Iosua 11:23 încheie relatarea cuceririlor armatei unite a israeliților, aflată sub comanda lui Iosua, afirmînd că „Iosua a pus stăpînire pe toată țara” și a dat-o triburilor israelite de moștenire, iar „țara s-a odihnit de război” (compară cu Iosua 21:43-45, care spune că „Domnul a dat lui Israel toată țara”). Totuși, capitolul 1 din Judecătorii, a fost nevoie ca triburile israelite să se lupte cu locuitorii Canaanului în diverse locuri, după moartea lui Iosua (de exemplu Judecătorii 1:1-3,9-17), anumite grupuri de neisraeliți rămînînd ăn țară.

     Manase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Șean și din satele dimprejurul lui, din Tanaac și satele lui, din Dor și satele dimprejurul lui, dib Ibleam și satele dimprejurul lui, din Meghido și satele dimprejurul lui, așa încît canaaniții au izbutit să rămînă în țara aceasta. (Judecătorii 1:27; compară 29-33).

   Se pare că există o contradicție între Judecătorii 1, unde scrie că triburile israelite trebuiau să continue efortul de a lua în stăpînire țara Canaanului, și textele din Iosua 11 și 21, conform cărora lucrarea de cucerire se încheiase.

   Explicații pentru rămășițele canaanite din țară - Conform textelor din Iosua 11 și 21, armata unită a israeliților, aflată sub comanda lui Iosua, a eliminat opoziția militară a rezidenților permanenți din țara Canaanului. Aceste pasaje nu spun că armata condusă de Iosua i-a izgonit sau i-a exterminat pe toți locuitorii țării, după cum poruncise Dumnezeu (Num. 33:50-53; Deuteronomul 7:1,2,16; 20:16.17). Aceste campanii erau raiduri de neutralizare, nu cuceriri teritoriale soldate cu ocuparea imediată a teritoriilor respective de către evrei. De exemplu, Iosua 11:22 amintește că un grup excepțional de anachimi (sau uriași) a rămas în Gaza, cetate pe care seminția lui Iuda a cucerit-o mai tîrziu.

   Într-adevăr, Dumnezeu le spusese israeliților că va îndepărta popoarele Canaanului în mod treptat, dintr-un motiv practic: pentru ca animalele sălbatice (periculoase) să nu se înmulțească prea repede într-o țară golită de locuitori (Deuteronomul 7:22). Prin urmare, era clar că rămăsese de datoria fiecărui trib să-i îndepărteze treptat pe locuitorii țării în perioada ulterioară momentului în care armata unită avea să-și încheie lucrarea și să fie dizolvată. Această continuare se regăsește descrisă în textul din Judecătorii 1. Dar, pentru că triburile israelite nu au îndeplinit în mod adecvat misiunea pe care Dumnzeu le-a încredințat-o, ele au întîmpinat o rezistență continuă și s-au confruntat cu o serie de influențe rligioase negative din partea neisraeliților pe care i-au lăsat în țară (compară Numeri 33:55.56 cu Judecătorii 2:2,3,20-23; 3:1-6).

   O cucerire în două etape - Cărțile biblice Iosua și Judecătorii vorbesc despre două etape în procesul de cucerire a țării. Prima fază, cea de cucerire militară a fortărețelor canaanite, a fost îndeplinită cu succes sub conducerea lui Iosua. A doua fază, cea de îndepărtare completă a locuitorilor Canaanului, a fost realizată doar în parte de către armatele fiecărei seminții. Iosua nu le-a lăsat o sarcină atît de dificilă, însă, din pricina faptului că ei nu au dus-o cu credincioșie pînă la capăt, puterea armatei inamice a crescut, iar israeliții au întîmpinat din nou o opoziție formidabilă (Judecătorii 1). Astfel, cucerirea a fost parțial anulată.

   În concluzie, nu există nici o contradicție reală între Iosua și Judecătorii. Iosua și armata lui unită au cucerit Canaanul prin înfrîngerea armatelor din acest teritoriu. Totuși, triburile israelite le-au îngăduit locuitorilor țării să rămînă fără a-i distruge sau a-i alunga, astfel că acești neisraeliți au putut să lupte din nou.

                                                                    Filistenii

   Numele „filisteni” se poate recunoaște în mai multe limbi. În ebraică sunt cunoscuți ca pelishtim, care este tradus în engleză cu philistines (în romînă, filisteni - n.r.). În izvoarele egiptene, ei sunt enumerați printre Popoarele Mării. Sunt îndeosebi cunoscuți pentru rolul jucat în invadarea Egiptului de către Popoarele Mării, care au dost spulberate de faraonul Ramses al III-lea (cca 1183-1152 î. Hr.) într-o bătălie pe uscat și pe mare, în Deltă. Scene detaliate ale acestei lupte sunt înfățișate pe zidul exterior nordic al templului lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, vizavi de Luxor.

   Originea filistenilor nu este încă sigură. Biblia afirmă că filistenii au venit din Caftor (Deuteronomul 2:23; Ieremia 47:4; Amos 9:7), care este în general identificat cu Creta. Numele de cheretiți a fost echivalat cu cretani. Se pare că ei erau un subgrup al filistenilor care locuiau în Negev, nu departe de Țiclag, unde a fost casa lui David, printre filisteni (cf. 1 Samuel 30:14). Cheretiții și peletiții erau printre gărzile personale ale lui David, alături de 600 de gatiți (locuitori din Gat) (cf. 2 Samuel 15:19; 20:7,23; 1 Cronici 18:17).

   O luptă dintre israeliți și filisteni este consemnată în 1 Samuel 4:1, la Afec. Filistenii au cîștigat acea bătălie și au capturat chivotul legămîntului (1 Samuel 4:17), pe care l-au înapoiat după șape luni, deoarece Dumnezeu i-a lovit cu plăgi (1 Samuel 5:1-6:21). Mai tîrziu, cînd Samuel a devenit conducător, filistenii au atacat Israelul la Mițpa, dar Dumnezeu a acordat victoria Israelului. Cu această ocazie Samuel a ridicat o piatră memorială și a numit-o Eben-Ezer („piatra de ajutor”, 7:12). Filistenii nu au mai invadat Israelul în timpul vieții lui Samuel, iar Israelul a recucerit cetățile care fuseseră luate de filisteni (1 Samuel 7:14).