Speranţa este unul din elementele care înflăcărează viaţa fiecărui om. Începând de la lucruri ce pot părea mărunte, ca de exemplu speranţa că mâine va fi mai bine ca azi. Deşi unora li se pare banală această speranţă, cei care nu o au ajung la o boală extrem de prezentă în societatea zilelor noastre, şi anume depresia. O asemenea boală dacă nu este tratată poate duce la ceva extrem de grav, şi anume suicid.

Speranţa ne face să găsim lucruri de care să ne agăţăm, în care să ne acorăm pentru a putea păşi în ziua de azi către cea de mâine. Cei care nu reuşesc asta nu se pot bucura de ziua de azi şi privesc cu multă deznădejde ziua de mâine, iar expresia feţei de multe ori confirmă depresia din viaţa lor. Speranţa ajunge să se transforme în depresie din cauză că omul încearcă să se ancoreze în lucruri trecătoare şi nu are dimensiunea veşniciei. Un lucru trecător dă o speranţă de moment, iar când se spulberă omul încearcă să găsească altul, apoi iarăşi se spulberă, şi continuă tot aşa până în punctul în care ajunge extrem de descurajat că nu se poate agăţa de nimic care să fie durabil, şi se instalează depresia. Este tiparul pe care îl urmează cred că fără excepţie fiecare om, conştient sau nu, ori mai bine spus unii sunt capabili să o recunoască alţii nu şi se amăgesc până la ultima suflare de viaţă.

Singura speranţă care nu se destramă este speranţa dată de Dumnezeu, doar El poate umple inima cu certitudinea veşniciei. Când ai dimensiunea veşniciei eşti capabil să descoperi lucruri pe care Tatăl ţi le-a lăsat în ziua de azi ca să te poţi bucura de ele: o îmbrăţişare plină de dragoste din partea copilului tău, albastrul de azur al cerului, adierea vântului suflând pe deasupra pădurii, şi altele; dar dacă nu ai dimensiunea veşniciei toate acestea trec pe lângă tine.        

Întreaga Biblie este o carte a speranţei, începe cu certitudinea veşniciei trăite în prezenţa lui Dumnezeu în Grădina Edenului şi se sfărşeşte cu certitudinea veşniciei trăite în prezenţa lui Dumnezeu în Noul Ierusalim. Dar între ele este o mare prăpastie adâncă, însă Dumnezeu a întins o punte între cele două, o cărare de lumină prin întuneric. Lumina a fost prefigurată prin glasul oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a aduce promisiunea întrupării celui prin care speranţa avea să devină certitudine. Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. (Isaia 9:1-2) Şi speranţa a devenit certitudine În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. (Ioan 1:4-5). Cărarea de lumină începea să se vadă din ce în ce mai clar prin întunericul adânc ce tăia suflete prin puterea păcatului. În întuneric speranţa unei lumini care să călăuzească spre veşnicii s-a transformat în certitudine, certitudinea unei noi vieţi trăite în prezenţa lui Dumnezeu în veşnicie, fără ziua de azi şi fără mâine norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii a răsărit lumina (Mat 4:16). Întruparea speranţei trebuia să-i ajute pe oamenii din întuneric să păşească pe cărarea de lumină înspre veşnicie căci Fiul umbla prin întunericul din drumurile omului şi îi spunea Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii  (Ioan 8:12). Dar totuşi puţini au reuşit să ridice capul şi să vadă cărarea de lumină căci au ochi să vadă, şi nu văd, urechi de auzit, şi n-aud. Dar de ce? De ce? Căci încercau să-şi lumineze viaţa cu câte o lumânare care ardea mocnit dar curând se stingea, şi aprindeau încă una, şi încă una strângând în palme vremelnicia care mai apoi o pierdeau printre degete. Destin tragic, atât de aproape de lumină şi totuşi atât de departe, doar un pas e necesar din întuneric la lumină şi totuşi atât de greu căci destinul fiecare şi-l scrie cu mâna lui prin alegerea constantă de a păşi în lumină sau nu. Dar cei ce au păşit în lumină sunt acoperiţi de puterea dragostei şi încrezători că nimic nu-i va putea despărţi de veşnicie, trăiesc ziua de azi ştiind că au în faţă o împărăţie.

Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică.