JERTFELE  LEVITICE

    (Studiu - Marius Hanganu)

CUPRINS:

I. INTRODUCERE

II. DEZVOLTAREA CUPRINSULUI

 1. ARDEREA DE TOT - 1:1-17

 2. JERTFA DE MÂNCARE - 2:1-16

 3. JERTFA DE MULŢUMIRE - 3:1-17; 7:11-34

 4. JERTFA PENTRU ISPĂŞIRE - 4:1-35; 6:24-30

 5. JERTFA PENTRU VINĂ -  5:14-19; 7:1-10

III. CONCLUZII

IV. BIBLIOGRAFIE

I. INTRODUCERE

        Poposind pe paginile cărţii Levitic, umbra Golgotei ne învăluie tot mai mult, pentru că suntem conduşi tot mai aproape de altarul pe care a fost pus Fiul lui Dumnezeu. Taina crucii învăluie întreaga Scriptură, dar între cărţile ei, Leviticul cuprinde prezentarea jertfelor într-un mod detaliat, cu o profundă semnificaţie spirituală.

        În prima carte a Bibliei, Geneza, este prezentat un ansamblu al lumii create de Dumnezeu şi cea ce se petrece pe scena lumii ca urmare a păcatului. În acest cadru sunt prezentate anumite jertfe, dar nu după rânduieli stricte, aşa cum sunt prezentate în cartea Levitic. În acest prim tablou din scena lumii, jertfa apare pentru prima dată la hotarul dintre inocenţa edenică şi păcat. Astfel, la începutul perioadei dominate de conştiinţă, Abel va fi cel dintâi care va aduce Domnului o jertfă ca ardere de tot. Prin ea, el va căpăta starea de om plăcut înaintea lui Dumnezeu (Evrei 11:4) şi neplăcut înaintea celorlalţi oameni, pentru că, după ce va aduce această jertfă bine primită înaintea lui Dumnezeu, va ajunge el însuşi o victimă (Geneza 4:8).

        Trecând la un alt tablou al istoriei omenirii, după potop, Noe va fi primul care va aduce o jertfă de ardere de tot, ridicând cel dintâi altar pe pământul spălat de apele potopului. Jertfa lui va schimba pentru totdeauna intenţia lui Dumnezeu de a mai lovi vreodată pământul cu o astfel de judecată, iar această angajare divină, făcută printr-un legământ ferm, va fi urmarea mirosului plăcut al jertfei aduse pe altarul ridicat de Noe, după retragerea apelor potopului (Geneza 8:20-22).

        Şi la inaugurarea perioadei patriarhale, când Dumnezeu cheamă un om - pe Avram - în jurul căruia se va forma o întreagă naţiune, Avram va aduce ca jertfă o ardere de tot. Mai târziu, Isaac, fiul promis, va ajunge el însuşi un simbol prin care jertfa unui animal înfăţişează jertfa unei persoane aflate în mare intimitate cu Cel care o aduce – Dumnezeu.

        În cea de-a doua carte, Exod, în locul unui om cu obiceiuri sfinte, căruia Dumnezeu îi transmitea rânduielile Sale, pe scena omenirii va apărea un popor – Israel. El va avea la început statutul de rob şi nu putea fi vorba de o ardere de tot în mijlocul unui popor de robi în Egipt. Tot ceea ce puteau ei înălţa spre Dumnezeu erau doar lacrimi fierbinţi, gemete amare şi strigăte de deznădejde, provocate de aspra lor robie. Dumnezeu însă va pune deoparte acest popor, îl va separa de lume, îl va smulge din ea, îl va mântui cu “mână tare şi cu braţ întins” şi va rândui în mijlocul lui propria Sa locuinţă – Cortul. Astfel, accentul carţii Exod este pus pe Casa lui Dumnezeu, pe rânduielile şi caracteristicile acesteia.

        Leviticul, cea de-a treia carte, ne prezintă într-o nouă lumină conceptul de jertfă. La începutul acestei cărţi, Dumnezeu nu mai stabileşte vinovăţia omului prin legea care îl acuză, ci îl invită să se apropie de El, la uşa Cortului Întâlnirii. Acelaşi om, fără vre-o schimbare în statutul său de relaţie cu Dumnezeu, este acum potrivit să vină înaintea Cortului şi să intre înaintea Domnului. Această schimbare absolută în relaţia dintre Dumnezeu şi om va fi posibilă, pentru că Domnul Isus Hristos, la „împlinirea vremurilor” (Galateni 4:4), lăsând gloria Sa divină şi părtăşia din „sânul Tatălui” (Ioan 1:18), va coborî între noi, îşi va ridica „un cort între noi” (Ioan 1:14), îndepărtând păcatul care a creat o prăpastie infinită între Dumnezeu şi om. Prin jertfă, această distanţă a fost înlocuită cu o apropiere, astfel că la uşa Cortului Întâlnirii, omul este chiar înaintea Domnului. Până acum el nu se putea apropia de Dumnezeu, era respins prin rugul aprins şi muntele de foc, dar la apariţia Cortului, Însuşi Dumnezeu Se va apropia de om, prin Domnul Isus Hristos.

        La sfârşitul cărţii Exod, odată cu terminarea Cortului, Cuvântul Domnului spune: „slava Domnului a umplut Cortul” (Exod 40:34). Dumnezeu vorbeşte nu doar din Cort, ci din gloria care umplea acest Cort. De aceea, putem afirma că, prezentarea jertfelor înseamnă un Dumnezeu manifestat în glorie. Gloria lui Dumnezeu străluceşte într-un mod deplin doar în Domnul Isus Hristos şi aceasta mai ales prin intermediul aspectelor jertfei Sale, este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea fiinţei Lui” (Evrei 1:3)

        În Levitic, odată cu destăinuirea secretului slavei lui Dumnezeu, Moise şi întreg poporul vor fi invitaţi să se apropie de Dumnezeu pe principiul jertfei care-L înfăţişează pe Domnul Isus Hristos.

        Sistemul de jertfe constituia elementul de bază din cadrul închinării publice a poporului Israel. Semnificaţia jertfei ca întreg şi a jertfelor individuale în special, poate fi determinată de simbolismul folosit şi de modul în care erau folosite acestea în închinare. Două lucruri par să fie accentuate: păcatul trebuie să fie iertat şi înlăturat, iar părtăşia pierdută cu Dumnezeu trebuie să fie restaurată şi menţinută.[1] Am amintit deja faptul că Noul Testament, în special Epistola către Evrei, ne ajută să înţelegem semnificaţia şi relevanţa jertfelor atât în contextul lor iniţial cât şi în prezent.

        Dumnezeu este sfânt şi nu va permite păcatului şi necurăţiei să stea în prezenţa Lui. Pentru a stabili o relaţie între Dumnezeu şi păcătoşi, trebuie să se aducă o jertfă, înlocuind astfel o viaţă neprihănită cu una păcătoasă. În perioada Vechiului Testament, animalele au fost folosite ca jertfe înlocuitoare pentru ispăşirea păcatelor. Viaţa animalului este acceptată în locul vieţii păcătosului (Evrei 9:22). Pedeapsa cu moartea, dată pentru păcat, este transferată înlocuitorului. De fapt, animalul jertfit nu îndepărtează păcatul, ci Îl simbolizează pe Cel care va reuşi să împlinească acest scop măreţ – Domnul Isus Hristos (Evrei 10:4,10).

Se poate observa o anumită evoluţie în cadrul jertfelor din Levitic[2]:

1. Arderea de tot (1:1-17) – este jertfa pentru ispăşire. Aceasta este jertfa majoră, deoarece iniţiază o relaţie corectă între Dumnezeu şi păcătos. Animalul de jertfă sau pasărea trebuie să fie fără cusur. Legătura dintre păcătos şi jertfă este exprimată astfel: „Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el” (1:4). Cu excepţia pielii, animalul este jertfit în întregime lui Dumnezeu prin foc.

2. Jertfa de mâncare (2:1-16) – înseamnă sfinţirea întregii vieţi, dedicarea acestuia lui Dumnezeu. Păcătosul justificat, declarat neprihănit prin jertfa de ispăşire, răspunde plin de recunoştinţă prin aducerea jertfei de mâncare. Odată împăcat cu Dumnezeu, păcătosul răspunde prin devotament din toată inima.

3. Jertfa de mulţumire (3:1-17; 7:11-34) – simbolizează bucuria relaţiei restaurate. Spre deosebire de arderea de tot, unde întregul animal era mistuit de focul de pe altar, în această jertfă, doar grăsimea de pe organele interne şi rinichii sunt arse. În schimb, carnea este gătită şi mâncată de preoţi şi de popor (7:15,31-34). Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă de asemenea părtăşia cu poporul Său.

4. Jertfa pentru ispăşire (4:1-35; 6:24-30) – această jertfă constituie baza restaurării. Simbolizează menţinerea relaţiei deja stabilită, în situaţia în care păcatul a fost înfăptuit fără intenţie.

5. Jertfa pentru vină (5:14-19; 7:1-10) – serveşte la menţinerea relaţiei existente. Aceasta se aducea în cazul încălcării drepturilor altora. În acest caz, era necesară nu doar o îndepărtare a păcatului ci şi o compensaţie pentru paguba pricinuită. 

II. DEZVOLTAREA CUPRINSULUI

Leviticul începe cu momentul în care Domnul îl cheamă pe Moise, vorbindu-i din Cort. La început, Domnul prescrie cinci tipuri de jertfe: Arderea de tot, Jertfa de mâncare, Jertfa de mulţumire, Jertfa pentru ispăşire şi Jertfa pentru vină.

1. ARDEREA DE TOT - 1:1-17

a.   Capitolul 1 se ocupă de Arderea de tot. Existau trei trepte, în funcţie de posibilităţile materiale ale celui care aducea jertfa:

-          un taur din turmă – un mascul fără cusur (v.3, 5);

-          un berbec sau un ţap – un mascul fără cusur (v.10);

-          turturele sau pui de porumbei (v.14).

Cel care aducea jertfa, venea la uşa Cortului, punea mâna pe capul animalului, îl înjunghia apoi jupuia animalul şi-l tăia în bucăţi şi spăla măruntaiele şi picioarele cu apă.

        Preoţii aveau datoria să stropească sângele animalului de jur împrejur pe altar (v.5,11), apoi făceau foc pe altar şi puneau lemne pe foc (v.8,12). Tot ce se afla pe altar ardea, în afară de pielea animalului (v.13). În cazul păsărilor, preotul le rupea capul, lăsând să li se scurgă sângele în partea laterală a altarului. Apoi punea guşa cu penele ei şi le arunca în partea de est a altarului, după care despica trupul păsării fără să-l taie în bucăţi şi ardea pasărea pe altar.

        Tot ce ardea pe altar aparţinea lui Dumnezeu. Pielea era dată preoţilor iar cel care aducea jertfa nu primea nici o parte.

        Persoana care aducea o ardere de tot exprima completa sa predare şi devotamentul integral pentru Domnul. Aflăm din alte părţi ale Scripturii că această jertfă era adusă în diferite şi multiple ocazii. De obicei, Arderea de tot Îl simbolizează pe Domnul Isus Hristos, Cel fără pată, fără cusur, adus ca jertfă lui Dumnezeu. Pe altarul de la Golgota, Mielul lui Dumnezeu a fost mistuit cu totul de flăcările dreptăţii divine.

b.    Referitor la simbolistica acestei jertfe, precum şi la legătura dintre jertfă şi păcat, vom privi la două afirmaţii complementare bazate pe afirmaţia versetului 4 din capitolul 1: „… ca să facă ispăşire pentru el”.

        În legătură cu această afirmaţie, H.L.Heijkoop, scrie: „Jertfa arderii de tot nu prezintă partea lucrării Domnului Isus care este în legătură cu păcatele noastre – această parte este prezentată în jertfa pentru păcat şi în jertfa pentru vină. Jertfa arderii de tot este în legătură numai cu slăvirea lui Dumnezeu, mult mai presus decât era necesar cu privire la păcatele noastre. Şi totuşi aici se spune „ca să facă ispăşire”.”[3]

        De asemenea, Ion Socoteanu, analizând jertfele levitice, afirmă: „În această privinţă trebuie să recunoaştem că mulţi credincioşi se încurcă, pentru că regăsesc în preocuparea arderii de tot ceva care la prima vedere are o înfăţişare negativă, ispăşirea vorbind de spălarea păcatelor, a faptelor din trecut. Şi apare nedumerirea aceasta, dacă în contextul arderii de tot este potrivită înfăţişarea, chiar şi simbolică, a iertării, a curăţirii, a ispăşirii de păcatele noastre. Pot fi subliniate două aspecte:

        1. Ispăşirea de care este vorba aici este cuprinsă în cadrul larg al arderii de tot, aceasta fiind un simbol al jertfei în care Domnul Hristos S-a adus pentru Dumnezeu în totul; ea cuprindea toate celelalte aspecte ale jertfelor, deci şi ispăşirea.

        2. Pentru noi, ispăşirea înseamnă iertare de păcate, dar în contextul Vechiului Testament avea o altă înfăţişare, aceea de „acoperire”. Sângele jertfelor aduse în timpul Vechiului Testament nu ierta păcatele, ci le acoperea în faţa privirilor celor care le făceau şi înaintea lui Dumnezeu, până la venirea Domnului Hristos, care avea să şteargă păcatele cu propriul Său sânge.”[4]

c.    Nu putem să nu fim de acord cu aceste două afirmaţii, dacă înţelegem sensul ebraic al cuvântului „ispăşire” – mă acoperă. Aşa că Dumnezeu când mă vede, nu vede păcatele mele. El priveşte numai sângele, care vorbeşte de o judecată dreaptă. Atunci înţelegem cum este folosit cuvântul „ispăşire” în contextul arderii de tot. Mă acoperă, la fel cum Adam şi Eva au fost acoperiţi cu pielea jertfei. Dumnezeu nu-i mai vedea ca oameni păcătoşi, ci îmbrăcaţi în nevinovăţia animalelor care au murit în locul lor.

        Textele Biblice ne vorbesc în multe locuri despre însemnătatea acestei acoperiri în Hristos. De exemplu, citim despre Biserica pe care Domnul o înfăţişează „slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5:27). Cum este acest lucru posibil? Este sfântă şi fără prihană pentru că El este sfânt şi fără prihană şi pentru că se înfăţişează El în locul ei înaintea lui Dumnezeu.

        Acceptarea înaintea Domnului şi ispăşirea erau posibile doar în momentul în care omul venea în prezenţa Domnului, îşi punea mâna pe capul animalului ce urma să fie jertfit, mărturisind prin aceasta că cei doi – om şi jertfă – sunt una, se identifică. În acelaşi mod, ispăşirea este posibilă, reală în viaţa credinciosului, atunci când acesta se apropie de Dumnezeu prin intermediul jertfei desăvârşite a Domnului Isus Hristos. Devenind una cu Hristos, contopindu-se cu El, în moartea Lui, păcatele sunt nu doar acoperite, ca în vechime ci sunt şterse, date la o parte.

        Prin urmare, putem afirma că Arderea de tot reprezintă mai presus de toate, imaginea Domnului Isus Hristos, aşa cum El S-a dăruit pe Sine însuşi în totalitate pentru Dumnezeu.

2. JERTFA DE MÂNCARE - 2:1-16

a.    Jertfa de mâncare se aducea din făină sau din grâne. Existau diverse tipuri de jertfe de mâncare: Din făină, cu ului şi cu tămâie (v.1). Aceasta nu se gătea, ci se lua doar un pumn din ea şi se ardea pe altar (v.2). Existau trei tipuri diferite de pâini sau turte: coaptă în cuptor (v.4), coaptă în tigaie (v.5) şi gătită într-o tigaie acoperită (v.7). Mai erau apoi grânele, reprezentând primele roade ale recoltei, prăjite în foc (v.14). Versetul 12 se referă la o jertfă specială de mâncare care trebuia arsă pe altar, deoarece conţinea plămădeală.

        Nu era voie să se folosească plămădeală la aceste jertfe de mâncare (11), întrucât presupuneau fermentare şi dulceaţă naturală. Dar la jertfe se adăuga sare, ca semn al legământului încheiat între Dumnezeu şi Israel, sarea aceasta fiind numită sarea legământului (v.13) şi semnificând faptul că legământul nu putea fi anulat.

        Cel care aducea jertfa, o pregătea acasă şi o aducea la preoţi (v.2,8). Preotul prezenta jertfa la altar, apoi lua un pumn din ea şi o ardea pe altar (v.2,9). Acest pumn, ars pe altar împreună cu toată tămâia, era al Domnului. Preoţii aveau voie să ia pentru ei restul jertfei, ca hrană (v.3,10). Preotul care oficia avea dreptul să ia din tot ce se cocea sau gătea într-un vas sau într-o tigaie. Tot ce era amestecat cu ulei şi tot ce era uscat aparţinea restului preoţilor. Cel care aducea jertfa nu primea nici o parte din ea.

        Persoana care aducea Jertfa de mâncare recunoştea belşugul de lucruri bune pe care i l-a dăruit Dumnezeu în viaţă, reprezentat prin făină, tămâie, ulei şi vin.

        Ca simbol, această jertfă reprezintă perfecţiunea morală a vieţii Domnului Isus Hristos (făina), nepătată de păcat (fără plămădeală), de o mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu (tămâia) şi plină de Duhul Sfânt (uleiul).[5]

b.   C.H.Mackintosh, afirmă referitor la simbolistica acestei jertfe: „Să căutăm să pătrundem acum „darul de mâncare” care arată într-un fel foarte lămurit, pe „Omul Hristos Isus”… În darul de mâncare nici nu este vorba de stropirea cu sânge. Vedem aici pe Hristos, trăind, mergând şi slujind aici pe pământ.”[6] „… darul de mâncare nu înfăţişează pe Hristos purtând păcatul. Il înfăţişează însă în viaţa Sa desăvârşită de aici, de pe pământ, viaţă în care a suferit fără îndoială, dar nu purtând păcatul, nu ca locţiitor, nu suferind mânia din partea lui Dumnezeu”.[7]

        Aceeaşi simbolistică îndreptată spre „Omul Hristos Isus” o prezintă şi H.L.Heijkoop atunci când afirmă: „Jertfa de mâncare nu era o jertfă de animale, nu era o jertfă de sânge. Aceasta ne spune imediat că nu stă în legătură directă cu crucea. Nu spun că nu are nimic de a face cu ea, însă nu mai are crucea ca idee principală. Punctul central aici nu este lucrarea Sa pe cruce, ci viaţa Sa de pe pământ, chiar dacă în aceasta se include şi faptul că El a fost ascultător până la moarte, da până la moarte pe cruce”.[8]

c.  Referitor la caracteristicile vieţii pământeşti ale Domnului Isus Hristos prezentate în simbolistica jertfei de mâncare, cel mai bine putem înţelege privind la ingredientele obligatorii care trebuiau folosite: floarea de făină, untdelemnul, tămâia şi sarea. Toate acestea vin ca un argument şi ca o completare a celor afirmate de Heijkoop, respectiv Mackintosh – jertfa de mâncare îl înfăţişează pe Omul Isus Hristos, viaţa Sa desăvârşită trăită pe acest pământ.

        Primul ingredient descris în contextul jertfei de mâncare, floarea de făină, este o imagine a Domnului Isus Hristos ca Om desăvârşit, un simbol al umanităţii Sale perfecte. Însă această viaţă perfectă, va fi zdrobită prin suferinţă. Bobul de grâu căzut din cer va fi zdrobit mai înainte de a fi pus în pământ ca să moară, căci înainte de suferinţele îndurate pe altar, în cuptor, în tigaie sau pe grătar, cea dintâi măsură de suferinţă va fi cea înfăţişată prin zdrobirea totală a bobului de grâu, transformat în floare de făină. De asemenea, floarea de făină este curată, albă şi strălucitoare, iar aceste calităţi vorbesc despre viaţa sfântă, neîntinată de absolut nimic, a Domnului Isus Hristos.

        Al doilea ingredient obligatoriu folosit în prepararea jertfelor de mâncare, untdelemnul, este o imagine a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care dă valoare deosebită vieţii Domnului Isus Hristos. Untdelemnul este înfăţişat de Cuvânt prin trei moduri posibile de adăugare la jertfele de mâncare: prin frământare, prin stropire sau ungere şi prin turnare, ca o revărsare din belşug. Sunt simboluri ale prezenţei Duhului Sfânt în viaţa Domnului Isus Hristos, ale spiritualităţii Sale adăugate la umanitatea Lui desăvârşită, ale divinităţii manifestate în viaţa Sa.

        Cel de-al treilea ingredient obligatoriu, tămâia, era o mireasmă care se adăuga numai la jertfele de mâncare. Când se aminteşte, după aducerea acestei jertfe, că a fost mistuită de foc, înălţând un miros plăcut înaintea Domnului, parfumul era dat de tămâie, simbol al Domnului Isus Hristos în plinătatea slavei Sale morale, manifestate în timpul zilelor vieţii Sale pământeşti.

        Ultimul ingredient obligatoriu este sarea. Semnificaţia acestui element o putem înţelege şi în lumina Noului Testament, când Domnul Isus Hristos vorbeşte despre rolul sării, acela de a da gust (Matei 5:13). Însă, privind la versetul 13 din capitolul 2, putem remarca un al doilea aspect, anume că sarea este un semn al legământului dintre Dumnezeu şi om. Este deci, o înfăţişare a vieţii pământeşti a Domnului Isus Hristos, trăită în totală dependenţă de Dumnezeu.

        Aşa cum am afirmat deja, putem concluziona că Jertfa de mâncare reprezintă o imagine a Domnului Isus Hristos ca Om desăvârşit, aşa cum El L-a glorificat pe Dumnezeu în timpul existenţei Sale pământeşti.

3. JERTFA DE MULŢUMIRE - 3:1-17; 7:11-34

a.   Jertfa de mulţumire sau de pace sărbătorea împăcarea (pacea) cu Dumnezeu, bazată pe sângele ispăşitor. Era o sărbătoare a bucuriei, iubirii şi părtăşiei.

       Şi în cazul acestei jertfe, existau trei alternative:

-          un animal din cireadă, boi sau vite, mascul sau femelă (v.1:5);

-          un miel din turmă, mascul sau femelă (v.6-11);

-          o capră din turmă, mascul sau femelă (v.12-17).

Cel care aducea jertfa de mulţumire trebuia să aducă animalul înaintea Domnului la poarta

curţii (v.1,2,7,12), îşi punea mâna pe capul lui (v.2,8,13) şi îl înjunghia la uşa Cortului (v.2,8,13). Apoi trebuia să separeu anumite părţi din animal – grăsimea, rinichii şi grăsimea de pe ei, de pe coaste şi ficat – pe care le ardea apoi pe altar. Preotul trebuia să stropească sângele pe altar, de jur împrejur (v.2,8,13) şi să ardă partea Domnului deasupra arderii de tot (v.5).

        Partea Domnului, numită mâncarea unei jertfe mistuită de foc (v.11), era grăsimea, rinichii şi grăsimea de pe ei, de pe coapse şi prapurul ficatului. În Levitic 7:32-33 se menţionează că preotul care oficia slujba primea coapsa dreaptă, iar ceilalţi preoţi primeau pieptul animalului (7:31). Cel care aducea jertfa de mulţumire, primea restul jertfei (7:15-21). Aceasta este singura jertfă la care cel ce o aducea, primea o parte din ea, probabil pentru a o consuma împreună cu familia sau prietenii – un fel de masă a părtăşiei.

        Persoana care aducea această jertfă exprima recunoştinţa şi bucuria sa pentru pacea care îi umplea inima, în starea sa de părtăşie cu Dumnezeu. O persoană putea aduce o jertfă de mulţumire şi în legătură cu un jurământ făcut Domnului sau ca motiv de recunoştinţă pentru o favoare deosebită ce i s-a făcut.

        Referitor la simbolul acestei jertfe, putem afirma că ea reprezintă lucrarea isprăvită a Domnului Isus Hristos în relaţie cu credinciosul. Domnul Isus Hristos este pacea noastră (Efeseni 2:14), după ce a făcut pace prin sângele Său vărsat pe cruce (Coloseni 1:20). În Hristos, Dumnezeu şi omul păcătos se întâlnesc în pace. Dumnezeu este satisfăcut pentru că s-a făcut ispăşire pentru păcat, păcătosul este îndreptăţit şi ambii sunt mulţumiţi.     

b.    Privind la această jertfă, de departe putem afirma faptul că ea, ne duce cu gândul la acea legătură şi părtăşie dintre om şi Dumnezeu, bazate pe jertfă, pe legământ. Referitor la acest aspect, atât Heijkoop cât şi Schultz, fac referire în studiile lor.

        „Jertfa de pace (de mulţumire) era în întregime voluntară. Incluzând reprezentarea şi ispăşirea, acest sacrificiu avea ca principală trăsătură masa de jertfă. Aceasta reprezenta comuniunea şi părtăşia vie dintre om şi Dumnezeu. La masa de jertfă, familia şi prietenii aveau permisiunea de a se alătura celui care jertfea. … În felul acesta israelitul avea privilegiul de a se bucura în mod practic de legătura sa cu Dumnezeu bazată pe legământ.”[9]

        Acelaşi adevăr este susţinut de Heijkoop, afirmând: „În Levitic 3, avem jertfa de mulţumire (pace). Ea este în legătură cu arderea de tot, însă ne spune că noi, ca rezultat al lucrării Domnului Isus – putem avea părtăşie cu Dumnezeu, putem avea parte cu El la ceva. La cruce, Dumnezeu şi credinciosul se preocupă cu aceeaşi lucrare. În jertfa de mulţumire vedem, deci, ceea ce avem împreună cu Dumnezeu.”[10]

c.     Pe lângă cele prezentate în capitolul 3 referitor la jertfa de mulţumire, în capitolul 7 citim faptul că, oricine din popor, care era curat, avea voie să mănânce din ea. Citim că o parte din jertfă era dată lui Dumnezeu, numind-o masa Sa, pâinea Sa. Preoţii care aduceau jertfa primeau şi ei o parte. În cele din urmă, poporul mânca din ea, nu doar cel care jertfea. Avem astfel aici o jertfă din care mânca Dumnezeu şi din care mânca tot poporul. Vedem deci aici o masă a familiei lui Dumnezeu, unde erau adunaţi să mănânce din această jertfă.

        Aşa cum am menţionat şi la început, această jertfă de mulţumire ne duce cu gândul la lucrarea înfăptuită de Domnul Isus Hristos în relaţie cu credinciosul. După ce a făcut pace cu Dumnezeu prin sângele vărsat pe cruce, Dumnezeu este mulţumit pentru că s-a făcut ispăşire pentru păcat, păcătosul este îndreptăţit, prin urmare, ambii pot sta acum la masa mulţumirii, într-o părtăşie deplină.

        Ca o concluzie la cele amintite, putem spune că Jertfa de mulţumire reprezintă imaginea Domnului Isus Hristos ca Mijlocitor, care a făcut pace, aducându-l pe credincios într-o părtăşie deplină cu Dumnezeu.

4. JERTFA PENTRU ISPĂŞIRE - 4:1-35; 6:24-30

 a.   Primele trei jertfe amintite – Arderea de tot, Jertfa de mâncare şi Jertfa de mulţumire – au avut un loc bine stabilit în viaţa de închinare publică a poporului Israel. De asemenea, acestea puteau fi aduse oricând Domnului, în mod voluntar, de către oricine.

        Israeliţilor li s-a poruncit însă să aducă următoarele două jertfe în cazul în care cineva a păcătuit – Jertfa pentru ispăşire şi Jertfa pentru vină.

        Jertfa pentru ispăşire sau Jertfa pentru păcat, a fost rânduită şi poruncită unui popor care a fost deja răscumpărat. Ea nu se referă la un păcătos care vine la Domnul căutând salvarea, ci îl are în vedere pe un israelit aflat sub legământul încheiat de Domnul cu poporul Său răscumpărat. Are în vedere păcatele săvârşite după momentul răscumpărării, în mod inconştient sau neintenţionat.

        Existau diferite tipuri de jertfe, în funcţie de persoana care a păcătuit:

-          Marele preot, dacă prin păcatul său a adus vină asupra poporului (v.3), trebuia să aducă un viţel fără cusur. Întreaga adunare aducea de asemenea un viţel (v.13);

-          O căpetenie (v.22), aducea un ţap fără cusur;

-          O persoană de rând (v.27) aducea o capră fără cusur (v.28) sau o oaie fără cusur (v.32).

Cel care aducea jertfa, aducea animalul la uşa Cortului, îl prezenta Domnului, îşi punea

mâna pe capul său, îl înjunghia şi despărţea grăsimea, rinichii şi prapurul ficatului. Dacă toată adunarea lui Israel a păcătuit (v.13), bătrânii adunării trebuiau să facă acest ritual în locul adunării (v.15). Moartea animalului era considerată, în mod simbolic, drept moartea păcătosului.

        Marele preot trebuia să ducă sângele în locul prea sfânt, atât pentru el cât şi pentru întreaga adunare. Îl stropea de şapte ori în faţa perdelei şi pe coarnele altarului de aur al tămâierii, apoi turna restul sângelui la piciorul altarului pentru arderile de tot. (v.5,6,16,17,18). Pentru toate categoriile de israeliţi, preotul ardea grăsimea, rinichii, grăsimea de deasupra ficatului, ficaţii şi prapurul ficatului pe altarul pentru arderile de tot. (v.8-10,19). Restul animalului era dus afară din tabără şi ars (v.11,12,21).

        Partea Domnului era cea care se ardea pe altar – grăsimea, rinichii, prapurul ficatului. Preotului i se permitea să mănânce carnea adusă jertfă de o căpetenie sau de un om de rând, deoarece sângele acestor jertfe nu era dus în sfânta sfintelor cum era cazul la jertfele marelui preot sau ale întregii adunări. Nici o parte a jertfelor de mai sus nu era pusă deoparte pentru cel care le aducea.

        Jertfa pentru ispăşire avea în vedere acele păcate care nu erau comise în mod intenţionat, nu au fost înfăptuite ca act de sfidare sau de răzvrătire. Pentru păcatul intenţionat nu exista jertfă ci pedeapsa cu moartea (Numeri 15:30). Persoana care aducea o jertfă pentru ispăşire (pentru păcat) recunoştea că a păcătuit fără intenţie, datorită slăbiciunii sau neatenţiei. Ea dorea iertare şi curăţire.

        Jertfa pentru ispăşire ne îndreaptă privirile, în mod simbolic, spre Domnul Isus Hristos care a fost făcut păcat pentru noi, deşi El nu a cunoscut nici un păcat.

b.     Referitor la însemnătatea şi valoarea acestei jertfe de ispăşire, Heijkoop porneşte de la ideea că aceasta nu se referă la lucrarea Domnului Isus pe cruce, prin care toţi au obţinut iertarea de păcate, ci ne duce cu gândul la acele situaţii din viaţa credinciosului în care, fără intenţie, păcătuieşte afectând astfel relaţia dintre el şi Dumnezeu. „Nu este vorba aici că un păcătos trebuie să fie făcut corespunzător prezenţei lui Dumnezeu. Am văzut că în acest capitol nu este vorba de felul cum un păcătos poate veni la Dumnezeu, ci că aici este vorba de relaţiile lui Dumnezeu, care locuieşte în mijlocul poporului Său, care merge la acest popor al Său, cu care El vrea să aibă părtăşie. … Aici însă este vorba de părtăşia practică – nu între Dumnezeu şi omul natural, ci între Dumnezeu şi poporul Său”.[11]

        Ion Socoteanu, completând acest adevăr, subliniază faptul că, oricât am încerca, această părtăşie cu Domnul va fi afectată uneori. Nu este vorba, desigur, de o viaţă trăită în păcat, condusă de păcat, ci de acele păcate săvârşite fără intenţie sau fără ştiinţă. „…toţi suntem vulnerabili în ce priveşte păcatul, fără nici o deosebire. Putem avea poziţii deosebite, şi Dumnezeu le va recunoaşte, pentru că se va vorbi pe rând, despre un preot, toată adunarea, un conducător, şi un om de rând, dar de sus până jos, de la toată adunarea şi până la unul singur, toţi sunt vulnerabili în ceea ce priveşte păcatul; nici unul în afara posibilităţii de a păcătui, nici unul nu este imun faţă de păcat.”[12] În continuare, însă, este subliniat faptul că, prin aducerea jertfei pentru ispăşire, Dumnezeu oferă harul de a reintra în comuniune cu El.

c.     În Iacov 3:2, apostolul Pavel afirmă: „Toţi greşim în multe feluri”, incluzându-se în această categorie, pentru că „nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:10). Singura excepţie faţă de toţi cei care sunt vinovaţi şi vulnerabili în faţa păcatului, este Domnul Isus Hristos. El este singurul om neprihănit, care, trăind în aceleaşi condiţii ca fiecare din noi, a dovedit că păcatul nu ţine de condiţiile de pe pământ, ci de inimă. El a trăit pe pământ fără păcat, în timp ce noi, în aceleaşi condiţii, nu numai că am fost vinovaţi, aceasta până la întoarcerea noastră la Dumnezeu, dar toţi rămânem vulnerabili în ce priveşte păcatul, chiar după aceea.

        Prin urmare, Jertfa pentru păcat trebuia adusă în situaţia în care cineva a păcătuit fără intenţie, fiind nevoie de restaurarea relaţiei cu Dumnezeu.

5. JERTFA PENTRU VINĂ -  5:14-19; 7:1-10

a.    Trăsătura distinctivă a acestei jertfe este faptul că trebuia să se facă restituire pentru păcatul săvârşit, înainte de a fi adusă jertfa (5:16).

        Existau mai multe tipuri de păcat pentru care trebuia să se aducă o astfel de jertfă:

-          nelegiuire împotriva lucrurilor închinate Domnului (5:15) – a nu acorda Domnului ceea ce-I aparţine;

-          comiterea din neştiinţă a unei fapte interzisă de Domnul (5:17);

-          încălcarea legii faţă de un om (6:2) – purtarea cu înşelăciune faţă de aproapele său.

        Pentru toate acestea trebuia adus ca jertfă un berbec fără cusur (5:15,18; 6:6). În cazul unui păcat faţă de Dumnezeu, mai întâi, cel care aducea jertfa pentru vină trebuia să aducă preotului partea cu care L-a înşelat pe Domnul, cu un adaos de douăzeci de procente (5:16). Apoi aducea animalul la marele preot, îl prezenta Domnului, îşi punea mâinile pe capul animalului şi îl înjunghia. Apoi scotea grăsimea, coada, rinichii şi prapurul ficatului. Preotul trebuia să stropească sângele pe altar, de jur împrejur (7:2), apoi ardea grăsimea, coada, grăsimea care acoperă măruntaiele, rinichii şi prapurul ficatului pe altar (7:3-4).

        Partea Domnului era cea care era arsă pe altar (7:5). Preotul care aducea jertfa primea pielea animalului (7:8). Toţi preoţii trebuiau să mănânce din carnea animalului (7:6). Cel acre aducea jertfa, nu primea nici o parte din carnea animalului.

        Procedura era aceeaşi şi în cazul unui păcat comis împotriva aproapelui. În ambele cazuri, trebuia să se achite mai întâi o penalitate de douăzeci la sută, menită să-i aducă aminte că păcatul nu aduce profit, ci se plăteşte scump.

b.     Ion Socoteanu, analizând expresiile întâlnite în capitolul 4 şi 5 – jertfa pentru păcat respectiv jertfa pentru vină, concluzionează afirmând că ambele au în vedere păcatul. Diferenţa constă în faptul că, în capitolul 4 păcatul însemna încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu, iar în capitolul 5, păcatul se referea la abaterea de la o recomandare a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu are caracter de poruncă. În ambele situaţii, fapta comisă sau omisă, prezenta aceeaşi gravitate în ochii lui Dumnezeu.

        El afirmă: „ În ce priveşte folosirea unei alte expresii pentru a încadra aceeaşi faptă, sunt de remarcat două aspecte:

        Întâi că în capitolul 4, păcatul este înfăţişat ca o încălcare a uneia din poruncile lui Dumnezeu (se reia ca un refren expresia „a păcătuit, făcând împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute şi făcându-se astfel vinovat”), în timp ce în capitolul 5 nu este vorba de o încălcare a unei porunci explicite, ci o abatere de la o recomandare a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu are caracter strict de poruncă.

        În al doilea rând, aceste cuvinte sunt adresate unui alt nivel de conştiinţă în ceea ce priveşte răspunderea omului faţă de Dumnezeu. În adevăr, nu privim întotdeauna cu aceeaşi gravitate faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Putem spune că o abatere de la o recomandare sau de la o lege care stabileşte relaţii corecte poate fi apreciată fie ca o incorectitudine, fie ca o greşeală, ca mod de prezentare sub aspectul răspunderilor morale. Aceeaşi faptă poate fi considerată o nedreptate (o vină, o culpă), când este apreciată sub aspect juridic, sau poate fi considerată păcat, când este apreciată înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul Suprem. Înaintea Divinităţii, când suntem vinovaţi, suntem păcătoşi, chiar dacă în justiţia omenească suntem consideraţi doar vinovaţi, nu şi păcătoşi.”[13]

        Fără a-l contrazice pe Socoteanu – chiar dacă la o analiză superficială aşa se pare – Heijkoop vorbeşte despre păcat şi vină dintr-o altă perspectivă, afirmând că ambele ne duc cu gândul la aceeaşi gravitate a faptei, dar insistă în mod special pe diferenţele, particularităţile fiecărui termen.

        „În textul citit astăzi este vorba numai de jertfa pentru vină. Cuvântul ebraic tradus prin „vină” înseamnă: să fii dator faţă de cineva căruia îi datorezi ceva. Şi prin aceasta vedem că este o diferenţă între jertfa pentru vină şi jertfa pentru păcat. Cuvântul jertfă pentru păcat spune deja că este vorba despre păcat şi nimic altceva, în timp ce la jertfa pentru vină, vina stă pe primul plan. Sunt două lucruri strâns legate unul de altul, dar care nu sunt acelaşi. … Vedem aici o altă parte a păcatului, care de cele mai multe ori, însă nu totdeauna, stă în legătură cu jertfa pentru păcat. Este vorba de vina care reiese prin aceea că cineva păcătuieşte prin vinovăţia faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele. … În legătură cu aceasta vedem ceva nou. Când prin păcatul meu cineva este păgubit – fie Dumnezeu fie oamenii – atunci nu este suficient ca eu să mă judec în lumina lui Dumnezeu. Într-adevăr, şi aceasta este necesar, ca eu să mă reîntorc înapoi la cruce ca să recunosc cât de îngrozitor este păcatul înfăptuit, prin aceea că eu văd cât de mult a trebuit Domnul să sufere pentru aceasta, însă şi cât de desăvârşit de suficientă a fost lucrarea însăşi pentru acest păcat. Însă în acelaşi timp eu trebuie nu numai să recunosc că am făptuit o greşeală, ci eu trebuie şi să repar ceea ce am făcut greşit. De îndată ce este vorba despre vină, cârmuirea lui Dumnezeu intră în acţiune şi sub această cârmuire trebuie reparată orice greşeală.”[14]

c.    Privind la afirmaţiile lui Socoteanu, putem concluziona că în esenţă, păcatul şi vina, aşa cum sunt ele întâlnite în Scriptură, ne duc cu gândul la unul şi acelaşi lucru.

       Privind lucrurile din punct de vedere practic, în viaţa obişnuită întâlnim situaţii când cineva a făcut un lucru nepotrivit. Constrâns să înţeleagă, acesta ar putea spune „am greşit”, iar dacă este pătruns mai departe de lumina Cuvântului, va spune :”sunt vinovat, greşeala mea este o abatere morală, o vină”, dar mai trebuie făcut un pas, acela de a recunoaşte greşeala nu numai ca vină, ci ca păcat. Uneori ne este greu să spunem că am greşit, ne este şi mai greu să recunoaştem că suntem vinovaţi, dar cel mai greu lucru este să admitem că suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu.

        Dacă în capitolul 4, orice călcare a uneia din poruncile lui Dumnezeu era un păcat şi pentru oricine se făcea vinovat trebuia adusă o jertfă pentru păcat, în capitolul 5 sunt înfăţişate încadrate la un alt nivel al conştiinţei spirituale. acestea nu apar de la început ca fiind păcate, ci apar ca o vină sau ca o greşeală, însă Cuvântul lui Dumnezeu le încadrează exact şi propune pentru rezolvarea lor aceeaşi soluţie, o jertfă pentru păcat. Prin urmare, putem afirma că vina şi păcatul sunt două expresii care se referă la aceeaşi faptă, însă exprimă diferite niveluri de înţelegere spirituală. O conştiinţă clară, luminată de Cuvântul lui Dumnezeu, va considera orice greşeală ca păcat, iar o conştiinţă umbrită de păcat sau din lipsa maturităţii spirituale o va considera ca fiind o vină, deşi este tot un păcat. Prin urmare, din punct de vedere omenesc, firesc, între cei doi termeni – vină şi păcat – există o diferenţă. Din punct de vedere spiritual, înaintea lui Dumnezeu, păcatul este păcat, având o gravitate maximă.

        În acelaşi timp, Heijkoop, bazat pe textul Scripturii, evidenţiază diferenţa dintre cele două tipuri de jertfă – jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. În cazul jertfei pentru vină, necinstirea lui Dumnezeu prin neglijarea aducerii primelor roade, a zeciuielii sau a altor jertfe cerute, necesita nu numai restituirea dar şi un sacrificiu. Pe lângă jertfa adusă ca plată pentru păcat, trebuia să se plătească şase cincimi din lucrurile datorate (v. 15,16). Această jertfă costisitoare îl făcea conştient de plata păcatului. Când acel păcat era comis împotriva unui om, cincimea adiţională era de asemenea cerută ca despăgubire. Înţelegem deci că, încălcarea drepturilor unei alte persoane reprezenta de asemenea un păcat împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, era necesară o jertfă.

        Jertfa pentru vină, trebuia adusă aşadar în cazul în care cineva păcătuia împotriva Domnului sau a aproapelui său, fiind necesară o jertfă pentru restaurarea relaţiei cu Dumnezeu, dar şi repararea pagubei produsă, plătindu-se un adaos de o cincime.

III. CONCLUZII

        Jertfele levitice Îl revelează pe Hristos. Tyndale, în cartea sa “Prolog la cea de-a treia carte a lui Moise”[15], a spus, “Deşi jertfele şi ceremonialul nu pot fi o temelie pe care să construieşti - asta este, deşi nu putem dovedi nimic cu ele - totuşi, atunci când L-am descoperit pe Hristos şi tainele Sale, putem împrumuta figuri de stil, alegorii, comparaţii şi exemple pentru a-L descrie pe Hristos şi tainele lui Dumnezeu ascunse în Hristos, chiar celor ageri la minte: şi le putem declara mai activ şi mai raţional cu ele decât cu toate cuvintele din lume.”   

        Cu toate că jertfele din Levitic şi-au găsit toată împlinirea în Hristos, pe care L-au prefigurat şi a cărui moarte, deci, aveau menirea de a o creiona, Leviticul a devenit pentru creştini un exemplu curent de carte dificil de citit de la un capăt la altul şi, cu atât mai mult, de înţeles. Cu toate acestea, „…cartea Leviticului îl învaţă pe credincios că, apropierea de Dumnezeu şi trăirea în prezenţa unui Dumnezeu Sfânt, îl costă. Călcarea voii lui Dumnezeu, se putea rezolva; însă, păcătosul trebuia să plătească. De asemenea, exprimarea recunoştinţei faţă de binecuvântările lui Dumnezeu, se făcea printr-un dar, pe care credinciosul îl aducea şi trebuia să fie de cea mai bună calitate”.[16]

         Odată cu venirea lui Hristos, totul este schimbat. Deodată avem un nou Mare Preot, un cort mai mare şi mai desăvârşit şi o nouă jertfă. Aaron a fost mare preot cu privire la lucrurile lumii prezente; Hristos ne este „Mare Preot al bunurilor viitoare“.

        La rândul lor, jertfele levitice sunt înlăturate prin jertfa măreaţă a lui Hristos, care a intrat prin propriul Său sânge chiar în cer, loc prefigurat odinioară de Sfânta Sfintelor. Mai mult, în contrast cu preoţia aaronică, sub care se intra în acel loc o dată pe an, El a intrat în cer „odată pentru totdeauna“, pentru a-Şi începe slujba preoţească în favoarea acelora pentru care a obţinut deja o răscumpărare veşnică.

        Sângele lui Hristos, prin care a fost obţinută o răscumpărare eternă, înlătură sângele taurilor şi al ţapilor. Într-adevăr, sângele acestor animale a avut un efect sfinţitor, în privinţa curăţirii trupului (Numeri 19:7,8). Însă sângele lui Hristos curăţă conştiinţa. Sângele animalelor oferite de preoţi este complet înlăturat de „sângele lui Hristos, care S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“. Prin Duhul Sfânt a fost zămislit, prin Duhul Sfânt a umblat într-un mod perfect şi prin Duhul etern „S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“, ca Om desăvârşit.

        Astfel, Hristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat jertfa Lui măreaţă, fiind pe deplin satisfăcut cu Hristos şi cu sângele Lui vărsat. Jertfirea lui Hristos satisface sfinţenia lui Dumnezeu şi nevoia păcătosului, Hristos devenind Mijlocitor al noului legământ, Cel prin care toate binecuvântările noului legământ le sunt asigurate celor chemaţi, pentru ca ei să poată intra în făgăduinţa moştenirii veşnice

        Despre toate aceste adevăruri sfinte, am văzut vorbindu-se în mod tainic în simbolistica jertfelor levitice studiate:

1. Arderea de tot (1:1-17) – este jertfa pentru ispăşire. Reprezintă mai presus de toate, imaginea Domnului Isus Hristos, aşa cum El S-a dăruit pe Sine însuşi în totalitate pentru Dumnezeu.

Aceasta este jertfa majoră, deoarece iniţiază o relaţie corectă între Dumnezeu şi păcătos. Animalul de jertfă sau pasărea trebuie să fie fără cusur. Legătura dintre păcătos şi jertfă este exprimată astfel: „Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el” (1:4). Cu excepţia pielii, animalul este jertfit în întregime lui Dumnezeu prin foc

2. Jertfa de mâncare (2:1-16) – reprezintă o imagine a Domnului Isus Hristos ca Om desăvârşit, aşa cum El L-a glorificat pe Dumnezeu în timpul existenţei Sale pământeşti.

Înseamnă sfinţirea întregii vieţi, dedicarea acesteia lui Dumnezeu. Păcătosul justificat, declarat neprihănit prin jertfa de ispăşire, răspunde plin de recunoştinţă prin aducerea jertfei de mâncare. Odată împăcat cu Dumnezeu, păcătosul răspunde prin devotament din toată inima.

3. Jertfa de mulţumire (3:1-17; 7:11-34) – reprezintă imaginea Domnului Isus Hristos ca Mijlocitor, care a făcut pace, aducându-l pe credincios într-o părtăşie deplină cu Dumnezeu.

Simbolizează bucuria relaţiei restaurate. Spre deosebire de arderea de tot, unde întregul animal era mistuit de focul de pe altar, în această jertfă, doar grăsimea de pe organele interne şi rinichii sunt arse. În schimb, carnea este gătită şi mâncată de preoţi şi de popor (7:15,31-34). Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă de asemenea părtăşia cu poporul Său.

4. Jertfa pentru ispăşire (4:1-35; 6:24-30) – trebuia adusă în situaţia în care cineva a păcătuit fără intenţie, fiind nevoie de restaurarea relaţiei cu Dumnezeu.

Această jertfă constituie baza restaurării. Simbolizează menţinerea relaţiei deja stabilită, în situaţia în care păcatul a fost înfăptuit fără intenţie.

5. Jertfa pentru vină (5:14-19; 7:1-10) – serveşte la menţinerea relaţiei existente. Aceasta se aducea în cazul încălcării drepturilor altora. În acest caz, era necesară nu doar o îndepărtare a păcatului ci şi o compensaţie pentru paguba pricinuită.  

IV. BIBLIOGRAFIE:

1. Crossley, Gareth, Vechiul Testament Explicat şi Aplicat, Editura Făclia, Oradea, 2008

2. Handaric, Mihai, Introducere în Vechiul Testament, Carmel Print – Arad, 2009

3. Heijkoop, H.L., Slava lui Hristos în jertfe, GBV

4. MacDonald, William, Comentariul Biblic al credinciosului, Agape, Făgăraş, 2009

5. Mackintosh, C.H., Lămuriri asupra cărţilor Genezei, Exodului şi Leviticului, GBV

6. Schultz, J.Samuel, Călătorie prin Vechiul Testament, Imprimeria de Vest, Oradea, 1992

7. Socoteanu, Ion, Umbre şi lumină – Jertfele Levitice, GBV, Dillenburg, Germania, 1993

8. Tyndale, Prolog la cea de-a treia carte a lui Moise