Există o anumită perioadă din an (de regulă înaintea sărbătorilor pascale) când  oamenii  simt nevoia să scape de „povara” păcatelor adunate de la o zi la alta. Aceasta nu se datorează faptului că păcatele ar face presiune asupra persoanei vinovate după cum spunea psalmistul: „... Câtă vreme am tăcut mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea... ” - ci este o pură formalitate tradițională. Așa că își iau  „bagajele” și se îndreaptă spre un locaș de închinare. Acolo „duhovnicul curat ca lacrima” așteaptă să primească spovedania și să facă  ispășirea. Argumentul este biblic: „Purtați-vă sarcinile unii altora.” Nu sunt păcate din cursul unei săptămâni și nici măcar a unei luni, ci sunt păcate adunate pe perioada unui an. Dar nu pot oamenii păcătui, cât poate preotul aduna și apoi „ispăși”. Avantajul constă în faptul  că din moment ce „marfa” afost predată pe nimeni nu mai interesează ce va fi cu ea...

Dar să nu ne uităm  în „curtea”  altora, ci să ne uităm în curtea noastră, deoarece  sfânta spovedanie  funcționează și în Comunitățile noastre. Înalte  fețe bisericești  ce nu sunt decât „carne păcătoasă”  ca și ceilalți, își îndeamnă confrații la mărturisire. Doar este scris: „ Mărturisiți-vă păcatele unii altora”. Dar ce să fie această mărturisire unii la alții - un schimb de experiență? (Am rămas surprins de mărturia unui frate întors de la  stăruința pentru Duhul Sfânt ce mărturisea că înainte de a începe rugăciunea liderul a făcut apel la mărturisire, ce a convins pe cei prezenți să scotocească prin minte „ceva”, formându-se chiar un rând pentru ajunge la spovedanie. Este pentru prima dată când aud că se face rând pentru mărturisire. Dacă se continuă în acest ritm va fi cu siguranță nevoie pe viitor de programare. Totuși, sunt determinat să întreb: În ce perioadă au fost săvârșite păcatele cu pricina? Dacă nu era stăruința, mai erau mărturisite? Când a făcut păstorul ispășirea, dacă din moment ce s-a încheiat mărturisirea a început stăruința? Oare nu cumva a fost și aceasta o formalitate după modelul celei amintite mai sus? Este surprinzătoare „cercetarea”  ce a determinat mărturisirea spontană. Această formă de ispășire comună își are originea în Vechiul Testament:

Mulțimea de jertfe ce n-a rezolvat  problema păcatelor poporului Israel, au fost înlocuite cu o metodă mai simplă: Țapul de Azazel- un țap pe capul căruia  erau puse în mod formal toate păcatele poporului. Această practică funcționa ca și un container în care erau puse toate gunoaiele fără însă să  intereseze pe cineva ce va fi cu ele... (Lev. 16/22)

Nici evreii nu puteau păcătui cât putea țapul căra...

Și astăzi funcționează regula cu „țapii ispășitori” ce se oferă în mod voluntar să poarte păcatele, numai că ele nu sunt puse pe cap, ci introduse în interior, iar oamenii și-au ușurat sufletele.

Avantajul în cazul țapului de Azazel, consta în faptul că exista garanția că toate păcatele ajungeau la destinație, pe când în cazul celorlalți „țapi ispășitori”, este posibil ca ele să fie  împrăștiate pe drum sau să fie abandonate între prieteni.

De regulă atunci când cineva este la strâmtorare  fiind bolnav și cheamă pe cineva să se roage pentru el, există  o regulă nescrisă, copiată unii de la alții. Prima întrebare care i se pune bolnavului este aceasta: Ce ai de mărturisit?

Este un mod indirect de ai spune că  boala este o consecință a faptului că a păcătuit. Este o presiune psihică ce îl obligă să spună ceva...

Eu sunt sigur că în foarte multe cazuri, bolnavul este mai „curat” decât cel care se roagă, pentru că nu totdeauna boala este o consecință a păcatului. Însă, „superiori” ne vedem cănd umblăm pe picioare, și „inferiori” îi vedem pe cei ce sunt bolnavi sau năpăstuiți de soartă. Este un mod de a privi de sus pe semenii noștri - determinați de o  părere despre sine mai înaltă decât se cuvine.

Revenind la subiect:

Pe parcurs  Dumnezeu a instituit reguli care să nu fie formale, ci să sensibilizeze și inima. În acest sens citim:

-„... aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul” (Osea 14/2a)

-„. . . încetați să mai faceți răul” (Isaia 1/16b)

-„... dacă își vor cunoaște mustrarea cugetului, să-i ierți” (1 Împ. 8/38)

  Dacă mărturisirea nu este însoțită de o anumită atitudine a inimii, adică de pocăință, oricât s-ar ruga cineva pentru tine va fi zădarnic. Nu există iertare fără pocăință. Regulile  în acest domeniu sunt clar stabilite: „Pocăiți-vă  și întoarceți-vă la Dumnezeu ca să vi se șteargă păcatele.” - în ce privește pe Dumnezeu. (Fapte 3/19) „Și dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori și se întoarce la tine de șapte ori și zice: îmi pare rău - să-l ierți. ” (luca 17/4) - în ce privește semenii.

Așadar: În urma celor menționate este necesar să stabilim: Cine este partea vătămată?                                                  

Împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Dumnezeu sau împotriva aproapelui? Dacă am păcătuit împotriva lui Dumnezeu mă voi adresa personal lui Dumnezeu. În Vechiul Testament omul de rând nu avea acces la Dumnezeu decât prin intermediul preotului: „Și preotul să facă pentru el ispășirea greșelii care a făcut-o... ” (Lev. 5/18) În Noul Testament lucrurile s-au schimbat: „... prin sângele lui Isus Hristos avem intrare slobodă (liberă) în Locul Preasfânt.” Rugăciunea cât și mântuirea mea nu mai trec prin „curtea sfinților”, ci mă voi ruga personal și voi recunoaște: „Tată am păcătuit împotriva ta și împotriva cerului... ” (Fiul Președintelui nu are nevoie de intermediari pentru a intra la tatăl său)

Personal nu cred în intermediari în ceea ce privește iertarea păcatelor. Nu. Mândria i-a determinat pe oameni care nu sunt decât „carne păcătoasă” să-și însușească această poziție  contrar învățăturilor Sfintelor Scripturi prin distorsionarea unui verset biblic, ce face referire la păcatul comis împotriva  unui frate. Este bine de știut că: „... este (doar) un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni - omul Isus Hristos, care s-a dat pe Sine însuși ca preț de răscumpărare pentru noi” (1Tim. 1/5,6)  Vrei  să te așezi în locul Lui? Ai plătit tu vreun preț? Este bine să ne rugăm unii pentru alții atunci când cineva ne cere acest lucru în dorința lui de a primi ajutor într-o ispită ce n-o poate birui, dar să mă rog în dreptul altuia să fie iertat, nu este biblic. În Ieremia 15/1 citim: „Domnul a zis: chiar dacă Moise și Samuel s-ar înfățișa înaintea Mea (și ar mijloci) tot nu aș fi binevoitor față de poporul acesta”. Omul nu este infailibil -  toți fiind structurați din același „material”. „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem (tot) oameni de aceeași fire ca și voi... ” - a strigat opostolul Pavel. (Fapte 14/15)

Totuși, există procedee de mărturisire a păcatelor: „Locuitorii din Ierusalim au ieșit la Ioan și mărturisindu-și păcatele erau botezați.”  În ce perioadă au fost săvârșite păcatele mărturisite? În ultimul an sau în ultima lună? Cu siguranță că nu  este vorba de o listă în numerar a păcatelor, dintr-o anume perioadă de timp, ci este o recunoaștere a stării de om păcătos. Ex: „Vameșul zicea „Ai milă de mine păcătosul” (Luca 18/13) Creștinul nu mai trăiește în păcat, el umblând în lumină, dar și în aceste condiții el totuși poate încă păcătui (conf. 1Ioan 1/7) Există o formă de mărturisire la obiect atunci când îți cunoști bine fărădelegea și păcatul săvârșit stă necurmat înaintea ta. (Ps. 51/3) În aceste condiții „... ți-am mărturisit păcatul și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: îmi voi mărturisi Domnului fărădelegea și Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Ps. 32/5)                                                       

Principiul de bază rămâne același: „cine își mărturisește fărădelegile și se leapădă de ele capătă îndurare.” (Prov. 28/13).

Deci: Când Iacov a scris îndemnul „mărturisiți-vă păcatele unii altora”, el s-a referit la conflictul pe orizontală dintre frați, conflict ce aduce de obicei suferință și răni sufletești. Cu lepădare de sine însă  fiecare își va recunoaște  (mărturisi) partea de vină. Această recunoaștere, însoțită de rugăciune înaintea lui Dumnezeu aduce „vindecare” dar nu trupească- ci sufletească. Acesta fiind și scopul mărturisirii - vindecarea sufletească.

În concluzie: am păcătuit împotriva lui Dumnezeu? Îmi voi mărturisi păcatul  lui Dumnezeu, am păcătuit împotriva fratelui? mă voi mărturisi față de el, conform învăturilor date chiar de către Domnul Isus: „... du-te și te împacă cu fratele tău, apoi vino și adu-ți darul”. (Matei 5/24), iar într-un mod reciproc, fratele își va recunoaște și el partea de vină - bineînțeles, dacă există...

Acest procedeu înseamnă: „mărturisirea păcatelor unii altora”.

Multă pace!