L abandonez acum”?[86]

Este extrem de important ca orice copil care face parte dintr-o familie creştină, cu atât mai mult când vine vorba despre familia păstorului, să simtă că Dumnezeu este membrul de onoare al familiei lor. Scriptura învaţă pe toţi aceia care vor să ia aminte în felul următor: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6). Cu toate acestea, familia nu va fi scutită de probleme şi cu siguranţă copiii păstorului nu fac excepţie.

 Mai departe, trebuie subliniat faptul că fiecare vârstă îşi are problemele sale. Problemele sunt acele dificultăţi care nu se pot rezolva în primul rând cu bani, ci cu ajutorul altor persoane. Referitor la aceasta, cineva spunea foarte frumos, că „orice problemă care se poate rezolva cu bani nu este o problemă ci o cheltuială”.[87] Există probleme care apar în dezvoltarea copiilor, de natură emoţională, de natură socială şi culturală cât şi probleme de natură demonică. Acestea sunt cele trei mari domenii în care apar probleme în ceea ce-i priveşte pe copiii, adolescenţi, tineri. A fost deja amintit pe parcursul acestei lucrări faptul că în trecut în China prima responsabilitate a unuui doctor era aceea de a preveni înbolnăvirea pacienţilor săi, de aceasta depinzând salariul fiecărui doctor. Ei bine datoria fiecărui părinte creştin este să prevină pe cât posibil apariţia problemelor în viaţa copiilor săi, şi să construiască poduri relaţionale între el şi copiii săi pentru ca atunci când apar probleme să se poată apropia uşor de copilul său, în calitate şi de părinte şi de prieten. Primul tată din universul acesta este Dumnezeu, iar El iubeşte întrega lume, conform Ioan 3:16. Acesta este primul reper în prevenirea unor alternative dăunătoare din punct de vedere moral şi spiritual, în viaţa copiilor unei familii creştine. Părinţii trebuie să-şi arate şi să-şi manifeste dragostea faţă de copiii lor. Josh Mc Dowell povesteşte că la un moment dat a predicat undeva în aer liber şi a avut o experienţă mişcătoare. Iată istorisirea:

De exemplu cu mai mulţi ani în urmă, am acceptat să vorbesc în aer liber unui public format din liceeni, la un liceu din Pheonix Arizona. Stăteam pe o piatră mare şi le vorvbeam elevilor, în timp ce un grup de rockeri punkişti, cu creste stridente, fluorescent colorate, purtând lanţuri lungi şi zângănitoare, s-a apropiat la vreo şapte metri de mine. Unii dintre profesori şi elevi priveau insistent grupul extrem de pestriţ, aşteptându-se de la ei  să perturbe în vreun fel întâlnirea. Dar eu am continuat să vorbesc, fără să fiu întrerupt. Imediat după ce mi-am terminat prelegerea şi am coborât de pe piatră, cel care părea a fi liderul grupului, îmbrăcat ciudat, s-a grăbit să se posteze în faţa mea la mai puţin de un metru. Mulţimea era de acum înmărmurită şi cinci sute de perechi de ochierau parcă împlântate în mine şi în tânărul dinaintea mea. Însă cei mai mulţi nu aveau cum să vadă lacrimile care curgeau şiroaie pe obrajii tânărului punkist şi să audă cum îmi cerea să-l îmbrăţişez. Un val de şoapte şi murmure a străbătut mulţimea în timp ce l-am cuprins pe tânăr într-o îmbrăţişare şi l-am lăsat să plângă pe umărul meu. Îmbrăţişarea a durat aproape un minut – o foarte lungă îmbrăţişare pentru un rocker punkist! În cele din urmă şi-a tras mâinile şi printre lacrimi, mi-a spus: „Tatăl meu nu m-a îmbrăţişat niciodată, nici nu mi-a spus că mă iubeşte”.[88]

Lipsa de dragoste pe care o resimt, îi detemină pe adolescenţi să se arunce în braţele viciului şi a rebeliunii faţă de orice structură de autoritate. Părintele este şi reprezintă o structură de autoritate, iar dacă în această calitate îşi neglijează copilul şi acesta mai târziu va neglija orice autoritate, pentru că va socoti că dacă structura de autoritate cea mai importantă, părintele, manifestă nepăsare, atunci nici celealte structuri de autoritate nu au cum să ţină la el şi astfel în consecinţă de cauză, copilul va manifesta şi el nepăsare şi indiferenţă faţă de toate structurile de autoritate. Cât de bine ar fi ca toţi părinţii creştini să realizeze ce esenţial este să să îl copieze pe Dumnezeu Tatăl ceresc, în relaţia dintre ei şi copiii lor. Pusă în practică, dragostea părintească trebuie să atingă câteva domenii clare. Astfel, Scriptura vorbeşte depre Pavel care face un rezumat despre modul în care s-a raportat în slujirea lui, faţă de tesaloniceni. Iată ceea ce spune: „Ştiţi iarăşi că am fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam şi vă adeveream, să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa”. (1 Tesaloniceni2:11-12). Orice părinte trebuie să îşi sfătuiască copilul, să-l mângâie şi să-l convingă prin vorbire şi trăire că trebuie să trăiască într-un mod frumos şi plăcut înaintea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte principiul sfătuirii, Cuvântul lui Dumnezeu adaugă: „În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi sunt încredinţat că sunteţi plini de bunătate şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. (Romani 15:14). Pavel şi-a demonstrat în această epistolă ca şi în altele capacitatea sa de a fi direct, aspru, convingător; totuşi era foarte preocupat de sentimentele celorlalţi şi avea capacitatea de a folosi cu eficienţă principiile relaţiilor interpersonale.[89] Orice părinte ar trebui să înveţe că atunci când dă un sfat copiilor săi nu  trebuie să o facă cu un aer de dictator ci plin de o bunătate pe care copilul să o poată detecta încă din prima clipă. Problemele de natură emoţională care apar în tinereţea copiilor de păstori se datorează înainte de toate schimbărilor biologice care apar odată cu creşterea acestora.

O parte din procesul de maturizare este conştientizarea de către copil a transformărilor miraculoase ale propriului corp. Părinţii trebuie să dea în mod discret copilului informaţia de care are nevoie şi să-l supravegheze în anumite domenii. Să nu faci acest lucru înseamnă să-l condamni pe copil la dezinformare şi vină, lucruri care îi vor afecta dezvoltarea emoţională şi socială.[90]

            Datorită schimbărilor biologice, adolescentul este tentat să caute afecţiune în moduri tot mai diferite şi complexe. Perioada aceasta, este perioada în care adolescentul se aventurează în anturaje diferite numai ca să obţină afecţiune. June Hunt, în primul volum al cărţii ei, „Cheile consilierii biblice” redă trei tipuri de prieteni ale Domnului Isus după cum urmează:[91]

à        Prietenii ocazionale (cu vameşii şi alţi păcătoşi). Luca 7:34.

à        Prietenii apropiate (cu opt dintre cei doiprezece apostoli fără Iuda Iscarioteanul). Ioan 15:15.

à        Prietenii dedicate (cu trei apostoli: Petru, Iacov, Ioan). Marcu 14:33.

Proverbul românesc atât de cunoscut în ceea ce priveşte relaţionarea spune în felul următor: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Părintele creştin va căuta să-şi înveţe copiii, la nivel principial şi practic, cum să-şi formeze cercuri de prieteni. Persoanele care au caracter dubios şi care sunt indubitabil persoane de o moralitate degradată, sunt persoanele cu privire la care părintele creştin îşi va avertiza copilul. Aceştia pot face parte din prietenii ocazionale realizate în contextul ajutorului oferit acestora într-un oarecare domeniu, sau datorită contextului şcolar şi educaţional; dar altfel aceştia nu au ce căuta în cercul prieteniilor apropiate a unui adolescent educat în credinţa creştină. Prieteniile apropiate se referă la persoanele serioase, sincere, din contextul adunării la care adolescentul participă sau din contextul orei de tineret pe care o frecventează din cadrul Bisericii locale. Prieteniile dedicate se stabilesc pe baza unor afinităţi speciale, a completărilor relaţionale şi a compatibilităţii de caracter. În orice caz, trebuie precizat că cele mai mari necazuri pe care la are un părinte cu copiii săi sunt îndeosebi datorate prieteniilor în care acesta s-a integrat. Problemele de natură socială şi culturală apar ca un impediment plasat între părinte şi adolescent, deoarece cursul curentului cultural promovează independenţa faţă de părinţi. Cultura de astăzi spune de exemplu că sexul în afara căsătoriei este o alegere posibilă şi normală. De exemplu, pe vremea lui Martin Luther, un adolescent zărea picioarele goale ale unei fete doar atunci când aceasta tescuia strugurii sau se apleca pentru a scoate apă din fântână.[92] Cu siguranţă că oricine poate constata faptul că astăzi lucrurile nu mai stau de mult aşa. De la îmbrăcămintea tinerelor pe stradă, la panouri publicitare, site-uri pe internet şi până emisiuni, vidoclipuri şi filme televizate, totul este îmbâcsit de senzualism şi sexualitate şi aceasta în afara limitelor căsătoriei. Vârtejul acesta nebun ameninţă să atragă cât mai mulţi tineri şi adolescenţi într-un mod de viaţă asemănător.

În Statele Unite, în unele state, o fată la vârsta adolescenţei trebuie să aibă permisiunea în scris a părinţilor pentru a-şi perfora urechile în vederea purtării cerceilor, dar aceleiaşi fete i se dau gratuit anticoncepţionale şi este scutită de la şcoală pentru a face avort fără ca părinţii să fie înşinţaţi despre aceasta.[93]

Aceasta este o situaţie cu adevărat îngrijorătoare, mai ales când se cunosc şi următoarele informaţii:

Zilnic în SUA peste 3000 de adolescente rămân gravide, din care 2300 fără să dorească aceasta. În fiecare zi se nasc în jur de 1300 de copii din mame aflate la vârsta adolescenţei. 800 din aceşti copii au mame ce nu au terminat liceul, 100 nu au trecut de clasa a 9-a. 500 din aceste adolescente vor face avort în fiecare zi, ridicând cifra la aproape jumătate de milion de avorturi pe an.[94]

Această situaţie îngrijorătoare nu se restrânge numai la cultura americană, ci la nivel mondial. În foarte multe lucruri cei care dau tonul cultural sunt persoane, emisiuni videoclipuri şi filme promovate şi realizate de societatea americană. Iar cei care se află în spatele micilor ecrane sunt persoane care şi-au luat drept scop, distrugerea familiei, aşa după cum a planificat-o Dumnezeu. Sigur că această mentalitate bombardează şi afectează mentalitatea tinerilor aflaţi în procesul formării de valori şi conduite. Interviuri luate de la persoanele aflate în spatele programelor TV, dezvăluie faptul că, ei încearcă în mod sistematic să răstoarne valorile tradiţionale iar lucrul acesta se face mai ales prin comedia de situaţie: îi poţi face pe oameni să înghită o întreagă filozofie nouă dacă îi faci totodată să râdă şi să se distreze.[95]

 O privire atentă la situaţia decadentă din România va scoate în evidenţă un tot mai mare număr de adolescente care îşi încep viaţa sexuală şi care rămân însărcinate. Astfel de probleme trebuie tratate în căminul creştin, arătând adolescentului care este voia lui Dumnezeu cu privire la acest subiect şi care sunt urmările unei activităţi senzuale şi sexuale fără graniţe în viaţa celor care le-au practicat.

2.4.Neînţelegerile şi soluţionarea conflictelor în familie

          În orice familie oricât de mult se doreşte evitarea dezacordurilor dintre parteneri acestea sunt inevitabile. Mai devreme sau mai târziu ele vor apare. Căsătoria poate fi asemănată cu o corabie aflată în larg. Indiferent de ce ape străbate e cu neputinţă ca acestea să rămână mereu liniştite. În ceea ce priveşte acest subiect doctor Buni Cocar spune următoarele:

Unul dintre dascălii mei, vorbind despre relaţia căsătoriei, a spus: „dacă vrei o soţie care să nu-ţi iasă niciodată din vorbă, desenează-ţi una”. Nimeni nu este aşa de mare încât să nu dezamăgească niciodată[…]. Dar, mă întreb, este menirea unui soţ să satisfacă toate aşteptările şi pretenţiile soţiei lui? Toate visele ei? Oare ea va putea fi vreodată femeia minune care intuieşte totul, ştie totul, poate totul şi vrea totul pentru minunatul ei soţ? Un soţ sau o soţie nu au menirea să satisfacă toate nevoile partenerului de viaţă; acesta este rolul lui Dumnezeu. El are rolul principal. Soţii, soţiile au un rol secundar, ei contribuie în principal la alungarea singurătăţii din viaţa celuilalt. Tot ce trece peste acel nivel este „bonus”.[96]

Aşadar, dezacordurile vor apare în mod sigur, şi poate că unele dintre ele se datorează tocmai aşteptărilor nerealiste pe care unul dintre parteneri le poate avea cu privire la celălalt. Norman Wright oferă în acest sens o exemplificare a câtorva aşteptări nerealiste după cum urmează:[97]

à        Partenerul trebuie să mă facă fericit.

à        Partenerul trebuie să îmi împlinească toate nevoile.

à        Partenerul trebuie să îmi cunoască nevoile fără ca eu să îi vorbesc despre ele.

à        Partenerul trebuie să facă lucrurile aşa cum sunt eu obişnuit să le fac.

à        Partenerul nu are voie să îmi răspundă vreodată cu furie şi iritare.

Aşteptările nerealiste trebuie îndepărtate cu orice preţ din mintea oricărui familist. Viaţa de familie este mai mult decât un vis ideal, este o luptă de fiecare zi. Iar această luptă constă în menţinerea unei atmostefe în care Hristos Domnul să poată locui cu plăcere.

O reflecţie a ideii de relaţie se găseşte scrisă în Amos 3:3, unde cuvântul Scripturii spune astfel: „Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi”? Căsătoria nu este altceva decât o învoire a două persoane de a merge alături una de cealaltă pe drumul vieţii sub binecuvântarea şi călăuzirea lui Dumnezeu. Referitor la acest verset din Scriptură, doctor Buni Cocar, comentează: „fără un legământ, fără o înţelegere sau fără un contract nu poate fi vorba despre o colaborare”.[98] Întrucât căsătoria este un eveniment consumat, colaborarea există; însă ce este de făcut atunci când pe unda colaborării din familie apar perturbaţii? Conflictele şi neînţelegerile vin pe fondul nemulţumirii şi a iritării unuia din parteneri datorită modului în care celălalt acţionează în diferite situaţii. E adevărat că pentru o ceartă ca şi pentru un meci de box e nevoie de două persoane pregătite pentru atac. Disconfortul şi iritarea unuia dintre parteneri, dacă nu este controlat şi direcţionat într-un mod frumos şi constructiv, nu reprezintă altceva decât o etapă a antrenamentului pentru „meciul de box” al conflictului din familie care e gata să apară. De aceea se va urmări, evitarea unui moment creator de iritare cu orice preţ, atât cât se poate. 1 Petru 3:1,6-7, învaţă pe orice familist în felul următor: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea, nevestelor lor,[…] ca Sara, care asculta pe Avraam, şi-l numea „domnul ei”. Ficele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva. Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre”. O soţie trebuie să fie supusă soţului ei, şi să înţeleagă, că în Scriptură nu se aminteşte într-un mod inutil de Sara care îl numea pe Avraam „domnul ei”.

Este foarte important, ca într-o familie să se urmărească complimentarea reciprocă. Cuvântul lui Dumnezeu afirmă clar în Proverbe 15:4: „Limba dulce este un pom de viaţă”. A nu se uita aşadar că „dulcegăriile verbale”, nu sunt numai nişte copilării, ci ele sunt asemănate cu un copac care rodeşte, iar rodul pe care îl aduce este rodul vieţii, deoarece „limba dulce este un pom de viaţă”. Orice relaţie în care cele două părţi se complimentează reciproc, va înflori, va rodi, iar rodul ei va fi rodul vieţii în relaţia respectivă. Conflictul familial reprezintă otrava familiei şi ucigaşul armoniei familiale. Vorbele dulci însă fac ca relaţia să prindă viaţă, certurile să fie evitate într-un mod considerabil, iar soluţionarea unor anumite dezacorduri să fie mult mai uşor de atins. După cum remarca şi Claudia şi David Arp:

Putem gândi o sumedenie de lucruri minunate despre partenerii noştri, dar dacă nu le spunem, ei nu profită de puterea pe care o pot da ele! Câteva cupluri care foloseau ghidul de studiu Alege să faci din căsnicia ta un far, au ajuns la capitolul în care erau încurajaţi să se laude unul pe celălalt. Cei mai mulţiau recunoscut că nu-şi făcuseră un obicei din a-şi exprima aprecierea faţă de celălalt. De aceea, fiecare a fost de acord să facă soţului sau soţiei măcar cinci complimente în umătoarea săptămână. La o nouă întâlnire, una dintre soţii s-a confesat: „m-am simţit ciudat când am auzit cuvinte de laudă ieşite din gura mea. Însă pe măsură ce le rosteam, îl vedeam într-o altă lumină pe soţul meu!”[99]

        Cuvântul lui Dumnezeu, aminteşte, de asemenea fiecărei femei creştine că: „Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei” (Proverbe 14:1). A zidi căminul înseamnă a privi fiecare compliment ca pe „o cărămidă” în plus, aşezată în calea valurilor aducătoare de ceartă. Astfel, nu doar soţii trebuie să se poarte cu înţelepciune cu soţiile lor ci si soţiile trebuie să facă la fel. Iar înţelepciunea de care este cea mai mare nevoie este aceea ca fiecare parte să îşi asume rolul de soţ, respectiv soţie pe care Dumnezeu îl prezintă în Scriptură şi să se poarte frumos unul cu celălalt. În ceea ce o priveşte pe Sara, ea îl asculta pe Avraam, iar Avraam îl asculta pe Dumnezeu. Iată un model. Iar apoi, ca şi familist, soţul trebuie să dea cinste soţiei lui. Revenind la textul din 1 Petru 3:1,6-7, Krimmer sublinia următoarele:

Soţiei trebuie să i se dea cinste. Această cinste este desigur respectul exterior, înă şi aprecierea deplină, exprimată printr-o dragoste care poartă de grijă. Şi mai vastă este tocmai la creştini această cinste, preţuirea femeii, căci şi ele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii. „Co-moştenitoare” – aceasta este valoarea absolut egală a femeii înaintea lui Dumnezeu.[100]

Pentru a menţine un echilibru între slujirea pastorală şi viaţa de familie este nevoie aşadar de Duhul lui Dumnezeu care să dea înţelepciune. Păstorul nu poate să-şi dorească să exceleze la Biserică în timp ce relaţia dintre el şi soţia sa, traversează „podul mediocrităţii”. Slujirea pastorală şi rolul de familist va trebui închipuită precum o balanţă, care are o responsabilitate pe un taler iar cealaltă pe celălalt taler. Dumnezeu este interesat ca talerul slujirii pastorale să fie la înălţime. De asemenea, Dumnezeu este interesat şi ca talerul familiei să nu se afunde în dezacorduri, ceartă şi conflict. Se menţiona că elemente de dezacord, într-o oarecare măsură, vor apare în mod inevitabil. Însă dacă se oferă importanţă nu numai slujirii, ci şi familiei, acestea vor fi reduse în mod considerabil. De aceea este esenţial să se păstreze un echilibru; păstorul va trebui să dea respect tuturor persoanelor la Biserică, dar va trebui şi acasă să ofere „cinste”, sau respect soţiei. C.S. Lewis a rămas surprins să constate că viaţa sa după convertire includea aproape aceleaşi activităţi de dinainte, doar că ele erau făcute cu un duh schimbat.[101] Acel „duh schimbat”, trebuie să fie vizibil în raportarea soţului faţă de soţia sa şi invers. Într-o căsnicie este nevoie de complimentare reciprocă, respect reciproc şi relaţionarea cu „un duh schimbat”. Acestea ar fi câteva aspecte care pot constitui parte integrantă din antidotul soluţionării şi aplanării unui conflict familial. Sobrietatea în familie poate deveni şi ea un factor aducător de conflict. Sobrietatea poate conduce la monotonie şi încordare emoţională, de aceea va trebui spus că „râsul în căsnicie e o treabă serioasă”.[102]

Niciodată familia nu trebuie văzută ca pe un loc în care trebuie exclus zâmbetul, dimpotrivă acesta trebuie cultivat. Un lucru care trebuie spus clar şi deschis este că în orice neînţelegere trebuie căutată sursa care a generat conflictul, iar de obicei sursa problemei se identifică prin dialog. Nu este suficient a se tăia numai frunzele amărăciunii, prin vorbe frumoase, în timp ce rădăcina producătoare de amărăciune se dezvoltă în libertate. Este necesar ca cei doi să discute despre sentimentele fiecăruia dintre ei, şi de ce s-a ajuns unde s-a ajuns în momentul conflictului. Norman Wright evidenţiază în acest sens următoarele:

Dacă m-ai întreba: „Care este cel mai important aspect al căsniciei pe care trebuie să-l cunoaştem?”, ţi-aş răspunde: „Comunicare!”Mai mult decât orice, trebuie să înveţi să comunici pentru a-ţi consolida relaţia şi a-L glorifica pe Dumnezeu. Fără comunicare nu există relaţie […] Reuel Howe a spus: „Comunicarea este pentru dragoste ceea ce este sângele pentru corp”. Fără sânge corpul moare. Howe a mai spus: „Dacă există un adevăr indispensabil cu care cuplul să pornească pe drumul căsniciei, atunci acesta este adevărul că trebuie să păstreze cu orice preţ o comunicare deschisă între ei”.[103]

O linie deschisă de comunicare între cei doi soţi va aduce întotdeauna binecuvântare, dacă se urmăreşte descoperirea sursei din care s-a născut cearta şi ce anume a alimentat-o. Fiecare om resimte o imensă nevoie de a fi auzit, de a se face ascultat iar simplul fapt de a asculta denotă un sentiment al preţuirii, respectului, dragostei şi demnităţii.[104] E foarte posibil ca o comunicare deschisă să descopere că iritaţiile dintre cei doi au apărut pe fondul diferenţelor dintre ei. Cu privire la aceasta, Gary Smalley remarca:

Mă voi aventura să vă spun că cele mai multe dificultăţi în căsnicie provin din faptul că bărbaţii şi femeile sunt COMPLET diferiţi. Diferenţele (emoţionale, mentale şi fizice) sunt atât de mari, încât fără a face un efort concentrat de a le înţelege, o căsnicie fericită este aproape imposibilă. Un psihiatru faimos a spus odată: „După 30 de ani în care am studiat femeile, mă întreb ce vor ele cu adevărat? […] De pildă, ştiaţi că fiecare celulă din corpul bărbatului are un cromozom diferit de cromozomii celulelor din corpul femeii? Dar ce părere aveţi despre următorul lucru: dr James Dobson spune că există dovezi puternice care indică faptul că „sediul”emoţiilor din creierul bărbatului este diferit configurat de cel al femeii. Ţinând cont doar de aceste două diferenţe, putem spune că bărbaţii şi femeile sunt la mare depărtare unii de alţii, atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional”.[105]

Diferenţele mari, pot conduce deci la dezacorduri mari, iar fiecare persoană acţionează în anumite situaţii şi activităţi casnice în funcţie de deprinderile formate în decursul anilor. Aşadar, atunci când apar conflicte va trebui să se comunice pentru a se vedea dacă nu cumva nemulţumirea care a declanşat o ripostă verbală, se datorează, nu rea-voinţei, nici neatenţiei ci diferenţelor dintre cei doi. Diferenţe în a simţi, a percepe lucrurile şi a acţiona. Alteori cauza poate fi o zi tensionată la locul de muncă, o stare de melancolie neînţeleasă de partener, sau pur şi simplu o depresie. Uneori cauza poate fi o extravaganţă în modul de cheltuire a resurselor materiale, sau a prea mult timp dat unor lucruri neesenţiale. În astfel de cazuri este necesară o restricţionare a debitului exagerat de interes dintr-un anume domeniu. Personajul interpretat de Morgan Freeman în filmul Închisoarea îngerilor [The Shawshank Redemption] vorbeşte despre teama de libertate a unui om care a stat prea mult timp în închisoare: „Zidurile astea – la început le deteşti. Nu le poţi suporta. După un timp, te obişnuieşti cu ele; nu le mai observi. Apoi vine ziua în care îţi dai seama că ai nevoie de ele”.[106]

Sunt momente în care se va realiza că este nevoie de anumite ziduri. Familia nu este o închisoare, ci este un loc al protecţiei şi al armoniei. Cu toate acestea însă nu este exclusă necesitatea unor ziduri restrictive care să confere protecţie şi stabilitate căminului creştin. De exemplu, Robert Hemfelt afirma:

Pastorul primeşte în biroul lui un bărbat sau o femeie care aşteaptă ca el să devină înlocuitorul tovarăşului său de viaţă (poate chiar în context sexual) sau părintele după care a tânjit. Nevoile acaparatoare ale enoriaşilor plasează o imensă greutate pe umerii pastorului, care se simte adesea sufocat, secat. Dacă profilul personalităţii lui nu este ferm delimitat – cu alte cuvinte, reprezentarea lui grafică trebuie să fie un cerc bine conturat, distinct – el s-ar putea simţi pur şi simplu devorat, şi pe drept cuvânt. Peste o oră, un alt enoriaş şade pe scaunul din faţa lui, descărcându-şi furia oarbă. Pastorului îi este dat să audă ce nu face bine, ce-i lipseşte, de ce lumea nu mai vine la Biserică sau de ce nu se mai fac donaţii. Nu numai că omul respectiv descarcă asupra nevinovatului pastor furia şi nemulţumirile personale, ci îşi închipuie că-i face acestuia o favoare.[107]

Zidurile nu sunt întotdeauna rele, iar în ceea ce priveşte binele familiei sunt aşadar chiar necesare. Certurile de obicei nu apar dintr-o dată, ci ele sunt rezultatul unor acumulări emoţionale de experienţe iritante, de aceea păstorul va trebui să fie foarte precaut în ceea ce priveşte comportamentul său faţă de soţia sa şi invers. Când se descoperă o greşeală a unuia dintre parteneri, fie prin dialog fie prin conştientizarea ei în mod personal este imperios necesar a se cere iertare partenerului afectat. Referitor la una din vindecările pe care Le-a făcut, într-o zi de sabat, Domnul Isus i-a întrebat pe învăţătorii Legii şi pe farisei: „Pe urmă Le-a zis: cine dintre voi dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului”? (Luca 14:5). Principiul vizibil aici este următorul: când ai o problemă, o rezolvi imediat! Ei bine şi în familie trebuie procedat aidoma. În relaţia soţ-soţie nu trebuie să lipsească aceste două expresii: „îmi pare rău” şi „te iubesc”, deoarece ambele au efect terapeutic.[108]

Cap.3: Menţinerea echilibrului între slujirea pastorală şi responsabilităţiile familiale.

Viaţa creştină a oricărei persoane – inclusiv a lucrătorului creştin – se poate dezvolta între două cuvinte: echilibru şi dezechilibru. Privitor la slujitorul creştin, apostolul Pavel scrie în epistola sa către Tit, că acesta trebuie să fie „cumpătat” (Tit 1:8). Cu alte cuvinte, această expresie ar putea fi tradusă prin cuvântul „echilibrat”. Echilibrul este necesar în toate domeniile vieţii, inclusiv cel al dietei; astfel Biblia învaţă pe fiecare creştin să nu se îmbuibe cu mâncare, Proverbe 23:20; Luca 21:34. Cu alte cuvinte şi înprivinţa mâncării, omul trebuie să fie echilibrat. Cu atât mai mult este nevoie de echilibru când se are în vedere domeniile majore din viaţă. Familia şi lucrarea pastorală sunt şi ele aşezate pe balanţa echilibrului, iar capitolul care urmează se ocupă cu aceasta.

     3.1.Echilibrul în administrarea timpului

Timpul, cel care ar fi trebuit să fie cel mai bun prieten al nostru a devenit unul dintre cei mai mari duşmani. Astfel se poate umple o agendă întreagă de îndatoriri neîndeplinite, sarcini începute fără a mai fi finalizate şi responsabilităţi de care slujitorii Evangheliei nu se pot achita. Un lucru frumos pe care e necesar ca fiecare persoană implicată în lucrare să-l înţeleagă este durabilitatea slujbei de lucrător pe ogorul Evangheliei. Astăzi la o privire atentă se poate observa că totul se măsoară în timp. Produsele care costă cel mai mult sunt acelea care durează cel mai mult. Însă mai trebuie văzut încă un aspect: totul este limitat de timp. Ca şi fiinţă umană, omul este un vas de lut cu termen de valabilitate pentru unii de 70 ani iar pentru cei mai tari până la 80 de ani. În anul 444 în. Hr. în luna Chişleu care corespunde cu lunile noiembrie-decembrie, un paharnic pe nume Neemia primeşte o vizită neaşteptată în capitala Susa. Slujba lui pe atunci era de paharnic. Cei care l-au vizitat i-au spus de starea nenorocită în care se afla Ierusalimul iar Neemia după trei luni de zdrobire interioară s-a dus la împărat şi i-a cerut să-i dea voie să meargă în Ierusalim şi să-şi slujească fraţii. „Împăratul lângă care şedea şi împărăteasa, mi-a zis atunci: „cât va ţinea călătoria ta şi când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec şi i-am hotărât o vreme” (Neemia 2:6). Neemia era liber să lucreze în interesul poporului lui Dumnezeu, dar atenţie: „i-am hotărât o vreme”. Lucrarea pastorală este numai pentru o vreme, pentru că de fapt totul se măsoară în timp şi totul se limitează în timp. Graniţele oricărei lucrări sunt graniţele timpului, de aceea e extrem de important ca orice lucrător creştin să ştie să creeze un echilibru în privinţa timpului oferit diverselor solicitări între care se împarte. Bisericile au trebuinţele lor, iar familia are nevoile ei; între acestea două se află păstorul care nu trebuie să neglijeze nici pe una nici pe cealaltă. Bisericile vor să vadă că păstorii lor muncesc. Ionel Truţa, încadra hărnicia în lucrare, după cum urmează:[109]

à        De aceea tu care lucrezi, va trebui să osteneşti pe ogorul Domnului. Fraţii să te vadă pe ogorul Domnului, nu pe ogorul tău.

à        Ei să vadă transpiraţia ta.

à        Ei să simtă că genunchiul tău se apleacă pentru lucrare.

à        Ei să audă că respiri ca cel ce munceşte, nu ca cel ce se plimbă.

Privitor la munca predicatorului, doctor Vasile Talpoş, spunea următoarele:

Predicatorul care doreşte să aibă predici eficiente trebuie să fie un om citit. Predicatorul va citi mult în domeniul teologiei, dar şi în orice alt domeniu de viaţă […] Toţi marii predicatori au fost buni cititori, dar şi în ştiinţe: filozofie, psihlogie, istorie, etc. predicatorul va citi discursuri politice şi sociale. În mod deosebit, predicatorul care vrea să fie eficient va continua citirea Bibliei în mod consecvent, nu numai din interes profesional; dimineaţa ar trebui să fie timpul de citire a Bibliei, care să fie diferit de cel de pregătire a predicii. Predicatorul trebuie să folosească timpul călătoriilorpentru citit; sfatul potrivit pentru orice predicator este: „Citeşte, citeşte, citeşte”![110]

Este evident că pregătirea doar a unei predici este o muncă care solicită timp. Un pastor înţelept este acela care foloseşte timpul cu înţelepciune, pentru că nu doar unei predici trebuie acordat timp; de timp are nevoie şi partea lăuntrică a predicatorului care trebuie să se hrănească cu prezenţa Domnului, astfel profesionalul nu trebuie să substituie spiritualul din viaţa unui predicator. De timp apoi are nevoie şi familia, întrucât, familia presupune o dezvoltare de relaţii, iar acestea necesită timp. De reţinut este observaţia pe care Wilhelm Busch o făcea în acest sens:

Expresia pe care o auzim adesea pe buzele liderului este: „N-am timp”. Câteodată este adevărat. Dar adesea este un refugiu pentru o persoană ineficientă. Ni s-a încredinţat suficient timp ca să facem voia lui Dumnezeu şi să împlinim în mod complet planul Său perfect în vieţile noastre.[111]

Cu adevărat lipsa de echilibru în ceea ce priveşte timpul şi folosirea lui, face ca pastorul să fie ineficient fie pe un teren – familia, fie pe celălalt – Biserica. Pastorul Wilhelm Busch comenta astfel privitor la lipsa de timp:

În epoca noastră se face totul pentru simplificarea vieţii. Ori, mama mea citea în fiecare zi patru capitole din Biblie şi avea timp să se roage pentru ai ei. Pe atunci nu existau nici maşină de spălat, nici aparate menajere. Ea trebuia să se ocupe de cei opt copii care nu aveau lenjerie de nailon şi ai căror ciorapi trebuiau cârpiţi. Şi ea avea timpul să citească cele patru capitole pe zi! Dar tu, ai tu timp pentru aceasta? […] Înţelegeţi: totul este pus astăzi în mişcare ca să economisim timp – şi nimeni nu are timp! Puteţi să vă explicaţi acest lucru? M-am gândit mult la aceasta, dar n-am putut să înţeleg. Singura explicaţie care există – pe care oamenii nu vor s-o audă de fapt, dar eu nu cunosc alta – e că în spatele nostru stă unul care ne aţâţă şi ne fugăreşte.[112]  

Timpul există de la începutul istoriei şi va exista până la finele ei. Scriptura spune despre Satan că e un hoţ, şi dacă aşa stau lucrurile, de ce nu s-ar lua în considerare că Satan le fură oamenilor nu doar bucuria, sănătatea, viaţa, ci şi timpul? Adevărul e că diavolul atacă fiinţa umană fie cu lenevie, adică puţină muncă, fie cu prea multă muncă. De aceea este esenţial a se cere înţelepciune din partea Domnului de a nu cădea în capcana celui Rău şi de a „ne număra bine zilele”, după cum spune şi Moise, omul lui Dumnezeu, în Psalmul 90. Este necesară o reflecţie asupra sarcinilor din fiecare zi iar apoi fixat un timp care va fi acordat fiecărei responsabilităţi. Uneori se va dovedi că anumite lucruri care apar pe lista responsabilităţilor zilnice, vor trebui excluse sau rărite. Pastorul va trebui să aleagă între ceea ce este util şi ceea ce este important de făcut, iar aceasta se face prin stabilirea unui orar de lucru: orice planificare trebuie făcută cu un scop iar evenimentele ar trebui integrate ca timp într-un orar general.[113] În ceea ce priveşte timpul, Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu reaminteşte fiecărui cititor: „Răscumpăraţi vremea căci zilele sunt rele” (Efeseni 5:16). În traducerea NIV a Bibliei expresia aceasta este tradusă astfel: „folosiţi bine orice ocazie”.[114]  Un orar stabilit dinainte va ajuta pe fiecare lucrător în domeniul pastoralei să „folosească bine orice ocazie”. În ceea ce priveşte fixarea unui program se va ţine cont şi de structurarea corectă a priorităţilor, după cum recomanda şi Oswald Sanders:

Timpul poate fi pierdut şi niciodată recuperat. El nu poate fi adunat, ci trebuie cheltuit. Nici nu poate fi amânat. Dacă nu este folosit productiv, este irecuperabil pierdut […] Aşa stând lucrurile, liderul trebuie să fie meticulos de atent în selectarea priorităţilor. El nu va risipi timpul pe ceea ce este de importanţă secundară, atâta vreme cât lucrurile principale îi solicită atenţia. Ziua trebuie planificată dinainte cu grijă. Dacă dorinţa lui este să exceleze, trebuie ca permanent, pe de o parte să selelcteze şi să respingă, iar pe de altă parte să se concentreze asupra lucrurilor de importanţă supremă. Un exerciţiu revelator este să ţinem o evidenţă a modului în care am petrecut fiecare oră într-o săptămână şi apoi să o analizăm în lumina priorităţilor biblice.[115]

O întrebare importantă este „de ce nu am suficient timp şi unde anume greşesc”? O evidenţă a modului în care s-a folosit timpul – după cum a fost amintit – poate constitui deci un real ajutor în descoperirea răspunsului la întrebarea de mai sus. După ce s-a descoperit cauza, se va trece într-un mod urgent la remedierea problemei prin ajustarea orarului personal şi prin rearanjarea priorităţilor zilnice. Acest lucru se poate realiza clasificând sarcininile în patru categorii după un anume model:[116]

à        Sarcini esenţiale, respectiv cele ale căror nerealizare te împiedică să îţi îndeplineşti în mod eficient rolul.

à         Sarcini pe care ar trebui să le realizezi, adică acele sarcini care urmează a fi realizate după cele esenţiale.

à         Sarcini pe care ţi-ai dori să le realizezi. Aceste sarcini corespund în general unor lucrări care sunt mereu amânateşi nu ajung să fie realizate sau sunt începute şi rămân în această fază.

à        Sarcini cu prioritate scăzută, dar care sunt mai uşoare şi mai plăcute.

Oamenii înţelepţi sunt aceia care folosesc timpul pentru gloria lui Dumnezeu şi nu cei care îl irosesc. Timpul este acea resursă care este împărţită de Dumnezeu în mod egal fiecărei persoane, şi care cu fiecare dimineaţă se reînoieşte. De aceea dacă până în prezent cineva a falimentat în administrarea resursei numită timp, Dumnezeu îi oferă o nouă şansă de a o lua de la capăt. E adevărat că toată lucrarea pastorală e doar pentru o vreme, însă atât timp cât cineva încă este implicat în slujirea pastorală, înseamnă că mai este timp pentru o restructurare a programului de activităţi zilnice, în cazul în care acesta este unul dezordonat.

3.2.Echilibrul în ceea ce priveşte implicarea emoţională, mintală şi fizică

În familie implicarea individului nu se face ca şi într-o afacere. Într-o afacere totul este strict mintal. Oamenii îşi pun mintea „la bătaie” pentru a scoate mai mulţi bani. În căsnicie, există o implicare mult mai mare, şi anume una de natură emoţională, mintală şi fizică. S-a discutat pe parcursul lucrării de faţă despre acestea într-o oarecare măsură în cadrul capitolului doi unde s-a amintit despre cele patru tipuri de comunicare, respectiv comunicarea verbală, comunicarea fizică, comunicarea emoţională şi comunicarea spirituală. Referitor la structura completă a persoanei umane, Lawrence J. Crabb, spune următoarele:

Oamenii sunt mai mult decât nişte trupuri fizice. Biblia ne învaţă clar că pielea noastră şi oasele şi părul şi organele constituie o casă în care locuieşte temporar esenţa fiinţei noastre umane. Când inimile noastre încetează să mai bată şi trupurile noastre se descompun, acea entitate identificabilă pe care eu o cunosc ca „Eu” continuă să aibă o existenţă conştientă şi personală. Cine este acest „Eu”?[…] Ca să descrie caracterul personal al omului, Biblia foloseşte diferite cuvinte cum ar fi suflet, minte inimă şi voinţă.[117]

Trebuie afirmat că în cadrul căsniciei, este implicat şi sufletul, şi mintea, inima şi voinţa, iar în manifestarea acestora trebuie evidenţiat un anumit echilibru. La fel ca şi consumul excesiv al unei mâncări care dăunează sănătăţii, tot astfel abuzul în manifestarea implicării mintale, de exemplu, în detrimentul celorlalte tipuri de manifestare dăunează „sănătăţii” relaţiei respective. De asemenea numai implicarea fizică în detrimentul celorlalte este dăunătoare. Privitor la implicarea fizică, C.S. Lewis spune:

Ideea creştină despre căsătorie este bazată pe cuvintele lui Hristos că bărbatul şi femeia trebuie să fie socotiţi ca un singur organism – acesta este echivalentul modern pentru „un singur trup”. Creştinii cred că atunci când Hristos a spus acest lucru, El nu a exprimat un sentiment, ci a enunţat un fapt – la fel cum cineva enunţă doar un fapt real când spune că lacătul şi cheia sunt un singur mecanism, sau că arcuşul şi vioara sunt un singur instrument. Inventatorul maşinăriei umane ne spune că cele două jumătăţi, bărbatul şi femeia, au fost destinate să fie combinate împreună în perechi, nu numai la nivel sexual, ci să fie combinate total. Monstruozitatea actului sexual în afara căsătoriei constă în faptul că aceia care îl fac încearcă să izoleze un tip de unire (cea sexuală) de toate celelalte uniri care trebuiau să o însoţească pentru a face unirea desăvârşită. Concepţia creştină nu afirmă că este ceva rău în plăcerea sexuală, după cum nu este nimic rău în plăcerea de a mânca. Ce vrea creştinismul să spună este că nu trebuie să izolezi plăcerea aceea şi să încerci să o obţii singură, după cum nu trebuie să obţii plăcerea de a gusta mâncarea fără a o înghiţi şi digera, ci doar mestecând mâncarea şi scuipând-o afară.[118]

Este clar deci că trebuie să existe o implicare nu doar fizică ci una care să cuprindă şi celelalte componente. Întrucât s-a procedat la o prezentare a tipurilor de comunicare în cadrul familiei, în ceea ce priveşte tema de faţă a acestui subcapitol, se va discuta despre echilibrul în ceea ce priveşte lucrarea pastorală. La fel ca şi în familie se poate observa aceleaşi principii; păstorul se implică în lucrare atât emoţional, mintal cât şi fizic. În ceea ce priveşte sfera mintală se înţelege acumularea de cunoştinţe care îl sprijinesc pe păstor în lucrarea de slujire a Bisericii Domnului Isus. Vorbind despre deficienţa cea mai mare din Biserici, Jhon F. MacArthur afirmă:

Aş îndrăzni să spun că deficienţa principală existentă astăzi în majoritatea Bisericilor e în acest domeniu al conducerii. Mult prea multe Biserici ignoră condiţiile spirituale pentru lideri. În loc de aceasta, se caută lideri cu un puternic dar de conducere şi motivare, care să aibă succes în afaceri, să aibă bani sau să posede influenţă. Dar un lider al Bisericii ar trebui să fie mai întâi de toate un învăţător devotat lui Dumnezeu, „ţinându-se de Cuvântul vrednic de încredere care este în conformitate cu învăţătura…în stare să îndemne în învăţătura sănătoasă şi să-i combată pe cei care se împotrivesc”(Tit 1:9).[119]

A se ţine de Cuvânt, presupune aşadar că liderul trebuie să fie un promotor al adevărului. În grădina Ghetsimani, Domnul Isus se ruga Tatălui spunând: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Liderul creştin este acela care are datoria de a spune „adevărul în Hristos” (Romani 9:1). În modul acesta, prin arătarea adevărului, slujitorul Evangheliei, se face vrednic să fie primit de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu, (2 Corinteni 4:2). Într-o lume în care afirmaţiile adevărate sunt „învelite în staniolul minciunii”, adevărul pur trebuie spus cu orice preţ. Dragomir Bojan, în cartea sa „Cântecul sirenelor”, vorbeşte despre o tânără elevă aflată în clasa a XII-a la un liceu din Cluj-Napoca, care a fost pusă în confuzie datorită unor informaţii cu care a intrat în contact. Iată descrierea autorului:

Fata a învăţat la ora de religie, ca toţi elevii, că Biblia este o cartea devărată, actuală, fiind Cuvântul lui Dumnezeu revelat, dar din manualul de limba română a aflat lucruri care i-au ridicat în minte semne de întrebare. La paginile 289, 290 şi 302 află tot felul de ciudăţenii. Află că Biblia e „Cartea Sfântă”, dar mai află că e plină de mituri, legende fabule. Eleva noastră silitoare află din manual despre „mitul lui Iona”, „mitul potopului”, „mitul cristic”, „mitul primenirii sufleteşti” (naşterea din nou). Şi pe bună dreptate se întreabă dacă Biblia poate fi luată în considerare. Oare ce este adevărat, se întreabă ea, ce i se spune la ora de religie, sau ce scrie în manual?[120]

Iată cât de esenţial este a se spune adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate acestea adevărul nu trebuie spus decât în dragoste, iar acest adevăr e desprins din următoarele versete:

Efeseni 1:13: „Şi voi după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit”.

Efeseni 4:15: „ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos”.

1 Corinteni 16:14: „Tot ce faceţi să fie făcut cu dragoste”!

Adevărul nu trebuie lipsit de dragoste şi nici dragostea lipsită de adevăr. Petru Lascău, în descrierea apostolului Ioan, afirmă următoarele:

Ioan a învăţat între dragoste şi adevăr. Se pare că Ioan s-a consacrat adevărului de foarte timpuriu în viaţa lui. A devenit ucenicul lui Ioan Botezătorul. Era un căutător al lucrurilor spirituale şi şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu urmându-l pe Ioan în pustiu. Este foarte interesant că el foloseşte cuvântul „adevăr” de douăzeci şi cinci de ori în Evanghelia lui şi de douăzeci de ori în epistolele sale. De patruzeci şi cinci în total. Nimeni altul, în afara Domnului Isus, nu are atâtea de spus despre acest concept biblic al adevărului, ca şi Ioan. [….] Este adevărat că Împărăţia lui Dumnezeu are nevoie de oameni curajoşi, ambiţioşi, pasionaţi, plini de zel pentru adevăr. Avevăratul potenţial al omului lui Dumnezeu este atunci când aceste calităţi sunt menţinute într-un echilibru de dragoste faţă de oameni. Zelul pentru adevăr trebuie menţinut în echilibru cu dragostea faţă de oameni.[121]

Ioan este recunoscut de către credincioşi ca fiind apostolul iubirii, lucru care spune că el, a ştiut ceea ce nu ştiu mulţi păstori: a spune adevărul în dragoste. Zi de zi în toate veacurile, Isus Hristos a atras la Sine bărbaţi şi femei, iar aceasta nu prin forţă, nici prin frică, ci prin iubire.[122] Pentru a nu răni şi a face bine semenului, adevărul trebuie introdus întotdeauna în mănuşa dragostei. Referitor la ideea faptelor făcute în dragoste, Buni Cocar, subliniază următoarele:

Limba dragostei este limba faptelor şi a vorbelor sensibile, duioase. Este limba ce nu răneşte şi nici nu arată indiferenţă. Uneori este vorbită cu lacrimi, ce sunt mai elocvente ca mii de vorbe. Numai faptele făcute în dragoste au valoare. Numai după ce iubeşti lucrul tău este luat în considerare. Făcută cu nervi şi tensiune, făcută din obligaţie sau frică, o jertfă, cât de mare ar fi, nu are nici o valoare. Un creştin a simţit chemarea şi apoi trimiterea să lucreze ca misionar în Africa. Spre surpriza lui, localnicii veneau la el ca să fie vindecaţi. El nu era doctor şi nu avea cu el decât câteva bandaje dar se ruga cu cei bolnavi şi uneori le lega rănile cu acele bandaje. Mulţi s-au vindecat. Cu vremea misionarul a obosit şi a părăsit acel câmp de lucru pentru a se odihni. Bordul de misiune a trimis imediat în locul lui un doctor licenţiat în ştiinţe medicale şi se aşteptau la rezultate spectaculoase. Dar n-a fost aşa. Africanii nu au venit la el ca la celălalt. Când i-a întrebat de ce nu vin i s-a spus că ei au citit în sufletul lui „datorie” şi cum ei se aşteptaseră la dragoste…[123]

Datoria slujirii trebuie, aşadar, îngemănată cu dragostea, iar din acestea două întotdeauna va rezulta o implicare fizică, o consumare a energiilor fizice. Apostolul Pavel spunea la un moment dat următoarele cuvinte: „Şi eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atît mai puţin?” (2 Corinteni 12:15). Iubirea păstorului pentru turma pe care o păstoreşte se va concretiza în cheltuire de sine, sau altfel spus în consum fizic. Cu toate acestea trebuie precizat că nu este deloc înţelept ca păstorul să abordeze slujirea cu o implicare de aşa manieră, încât să rămână epuizat şi stors de putere precum o lămâie. Trebuie amintit că Domnul Isus nu doreşte ca ucenicii Săi slujitori să ajungă persoane care nu respectă un anumit echilibru în cea ce priveşte implicarea emoţională, mintală şi fizică. De exemplu, în Evanghelia după Marcu în capitolul 6, este descrisă trimiterea ucenicilor în slujire. Când aceştia s-au întors, Domnul Isus a trebuit să-i scoată din ritmul în care ei făceau lucrarea. Astfel, în Marcu 6:30-31 e redată următoarea relatare: „Apostolii s-au adunat la Isus, şi I-au spus tot ce făcuseră şi tot ce învăţaseră pe oameni. Isus le-a zis: „veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin”. Căci erau mulţi care veneau şi se duceau, şi ei n-aveau vreme nici să mănânce”. Este evident deci că implicarea fizică trebuie să fie controlată printr-un echilibru de fiecare zi.

3.3.Echilibrul în efortul de satisfacere a nevoilor spirituale a Bisericii şi a familiei

Rămânând în cadrul discuţiei despre echilibru, se va afirma că există nevoie de echilibru nu doar în administrarea timpului, în implicarea de natură emoţională, mintală şi fizică, ci şi în ceea ce priveşte efortul de satisfacere a nevoilor spirituale a Bisericii şi a familiei. Biserica are nevoile ei spirituale, iar familia de asemenea are trebuinţe care trebuie satisfăcute în domeniul existenţei spirituale. Ceea ce dă viaţă unei Biserici şi unei familii este spiritualitatea, iar păstorul în calitate de lider atât în căminul său cât şi în Casa lui Dumnezeu, are sfânta îndatorire de a satisface nevoile spirituale a celor două instituţii. Selwyn Hughes, în cartea sa, „Cele şapte legi ale succesului spiritual”, precizează:

Într-una din cărţile sale, Os Guinness vorbeşte despre un bărbat care a plecat în Orientul Îndepărtat pentru a studia diferite religii. Concluzia cu care s-a întors în Statele Unite a fost următoarea: „Atunci când văd un preot budist, văd un om sfânt. Când întâlnesc un lider creştin, întâlnesc un manager”. El a observat că mulţi dintre liderii Bisericii sunt absorbiţi de această orientare spre muncă, în loc să fie preocupaţi de închinare. Ce lucru întristător! În special pastorii sunt pândiţi de pericolul de a cădea în capcana activismului, pe motiv că îşi desfăşoară lucrarea într-o atmosferă de „activism coercitiv”.[124]

       Pastoratul înseamnă în primul rând asigurarea unei spiritualităţi, în ceea ce priveşte Biserica păstorită. Domnul Isus spunea la un moment dat o pildă în care semănătorul a ieşit să semene şi să arunce sămânţa în ogor. Principiul acestei activităţi din agricultură – a semănatului – este că ceea ce semeni aceea recoltezi mai târziu. Dacă într-o Biserică este semănată din belşug sămânţa spiritualităţii, atunci, ceea ce e normal să se recolteze este spiritualitate. Păstorul va urmări acest obiectiv întrucât Hristos Domnul, doreşte să-şi înfăţişeze Biserica în faţa Tatălui „slăvită, fără pată, fără sbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5:27). Legea recoltatului sau a secerişului este universal valabilă şi se aplică fiecărei vârste, fiecărei stări financiare şi poate constitui cea mai mare avere a unei persoane sau cea mai mare pagubă.[125] Totul depinde de ce seminţe se plantează, pentru că în funcţie de aceasta atârnă rezultatele ulterioare. Biserica are nevoie de aceste seminţe ale spiritualităţii strecurate prin predicare, studiu biblic, consiliere, catehizare, închinare colectivă şi cântece spre lauda lui Dumnezeu, deoarece muzica, aşa după cum spunea Martin Luther, este un dar nobil al lui Dumnezeu care urmează imediat după teologie.[126] Muzica, mai trebuie spus, că influenţează nu numai pe cei care sunt creştini autentici, ci şi pe cei care vizitează numai Biserica la programele de închinare. Dacă orchestra cântă bine şi cuvintele sunt profunde, aceştia nu îşi pierd concentrarea, ci sunt impresionaţi şi auzind cântece de închinare, seminţele spirituale sunt plantate prin intermediul muzicii.[127] Dar nu numai Biserica are nevoie de aceste seminţe ale spiritualităţii ci şi familia are nevoie de ele, pentru că nu doar în Biserică ceea ce semeni vei secera; la fel este şi în familie. Tocmai de aceea va trebui stabilit un echilibru în ceea ce priveşte efortul de satisfacere a nevoilor spirituale a Bisericii şi a familiei. După cum remarca şi Kubassek: „pare surprinzător pentru majoritatea oamenilor care au fost consumaţi ani la rând de vreo carieră, să descopere că şi-au pierdut familia în detrimentul slujbei avute”.[128] Echilibrul trebuie stabilit şi respectat, pentru că dacă familia păstorului nu are spiritualitate, lucrarea sa va fi compromisă. Familia are nevoie de ocrotirea şi sprijinul soţului care are rolul de preot în căminul său: păstor sufletesc în Casa lui Dumnezeu şi păstor sufletesc în casa sa iar echilibrul trebuie să fie unealta de măsură a slujitorului creştin în toate activităţile sale. Referitor la echilibru, Brandt şi Skinner afirmau:

Eu unul privesc cu mare seriozitate orice este legat de familia mea şi îmi fac timp pentru ea. Uneori, se întâmplă ca cineva să mă sune şi să dorească să se întâlnească în următoarea zi cu mine. Îi răspund: „Mâine sunt ocupat toată ziua. Voi fi acasă cu familia mea. Dar ne putem întâlni joi”. Răspunsul meu îl dezamăgeşte, deoarece persoana respectivă doreşte să ne întâlnim a doua zi – adică miercuri! Foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc situaţii în care cineva nu a putut să-şi amâne întâlnirea urgentă încă o zi. Consider că este o insultă la adresa soţiei să schimb planurile noastre şi să o notez pe ea în altă zi în calendarul meu.. sunt foarte ocupat cu alte lucruri. Copiii au nevoie de mine. Sunt nevoit să-mi găsesc echilibrul între viaţa personală şi slujbă.[129]

        E nevoie de echilibru şi datorită faptului că familia ca şi Biserica este asaltată de tot felul de ideologii, imagini şi practici ale postmodernismului care îi ameninţă în mod expres spiritualitatea. Cu privire la aceasta, Dragomir Bojan afirma: „O cale de acces a acestor ideologii este mass-media. O uşoară apăsare de buton şi ochiul mort al televizorului se trezeşte la viaţă şi de fiecare dată ochiul acesta al lumii exterioare face să intre în interiorul căminului tot ce este abject şi murdar”.[130] Un factor instigator, folosit în promovarea unor produse sau în acapararea de mai mult public vizionar pentru anumite posturi, emisiuni, filme este sexualitatea şi nuditatea. Acestea dau naştere la poftă şi astfel la ispită. Cuvântul lui Dumnezeu, în privinţa aceasta, spune clar: „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Întreaga industrie a pornografiei se bazează pe pofta ochilor care atrage după ea tot trupul.[131] De aceea, în calitate de păstor al familiei, pastorul va trebui să-şi protejeze familia de otrava televiziunii. Referitor la datoria pe care soţul creştin o are faţă de soţie, Biblia spune în epistola lui Pavel către Efeseni un detaliu foarte important. După ce este prezentată dragostea şi sacrificiul Domnului Isus, apostolul Pavel, sub inspiraţia Duhului Sfânt scrie următoarele cuvinte: „Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi” (Efeseni 5:28). Acest verset privit în contextul imediat poate fi înţeles după cum urmează:

Hristos „a iubit” Biserica şi „S-a dat pe Sine” pentru ea, ca s-o „curăţească”, s-o „sfinţească” şi în ultimă instanţă s-o „prezinte” Sieşi în toată splendoarea ei şi fără nici un cusur. În alte cuvinte, dragostea Lui şi dăruirea lui de Sine au avut un scop bine conturat. Şi scopul Lui nu a fost să impună Bisericii o identitate străină, ci s-o elibereze de petele şi zbârciturile ce-i răpesc frumuseţea şi s-o arate în adevărata ei glorie. Soţul creştin trebuie să aibă o preocupare similară. Poziţia lui de cap nu va fi niciodată folosită pentru a-şi suprima soţia. El tânjeşte s-o vadă eliberată de tot ceea ce-i estompează adevărata identitate feminină şi-i blochează creşterea spre acea „glorie”, acea perfecţiune a personalităţii împlinite care va fi destinul final al tuturor celor pe care îi răscumpără Hristos. Pentru aceasta S-a dat Hristos pe Sine. Şi tot pentru aceasta se dăruieşte şi soţul pe sine în dragoste.[132] 

Dăruirea soţului faţă de soţia sa, este animată de responsabilitatea pe care o are de a urma modelul prezentat mai sus: după cum Hristos a făcut tot posibilul pentru ca Mireasa Sa, Biserica să fie prezentată în eternitate fără zbârcitură, tot astfel va trebui şi soţul să răspundă înaintea lui Dumnezeu de curăţia nevestei sale. Iată de ce este atât de important ca între lucrarea pastorală care solicită păstorului contribuţie spirituală, şi nevoia de spiritualitate din familie, să se păstreze un echilibru sănătos.

3.4.Locul Bisericii şi al familiei în viaţa slujitorului creştin în concordanţă cu Scriptura.

Un aspect trist ce apare între soţi, atunci când se discută despre subiectul acesta al căsniciei, este că foarte multe persoane căsătorite privesc viaţa de familie doar din prisma a ceea ce se poate consuma şi mai puţin din prisma a ceea ce se poate dărui. În viaţa de familie sunt implicate două aspecte majore după cum urmează:

à        Datoria fiecărei părţi.

à        Dreptul fiecărei părţi.

Problema apare atunci când soţii pretind numai drepturile lor de la partenerul de căsnicie, neglijând datoriile care le revin şi lor. Urmărind linia datoriilor care-i revin, păstorul va trebui să înveţe să alinieze scriptural, una după cealaltă, datoria de păstor şi datoria de familist. Undeva una trebuie să se aşeze în spatele celeilalte. Familia înseamnă sacrificiu iar pastoraţia înseamnă de asemenea sacrificiu. Care din cele două trebuie să fie aşezată înaintea celeilalte? Această întrebare este una care a primit diverse răspunsuri, izvorâte din diverse păreri şi convingeri. Punctul de plecare al acestei teme care se va dezvolta în cele ce urmează este că obiectivul lui Dumnezeu pentru un pastor este ca acesta să devină tot mai asemănător Domnului Isus. Apostolul Pavel, făcând un rezumat scurt al convertirii sale, spune: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-l vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om[…]” (Galateni 1:15-16). Înainte de a propovădui, apostolul Pavel afirmă în mod clar că ceea ce trebuie este ca Isus Hristos să fie descoperit în viaţa sa. Mai important decât a face este a fi iar aceasta trebuie să fie caracteristica ce îl reprezintă pe păstor. Se poate spune că slujirea este pentru păstor ceea ce este umbra pentru un individ. Ceea ce primează în importanţă nu e umbra – lucrarea, în exemplificaţia aceasta – ci persoana reală a individului. Fără o persoană reală nu există nici un fel de umbră. Fără o trăire nu ar trebui să se discute despre o slujire. În ochii lui Dumnezeu, lucrătorul este mai important decât ceea ce face iar dacă lucrătorul este ceea ce trebuie să fie, lucrarea va fi bine făcută şi plăcută lui Dumnezeu.[133] Aşadar, obiectivul principal al lui Dumnezeu este ca omul să fie asemenea „chipului Fiului Său”. Referitor la acest gând, Warren Wiersbee spune urmăroarele:

Indiferent ce spun unii „predicatori de succes”, obiectivul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră nu-l constituie banii, ci maturitatea, nu fericirea, ci sfinţenia, nu a obţine, ci a dărui. Dumnezeu se află la lucru transformându-şi oamenii tot mai mult asemenea Fiului Său şi acesta este obiectivul slujirii creştine.[134]

Următorul obiectiv pe care îl are Dumnezeu în atenţie cu privire la un lucrător, este zidirea Bisericii. În a doua sa epistolă către Corinteni, Pavel scrie: „Tocmai de aceea vă scriu aceste lucruri, pentru ca atunci când voi fi de faţă, să nu mă port cu asprime, potrivit cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul pentru zidire, iar nu pentru dărâmare” (2 Corinteni 13:10). Discuţia subiectului care a fost pus sub „lupa întrebărilor” va trebui să primească acum o direcţie clară. De aceea întrebarea „cum trebuie clasat obiectivul slujirii, între datoria pastoraţiei şi datoria familiei?”, rămâne una de interes major şi se va analiza sub reflectorul Sfintei Scripturi. Referitor la aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu spune în întâia epistolă a  apostolului Pavel către Timotei, după cum urmează: „Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop, doreşte un lucru bun. Dar trebuie ca episcopul să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav, ci să fie blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani; să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată cuviinţa. Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?”  (1 Timotei 3:1-5).

A dori să faci lucrarea, spune apostolul Pavel, este un lucru bun, un ideal frumos, însă trebuie îndeplinite anumite cerinţe. Este vizibil, din textul redat mai sus, că întâi de toate prima condiţie este relaţia omului cu Dumnezeu redată prin cuvintele: „să fie fără prihană” (1 Timotei 3:2). Apoi este prezentată relaţia credinciosului cu familia redată prin expresia „bărbatul unei singure neveste”, după care este prezentată relaţia credinciosului cu sine, redată prin cuvintele „cumpătat, înţelept, vrednic de cinste”, ceea ce arată spre caracterul liderului creştin. Apoi, un alt aspect care trebuie remarcat este şi relaţia individului cu ceilalţi, redată prin expresia „primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii”. Ceea ce trebuie subliniat aici este faptul că imediat după cerinţa de a fi neprihănit, pe locul doi al cerinţelor se află familia sau relaţia familială a celui care aspiră la pastoraţie. Abia pe locurile următoare apare raportarea acestuia la oameni şi la slujirea creştină. Aşadar una decurge din cealaltă. Lucrătorul creştin în persoana pastorului, trebuie să fie „bărbatul unei singure neveste”, iar această cerinţă a primit mai multe tâlmăciri. Ceea ce este clar e că soţul trebuie să fie fidel soţiei sale.

Această expresie ambiguă dar importantă a fost subiectul mai multor interpretări. Întrebarea este cât de strict era standardul pe care Pavel îl stabilea pentru episcopi? Practic toţi comentatorii sunt de acord că această expresie interzice atât poligamia cât şi promiscuitatea, care, amândouă sunt de neconceput pentru conducătorii spirituali din Biserică. Mulţi cercetători ai Bibliei spun spun că expresia „bărbatul unei singure neveste” înseamnă că afecţiunea unui conducător al Bisericii trebuie să fie îndreptată în mod exclusiv spre soţia sa.[135]

Fidelitatea şi afecţiunea în căsnicie trebuie să fie întotdeauna o virtute în spaţiul căminului creştin deoarece Cuvântul lui Dumnezeu spune într-un mod clar: „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari” (Evrei 13:4). Referiitor la condiţia slujirii, un bărbat care trăia în acelaşi timp într-o relaţie de adulter, nu putea în nici un caz să preia slujba conducerii Bisericii.[136]  Referitor la cele deja afirmate, Jhon MacArthur, completează:

Expresia spune în mod literal „bărbatul unei singure femei”. Expresia nu se referă nicidecum la starea civilă, ci la caracterul moral al bărbatului manifestat în comportamentul său sexual. Dacă este căsătorit, el trebuie să-i fie dedicat în totalitate soţiei sale (cf. 1 Timotei 5-.9). Este posibil să fi căsătorit cu o singură femeie şi să nu fi bărbatul unei singure femei. Isus a spus: „oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi comis adulter cu ea în inima lui” (Matei 5:28). Un bărbat căsătorit – sau necăsătorit – care pofteşte alte femei este inadecvat pentru lucrare.[137]

În mod evident, puritatea morală şi viaţa de familie primează înaintea slujirii. A doua decurge din prima, iar prima o sprijineşte pe a doua. Familia model va uşura munca unui lucrător. Orice slujitor dacă nu ştie cum să-şi administreze familia nu este potrivit pentru a administra familia lui Dumnezeu care este Biserica. Cine nu ştie cum să lucreze cu mai puţin nu va şti să lucreze nici cu mai mult.

Conducerea Bisericii necesită talentul, charisma, darul Duhului pentru a supraveghea, a conduce, a îndruma bine şi a îngriji spiritual marea familie a Bisericii. Acest dar trebuie să se fi arătat şi să fi fost confirmat deja în propria familie mai mică a candidatului la o funcţie, pentru ca fraţii creştini din Biserică să poată avea curajul să-l cheme la slujba pentru întreaga Biserică, fără să trebuiască să se teamă că l-ar putea suprasolicita, spre propria lui durere şi în marele detriment al Bisericii. Căci, aşa continuă Pavel, dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?[138]

Dar de ce este atât de esenţială această calitate de familist a lucrătorului creştin? La această întrebare răspunde foarte frumos, autorul Gene A. Getz după cum urmează:

Am cunoscut o Biserică în care liderul spiritual principal avea o familie care nu se ridica la înălţimea celor specificate de Pavel în 1 Timotei 3 şi Tit 1. Două fete căsătorite (ambele având pretenţia că sunt creştine) au comis adulter şi unul dintre fii era beţivul oraşului. Cu toate acestea, acest om a continuat să dea îndrumări Bisericii. Rezultatele au fost dezastruoase. Biserica a avut încontinuu probleme de dezbinare. Exista lipsă de încredere, bârfă, vorbiri de rău şi tot felul de lucruri carnale. Este interesant că acest om a încercat să trateze problemele Bisericii în acelaşi mod în care trata problemele casei lui. Rezultatele au fost exact aceleaşi […] În consecinţă, el şi-a pierdut respectul de lider spiritual aproape în faţa tuturor […] Calitatea de bun administrator al propriei lui case este probabil cel mai important semn al maturităţii creştine mentionat de Pavel. Mai mult decât celelalte, acesta arată dacă un om este sau nu fără prihană, moral, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste etc. Mai mult însă decât oricare altă caracteristică, acesta demonstrează dacă un om este destul de matur ca să-i conducă pe alţi creştini.[139]

E important ca lucrătorul creştin să fie trecut prin „sita” cerinţelor lui Dumnezeu deoarece dacă dovedeşte competenţă în familie va dovedi şi în lucrare, apoi starea familiei sub administrarea lui dovedeşte dacă respectivul credincios este sau nu matur în credinţă. Copiii spirituali nu-i pot conduce pe alţii pe căile Domnului într-un mod drept. Apoi un alt pericol care îi vizează pe copiii spirituali este şi cel cuprins în avertizarea apostolului Pavel din 1 Timotei 3:6 care spune astfel: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului”. Este evident că aceia care sunt întorşi de curând la Domnul sunt persoane aflate în stadiul copilăriei spirituale. E adevărat că se poate şi ca persoana în cauză să „deţină vechime” în ceea ce priveşte credinţa creştină şi totuşi să fie încă imatură, conform cu Evrei 5:12-13 care spune astfel: „În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc”. Textul acesta arată că „pruncii” în credinţă au nevoie să fie învăţaţi din nou adevărurile de bază ale cuvintelor lui Dumnezeu, deci ei nu se pot califica să fie ei înşişi învăţători sau lideri. Un aspect iarăşi de o deosebită importanţă este şi că dacă în familie candidatul la pastoraţie este neglijent şi permisiv, aşa va fi şi în lucrare iar odată ce familia păstorului este compromisă slujirea şi pastoratul lui devin ineficiente. Revenind la sintagma „soţul unei singure soţii”, trebuie spus din nou, este de părere William MacDonald, că aceasta înseamnă că viaţa de căsnicie a liderului creştin trebuie să fie un exempplu de curăţie pentru „turmă”.[140] Acestea fiind spuse se subliniază prioritatea familiei pe lista de interes a lucrătorului creştin. Familia este aceea care îl face pe un păstor să poată merge mai departe în lucrare. Dacă acesta îşi dovedeşte maturitatea acasă atunci o poate dovedi şi la Biserica lui Dumnezeu dar dacă familia este neglijată lucrarea devine tot mai ineficientă şi lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a chemat pe nimeni în lucrarea pastorală pentru ca familia acestuia să devină una neglijată. Păstorul întotdeauna ar trebui să se gândească că el şi familia sa sunt chemaţi de Dumnezeu să fie model pentru adunare. Lucrarea în lipsa acestui model în familie stabilit prin administrarea soţului creştin, este o lucrare compromisă.

Concluzii finale

Păstorirea are de a face cu o persoană chemată prin harul lui Dumnezeu la această lucrare şi care hotărăşte să aşeze timpul său pe altarul Domnului Isus. În modul acesta se va pregăti pentru predicare, evanghelizare, misiune, vizite pastorale, proiecte administrative şi consilierea celor din adunare. Păstorul este acela care supraveghează ca Biserica Domnului Isus să fie hrănită din punct de vedere spiritual şi păzită de „erezii nimicitoare”. De aceea îndemnul general adresat fiecărui păstor se găseşte scris în Faptele Apostolilor 20:28: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”. Cu toate aceste responsabilităţi, de care trebuie să se achite, păstorul, nu va uita cu nici un chip de familia pe care Domnul Dumnezeu i-a dăruit-o şi se va osteni să-i ofere un climat spiritual şi un cadru care să favorizeze creşterea spirituală. Mai trebuie apoi dezvoltată o comunicare sănătoasă între păstor şi soţia sa, pentru a putea fi posibilă şi o conlucrare sănătoasă. Soţul şi soţia vor trebui să înţeleagă, după cum spune Sfânta Scriptură, că sunt „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9). Lucrarea pastorală o va face întotdeauna bărbatul, însă soţia va fi aceea care îl va susţine şi îl va sprijini. Înţeles şi susţinut cu dragoste de soţie, păstorul va sluji Biserica prin implicarea de care va da dovadă ca expresie a credincioşiei faţă de chemarea pe care a primit-o din partea lui Dumnezeu. Slujitorul Cuvântului lui Dumnezeu se va strădui să îndeplinească fiecare nevoie a Bisericii. În toate acestea, însă, trebuie aşezat un echilibru între fiecare responsabilitate eclesială şi fiecare responsabilitate familială. De asemenea copiii păstorului au şi ei probleme iar acestea trebuie depistate la timp, înţelese iar apoi soluţionate. Copiii au nevoie de părinţi pentru a face faţă tuturor provocărilor mondene, de aceea păstorul trebuie să fie acel părinte prezent lângă copilul său pentru a-i întinde o mână de ajutor.

            Mai trebuie spus că în familie vor exista şi elemente perturbatoare, care  se vor isca între soţ şi soţie de aceea soţului în primul rând, ca şi cap al familiei, îi revine responsabilitatea de împăciuire. El trebuie să fie un factor al împăcării şi un promotor al reconcilierii relaţiei dintre el şi soţia sa. Aceasta va aduce binecuvântare căminului şi multă ffericire, întru-cât Scriptura declară într-un mod categoric: „Ferice de cei împăciuitori” (Matei 5:9). Va trebui de asemenea să existe un echilibru în modul în care timpul păstorului este administrat şi folosit. Păstorul se va implica emoţional, mintal şi fizic în lucrarea pastorală, însă în toate acestea se va autolimita şi va căuta un echilibru, întrucât de implicare emoţională, fizică şi mintală are nevoie nu doar Biserica ci şi familia. Echilibrul păstorului în ceea ce priveşte implicarea emoţională, intelectuală şi fizică îl vor feri de surmenare şi posibile depresii. Toată lucrarea pastorală trebuie pusă înaintea lui Dumnezeu care poate să ofere înţelepciune în administrarea timpului şi care Îl poate ajuta pe predicator să stabilească un echilibru în tot ceea ce face. Cel mai important pentru o persoană implicată în lucrarea spirituală de supraveghere a unei Biserici locale, este să ştie care este locul familiei şi care este locul Bisericii în lista sa de activităţi şi priorităţi. Bineînţeles că Scriptura face lumină şi în acest sens, întrucât o persoană nu poate păstori o Biserică dacă nu are o familie exemplară, „Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:5). Aşadar întâi este familia şi apoi după ce nevoile familiei sunt împlinite slujirea eclesială se poate desfăşura cu o deplină binecuvântare din partea lui Dumnezeu.  

Abrevieri

à         [f.a] – fără anul publicării

à         [f.e.] – fără editură

à        [f.o.] – fără oraş

à        NIV – New Inernaţional Version

à        p. – pagina

à        pp. – paginile

à        Tv – televizor

Bibliografie

1.  ANDERSON Neil T. & RUSSO Steve, Păzeşte-ţi copiii!, (Cluj-Napoca: Logos, 2003).

2.      ANDERSON Neil T., Biruinţă aspra întunericului, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2008).

3.      ANDERSON Neil T., Cel care sfărâmă lanţurile robiei, (Medgidia: Sc Succeed Publishing SRL, 2008).

4.      ANDERSON Neil T., Eliberat din robia sexuală, (Braşov: Neemia, 2008).

5.      ARP Claudia & David, Dragostea nu este o întâmplare, (Oradea: Scriptum, 2004).

6.      BOJAN Dragomir, Cântecul sirenelor, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2002).

7.      BONNKE Reinhard, Timpul este pe sfârşit, (Oradea: Casa Cărţii, 2008).

8.      BRANDT Henry & SKINNER Keryy L., Cuvânt pentru cei înţelepţi, (Oradea: Făclia & Editura Universităţii Emanuel, 2008).

9.      BRÂNZEI Daniel, Ghidul familiei creştine, (Bucureşti: Stephanus, [f.a.]).

10.  BRECK Jhon şi Lyn, Trepte pe calea vieţii, (Bucureşti: Sophia, 2007).

11.  BRECK John, Darul sacru al vieţii, (Cluj-Napoca: Patmos, 2003).

12.  BUHNE Wolfgang, Să te iubeşti pe tine însuţi?, (Bielefeld: CLV, 1993).

13.  BUSCH Wilhelm, Isus destinul nostru, (Bielefeld: CLV, 1993).

14.  CAMPBELL Stan şi SOUTHERN Randy, Pune-ţi mintea cu mass-media, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2003).

15.  CHADWICK Samuel, Cărarea rugăciunii, (Suceava: Perla Suferinţei, 2009).

16.  CHAPMAN Gary, Acum vorbim aceiaşi limbă, (Oradea: Metanoia, 2009).

17.  COCAR Buni, Agape şi Thanatos, (Bucureşti: The Bible League, 2004).

18.  COCAR Buni, Balsam din Galaad, (Bucureşti: The Bible League, 2006).

19.  COHEN A., Talmudul, (Bucureşti: Hasefer, 2007).

20.  CRABB Lawrence J., Făuritorii Căsniciei, (Austria Viena: BEE Internaţional byEditeurs de LitteratureBiblique, 1991).

21.  CRUCERU Marius David, Întoarcerea din oglindă, (Cluj-Napoca: Risoprint, 2006).

22.  DUPU Constantin, Introducere în teologia pastorală, (Bucureşti: Societatea Evanghelică Română, 1993).

23.  DUPU, Constantin În slujba semenilor, (Bucureşti: Stephanus, 1991).

24.  E. GAEBELEIN Frank, Tiparul adevărului lui Dumnezeu, (Oradea: Cartea Creştină, 1994).

25.  ERICKSON Millard J., Teologie Creştină, (Oradea: Cartea Creştină, 2004).

26.  FĂRĂGĂU Beniamin, 1 Corinteni, (Cluj-Napoca: Risoprint, 2008).

27.  FIELDS Doug, Lucrarea cu tinerii scopuri şi temelie, (Timişoara: Noua Speranţă, 2005).

28.  FRITZE Julius, Vreau să te iubesc, (Cluj-Napoca: Discipolul, 2007).

29.  GETZ Gene A., Măsura unui om, (Cluj-Napoca: Roprint, 2002).

30.  HEMFELT Robert, MINIRTH Frank, MEIER Paul, Labirintul codependenţei (Cluj-Napoca: Peregrinul, 2008).

31.  HORST Dale, „Sămânţa Adevărului: Înţelegând  procesul de maturizare a copiilor noştri”, (Suceava: Cristian Aid Ministries, Octombrie, 2010).

32.  HUGHES Sewyn, Cele şapte legi ale succesului spiritual, (Oradea: Făclia, 2005).

33.  HUNT June, Cheile consilierii biblice, volumul 1, (Lugoj: Cunoaşterea Cuvântului, 2006).

34.  HYBELS Bill, Curajul de a conduce, (Timişoara: Noua speranţă, 2004).

35.  IVERSON Dick & SCHEDLER Bill, O teologie autentică pentru o Biserică puternică, (Bucurreşti: Stephanus, 1995).

36.  JONES E. Stanley, Viaţă din abundenţă, (Bucureşti: The Bible League, 2002).

37.  KUBASSEK Ben, Succes fără prăbuşire, (Oradea: Shalom, 2000).

38.  LASCĂU Petru, Între zâmbet şi suspin, (Oradea: Aripi Albe, nu este trecut anul editării).

39.  LASCĂU Petru, Apostolii Domnului Isus, (Oradea: Metanoia, 2006).

40.  LAWRENCE Bill, Păstorirea eficientă, (Oradea: Betania, 2001).

41.  LEE Richard, Statornica făgăduinţă, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2003).

42.  LEWIS C.S., Creştinismul redus la esenţă, (Societatea Misionară Română, 1991).

43.  MACARTHUR John F., Tiparul divin pentru căsnicie şi familie, (Făgăraş: Agape, 2006).

44.  MACARTHUR Jhon F., Când sarea îşi pierde gustul, (Făgăraş: Agape, 1997).

45.  MACARTHUR Jhon, Diferiţi prin design, (Mediaş: Samuel, 2004).

46.  Mc DOWELL Josh & HOSTETLER Bob, Noua toleranţă, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2006).

47.  Mc MAHAN Oliver, Adevăratul Păstor, (Oradea: Societatea Biblică din România, 2008).

48.  MCDILL Wayne, Predicarea eficientă, (Oradea: Universitatea Emanuel, 2006).

49.  MCDOWEL Josh, Secretul artei de a iubi, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2005).

50.  ORTBERG John, Când se încheie jocul totul se întoarce în cutie, (Oradea: Scriptum,2008).

51.  POPOVICI Petru, Trezirile spirituale, (Editura Vestea Bună, 1986).

52.  PRINCE Derek, Legământul căsniciei, (Braşov: Neemia, 2009).

53.  PUSTAN Vladimir, Cântec pentru neliniştea inimii, (Beiuş: Fabrica de vise, 2006).

54.  PUSTAN Vladimir, Scrisorile lui Belerofon, (Beiuş: Fabrica de vise, 2007).

55.  PUSTAN Vladimir, Trădată, iubirea trecea, (Beiuş: Fabrica de vise, 2005).

56.  RAVENHILL Leonard, De ce întârzie trezirea?,  (Suceava: Perla Suferinţei, 2009).

57.  SANDERS J. Oswald, Călcaţi pe urmele Mele, (Cluj: Logos, 1993).

58.  SMALLEY Gary, Cum să-ţi înţelegi soţia. La bine şi la greu, (Bucureşti: Curtea Veche, 2007).

59.  SMITH Oswald J., Omul de care se foloseşte Dumnezeu, (Bucureşti: Stephanus, 1999).

60.  SPURGEON Charles Haddon, Sfaturi pentru predicatori, (Bucureşti: Stephanus, 1998).

61.  STOTT Jhon R.W., Noua societate a lui Dumnezeu, (Oradea: Cartea Creştină, 1994).

62.  STOTT John, Puterea predicării, (Cluj-Napoca: Logos, 2004).

63.  TALPOŞ Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, (Lumina Lumii, 1994).

64.  TOLSTOI Lev, Despre Dumnezeu şi om, (Bucureşti: Humanitas, 2006).

65.  TOZER A.W., Isus este biruitor!, (Suceava: Perla Suferinţei, 2008).

66.  TOZER A.W., Închinarea giuvaerul pierdut, (Suceava: Perla Suferinţei, 2009).

67.  TOZER A.W., Sfetnicul, (Suceava: Perla Suferinţei, 2010).

68.  TROBISCH Ingrid, Bucuria de a fi femeie şi ceea ce poate face bărbatul, (Cluj-Napoca: Logos, 2005).

69.  TRUŢA Ionel Homiletica, Sfaturi pentru predicatori, (Arad: Candela, 2001).

70.  W. WIERSBE Warren, Criza integrităţii, (Bucureşti: Stephanus, 1996).

71.  WARREN Rick, Viaţa condusă de Scopuri, (Oradea: Life, 2003).

72.  WATSON J.D., Un cuvânt pe zi, (Oradea: Casa Cărţii, 2010).

73.  WEMP C. Sumner, Ghid de păstorire practică, (Illinois, U.S.A.: Societatea Misionară Română, 1985).

74.  WENGER J.C., Introducere în Teologie, [f.o.], [f.e.], [f.a.].

75.  WIERSBEE Warren W., Un slujitor al lui Dumnezeu, (Cluj-Napoca: Risoprint, 2007).

76.  WILKERSON David, Sunaţi din trâmbiţă, (Oradea: Life, 2006).

77.  WILSON Scott, Provocarea de a conduce, (Oradea: Casa Cărţii, 2002).

78.  WRIGHT H. Norman, Deci te căsătoreşti, (Timişoara: Noua Speranţă, 2001).

79.  WURMBRAND Richard, Cele şapte cuvinte de pe cruce, (Bucureşti: Stephanus, 1995).

80.  WURMBRAND Richard, Umpleţi vidul, (Bucureşti: Stephanus, 1994).

81.  YANCEY Philip, În căutarea Dumnezeului nevăzut, (Timişoara: Noua Speranţă, 2005).

82.  YANCEY Philip, Zvonurile altei lumi, (Cluj-Napoca: Aqua Forte, 2006).

83.  ZALAN Daniel, Rădăcina tuturor lucrurilor rele, (Oradea: Life, 2007).

SURSE SECUNDARE

DRUNZWEIG Fritz, Comentariu biblic, vol 18-19 (Sibiu: Lumina lumii, 2007).

FRÂNCU Violeta, „Timpul ca resursă” în httpwww.emcb.roarticle.phpstory, accesat la data de 28 Martie 2011.

KRIMMER Heiko, Epistolele lui Petru, (Korntal, Germania: Lumina Lumii, 2003).

MACDONALD William, Comentariu biblic al credinciosului, (Oradea: Lampadarul de aur, 2004).

NEUDORFER Heinz-Werner, Comentariu biblic, Faptele Apostolilor, vol. 8-9, (Korntal, Germania: Lumina Lumii, 2000).

URSU Ramona, „Adevărul de Seară” Miercuri 13 octombrie 2010.

WALVOORD Jhon F. & ZUCK Roy B., Comentariu al Noului Testament, (Arad: Multimedia, 2005).

http://maximecrestine.blogspot.com/search/label/Maxime%20Slujire, 27 oct 2010, 17:20.

httpautori.citatepedia.rode.phpa=Sfantul+Francis+din+Sales, 28 Aprilie 2011.

httpvaisamar.wordpress.com20081222bonhoeffer-despre-predicare 27 oct. 2010 ora 11.16.

httpwww.bcbluncailvei.netPrediciPredica3.htm 27 oct 2010 ora 11.21.