Conform înelegerii tradiționale, susținută de majoritatea teologilor de pînă la apariția criticii istorice, în timpul Iluminismului (secolul al XVII-lea), Biblia a fost scrisă de 35 de persoane, identificate nominal, de-a lungul unei perioade de 1500 de ani. În lista scriitorilor vechi-testamentari ai Bibliei se regăsesc: Moise (Pentateuhul, Iov și Psalmul 90), Iosua (cartea care-i poartă numele), Samuel (Judecătorii, Rut, posibil 1 samuel), David (majoritatea psalmilor), Asaf (Psalmii 50, 73-83), fii lui Core (Psalmii 42-49, 84, 85, 87), Heman (Psalmul 88), Etan (Psalmul 89), Solomon (Psalmii 72 și 127, cea mai mare parte din cartea Proverbele, Eclesiastul și Cîntarea Cîntărilor), Agur (Proverbele 30), Lemuel (Proverbele 31), cei patru „profeți mari” (Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel) și cei 12 „profeți mici” (ale căror cărți le poartă numele, plus Ieremia care a mai scris și Plîngerile lui Ieremia și care a editat, probabil, 1 și 2 Împărați) și Ezra (cărțile Ezra, Neemia și 1-2 Cronici). În lista scriitorilor Noului Testament se regăsesc Matei și Marcu (evangheliile care le poartă numele), Luca (Evanghelia după Luca și Faptele apostolilor), Ioan (Evanghelia după Ioan, 1-3 Ioan și Apocalipsa), Pavel (cele 14 epistole care îi sunt atribuite), Petru (1-2 Petru), Iacov și Iuda (epistolele numite după ei). Deși școala critică modernă a pus sub semnul întrebării autenticitatea paternității multora dintre cărțile biblice, există un sprijin solid pentru poziția tradițională.
Autorul suprem al Bibliei este Dumnezeu - Deși Biblia a fost scrisă de numeroase persoane, rămîne întrebare: cine a semnat cu adevărat Biblia? Printr-o serie întreagă de mijloace, Biblia subliniază că Autorul suprem al Scripturii este Dumnezeu Însuși.
Mărturia Scripturii cu privire la suprema ei autoritate divină este sintetizată în 2 Timotei 3:16,17: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Scriptura este așadar „insuflată de Dumnezeu”, gr. theopneustos, care, literal, înseamnă „respirată de Dumnezeu”. Imaginea este aceea a unui „vînt” sau Duh divin care vine asupra profetului, așa încît Scriptura este un produs al respirației divine creatoare.
Toată Scriptura - nu doar o parte - este insuflată de Dumnezeu. Aceasta include, desigur, întregul Vechi Testament, canonul biblic al bisericii apostolice (Luca 24:32,44,45; Romani 1:2; 3:2; 2 Petru 1:21). Dar, pentru Pavel, ea include deopotrivă și scrierile sacre ale Noului Testament. Folosirea cuvîntului „Scriptură” (gr. graphe „scriere”), în prima sa epistolă către Timotei (5:18), indică acest lucru. În acest pasaj, el introduce două citate prin cuvintele „Scriptura zice”: unul, din Vechiul Testament (Deuteronom 25:4) și celălalt, din cuvintele lui Isus consemnate în Luca 10:7. Astfel, termenul „Scriptură” este folosit cu referire atît la Vechiul Testament, cît și la evanghelii, ca fiind „scrieri inspirate, sacre, cu autoritate”.
Numeroase pasaje din evanghelii își reclamă veridicitatea și autoritatea la același nivel cu Scripturile Vechiului Testament (de exemplu Ioan 1:1-3; oglindind Geneza 1:1; Ioan 14:26; 16:13; 19:35; 21:24; Luca 1:2-4; Matei 1, oglindind Geneza 5; Matei 23:34). Folosirea de către Petru a termenului „Scripturi”, Petru sugerează că și corespondența lui Pavel este o parte o Scripturii. Astfel „toată Scriptura”, atît Vechiul, cît și Noul Testament, este „insuflată de Dumnezeu”.
Duhul Sfînt i-a inspirat pe scriitorii biblici - Un pasaj biblic cheie care clarifică originea divină supremă a Scripturii în raport cu capacitățile omenești limitate ale scriitorilor biblici este 2 Petru 1:19-21:
„Avem cuvîntul prorociei făcut și mai tare, la care bine faceți că luați aminte ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos pînă se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă, mai întîi de toate, să știți că nicio prorocie din Scriptură nu se tălcuiește singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia (thelemo) omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînați (phero) de Duhul Sfînt”.
În aceste versete sunt dezvoltate cîteva aspecte înrudite. Versetul 19 subliniază credibilitatea Scripturii; ea este „cuvîntul prorociei făcut și mai tare (engl. mai sigur)”. În versetul 20, aflăm de ce stau lucrurile așa: pentru că profeția nu ține de interpretarea personală a profetului, cu alte cuvinte profetul nu își introduce în profeție propriile idei. Versetul 21 dezvoltă acest punct: profeția nu vine prin thelema - inițiativa, impulsul, voința - agentului omenesc; profeții nu comunică din proprie inițiativă. Mai degrabă, scriitorii Bibliei au fost profeți care au vorbit după cum au fost mișcați, chiar mînați (phero) de Duhul Sfînt. Declarația lui Petru scoate în evidență faptul că Scripturile nu au căzut direct din cer, ci că Dumnezeu a folosit autori omenești ca să scrie Cuvîntul Său.
Un studiu aprofundat al scrierilor biblice confirmă faptul că Duhul Sfînt nu a cenzurat libertatea scriitorilor biblici, nu le-a suprimat unicitatea personalității și nu le-a neutralizat individualitatea. Uneori, aceștia și-au redat propriile experiențe (Moise, în Deuteronomul, Luca, în faptele apostolilor, psalmiștii); de asemenea, autorii prezintă diferențe de stil (comparați-i pe Isaia cu Ezechiel, pe Ioan cu Pavel); scrierile lor au presupus adesea cercetări omenești (Luca !:1-3) și oferă perspective diferite asupra aceluiași adevăr sau eveniment (de exemplu, cele patru evanghelii). Și totuși, prin inspirație, Duhul Sfînt i-a condus pe scriitorii biblici, călăuzindu-le mințile în ceea ce urmau să spună și să scrie, pentru ca prezentarea lor să nu fie doar o interpretare personală, ci cuvîntul pe deplin credibil al lui Dumnezeu, cuvînt profetic confirmat. Duhul Sfînt a „impregnat” instrumentele omenești cu adevăr divin și le-a asistat în procesul scrierii, astfel încît să consemneze cu credincioșie, în cuvinte potrivite, lucrurile primite prin revelația divină (1 Corinteni 2:10-13).
Elementele umane și cele divine din Scriptură, Cuvîntul scris al lui Dumnezeu (Evrei 4:12), sunt relaționate într-un mod extrem de complex, la fel cum se regăsesc și în Isus, Cel care este numit „Cuvîntul (întrupatal) lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:13). După cum Isus, Cuvîntul întrupat al lui Dumnezeu, era Dumnezeu pe deplin și om pe deplin (Ioan 1:1-3,14), și Cuvîntul scris este o unire inseparabilă a umanului cu divinul.
Cuvintele profetului sunt numite Cuvîntul lui Dumnezeu - Cu doar cîteva excepții, conținutul Bibliei nu a fost dictat „cuvînt cu cuvînt” de Dumnezeu, pentru ca individualitatea autorului omensc să nu fie anulată - cuvintele sunt cele alese de scriitorul omenesc. Totuși, elementele omenești și cele divine sunt atăt de inseparabile, solul uman este atît de dumnezeiește călăuzit în selectarea cuvintelor potrivite pentru a exprima gîndurile divine, încît cuvintele profetului sunt numite „Cuvîntul lui Dumnezeu”. Cuvintele Scripturii, luate individual, sunt considerate demne de încredere, transmițînd cu acuratețe mesajul divin.
Acest lucru este ilustrat de o serie de referințe nou-testamentare. Citînd Deuteronomul 8:3, Isus spune că „omul nu trăiește numai cu pîine, ci cu orice cuvînt (gr. „rhema” cuvînt, care traduce ebr. qol „orice”) care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Pavel spune despre propriul mesaj inspirat: „Vorbim despre ele nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfînt, întrebuințînd o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești” (1 Corinteni 2:13). Pavel mai scrie: „Mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci cînd ați primit Cuvîntul lui Dumnezeu auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvîntul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvîntul lui Dumnezeu care lucrează și în voi, care credeți (1 Tesaloniceni 2:13).
Afirmațiile explicite ale Noului Testament mai sunt susținute și de situațiile în care Isus și apostolii construiesc un întreg argument teologic pe un singur cuvînt esențial sau chiar pe o formă gramaticală din Noul Testament. De exemplu, în Ioan 10:34, Isus face referire la Psalmii 82:6 și la termenul „dumnezei” pentru a-Și argumenta divinitatea. El Își însoțește argumentația de elocventa remarcă: „Scriptura nu poate fi desființată” (versetul 35); ea nu poate fi anulată, desființată sau abolită, și nu își poate pierde caracterul absolut. În Matei 22:41-46, argumentul final imbatabil al lui Isus înaintea fariseilor se bazează pe temeinicia unui singur cuvînt - „Domn” - din Psalmii 110:1.
Mărturia despre sine a Scripturii este copleșitoare și fără echivoc: ea este Cuvîntul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament există aproape 1600 de apariții a patru cuvinte ebraice (în patru expresii distincte, ce prezintă ușoare variații) care indică în mod explicit faptul că Domnul a vorbit: (1) „zice (necum) Domnul”, 361 de ori, (2) „așa vorbește (`amar) Domnul, de 423 de ori, Dumnezue a zis (zibber)”, de 422 de ori, și (4) „cuvîntul (dabar) Domnului, de 394 de ori. În numeroase ocazii se indică echivalența dintre mesajul profetulu și mesajul divin: profetul vorbește în numele lui Dumnezeu (Exodul 7:1,2; cf. Exodul 4:15.16), Dumnezeu pune cuvintele Sale în gura profetului (Deuteronomul 18:18; Ieremia 1:9), mîna Domnului vine peste profet (Isaia 8:11; Ezechiel 1:3; 3:22; 37:1), sau cuvîntul Domnului vine la el (Osea 1:1; Ioel 1:1 Mica 1:1). Ieremia (cap. 25) îi mustră pe cei care îl ascultă pentru că nu a ascultat de profeți (vers. 4), lucrul echivalent cu a nu-L asculta pe Dumnezeu (vers. 7) și cu a nu asculta de „cuvintele Sale” (vers. 8).
Rezumînd mesajul profetic trimis Israelului, în textul din 2 Împărați 21:10 se relatează că „Domnul a vorbit astfel prin robii Săi proroci,”, iar 2 Cronici 36:15,16 adaugă: „Domnul, Dumnezeul părinților lor, a dat din vreme trimișilor Săi însărcinarea să-i înștiințeze. (...) Dar ei și-au bătut joc de trimișii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele și au rîs de prorocii Lui.” Mesajul profeților este mesajul lui Dumnezeu. Din acest motiv, profeții trec adesea în mod natural de la referirea lui Dumnezeu prin persoana a treia („El”), fără vreo indicație a acestei treceri (Isaia 3:1-4; 5:1-3; 27:1-3; Ieremia 16:19-21). Profeții Vechiului Testament erau siguri că mesajul lor era mesajul lui Dumnezeu!
În numeroase situații din Vechiul Testament, „stă scris” este echivalent cu „Dumnezeu spune”. De exemplu, în Evrei 1:5-13, șapte citate din Vechiul Testament Îi sunt atribuite lui Dumnezeu, însă pasajele vechi-testamentare citate nu Îi atribuie în mod specific afirmațiile direct lui Dumnezeu (Psalmi 104:4; 45:6,7; 102:25-27). Apoi, Romani 9:17 și Galateni 3:8 (care citează Exodul 9:16 și, respectiv, Geneza 22:18) dovedesc o identificare clară între Scriptură și Cuvîntul lui Dumnezeu: pasajele din Noul Testament introduc cu citarea cu „Scriptura zice”, în timp ce pasajele din Vechiul Testament Îl au pe Dumnezeu ca vorbitor. Scripturile Vechiului Testament, ca întreg, sunt considerate „cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2). În mod asemănător, Noul Testament, ca întreg, este Scriptrură „insuflată de Dumnezeu”. Deși a avut mulți scriitori omenești, Biblia are, în ultima instanță, un singur Autor - Dumnezeu Însuși!