Un tată avea doi fii. Nu era un tată muritor, ci unul care trăiește veșnic. Tocmai din acest motiv, El nu are bucurie mai mare decât să-și vadă fiii că vin să-și ceară „partea de avere”. Este dreptul lor și plăcerea tatălui să le-o împartă. Mezinul a spus: „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Și tatăl le-a împărțit averea.

Imaginați-vă acum un tată mulțumit că moștenitorii lui sunt „bogați”. „Fisura” între fiu și tatăl a intervenit în momentul în care el a hotărât să plece... Durerea nu a fost când a cerut partea de avere, pentru că ea era tot în „casă” ci când s-a hotărât să plece de „acasă”.

Ne-am fi așteptat ca tatăl să-l fi oprit să plece, dar n-a făcut-o. A fost o atitudine care ne surprinde, dar explicația este simplă: Înainte de a pleca fiul, i-a plecat inima de „acasă”, iar tatăl tocmai de „inimă” avea nevoie. (Conf. Prov. 23/6). Tatăl nu are nevoie de „fii fără inimă”.

Fiul cel mic s-a hotărât să plece, dar nu în orașul sau în țara vecină ci într-o țară îndepărtată - la marginea pământului. Aceasta a fost contrar învățăturilor tatălui, care l-ar fi dorit cât mai aproape de El. (Iacov 4/8). La plecare, l-a avertizat: „Vei vedea ce amar și ce rău este să părăsești pe tatăl tău...” (Ier. 2/19) - dar el n-a ținut cont de aceasta... Mai târziu a venit o „foamete” mare în țara aceia prevestită de proorocul Amos (Cap. 8/11). Iar dacă fiul fugar, ar fi știut să chivernisească bine „averea tatălui” și să pună banii la zarafi (Matei 25/27) foametea n-ar fi fost resimțită de el.

Este bine să fii un om chibzuit și un bun ispravnic al avuțiilor încredințate de tatăl.

Fiul însă, și-a risipit „averea” departe de casa tatălui său. Dar poți s-o risipești și fiind mai aproape de „casă”. Fiul cel mare era în apropierea casei tatălui său, dar a risipit-o poate și mai repede decât fratele său, încât, nu mai avea măcar un „ied” să se bucure cu prietenii lui. O „avere” risipită, apoi reproșuri că n-a primit nimic. Mi se pare mai „obraznic” fiul cel mare, decât fiul cel mic.

Dar poți să fii și în „casă” și să risipești partea de avere.

Luca 16/1: „Un om bogat avea un ispravnic care a fost pârât la stăpânul său că-i risipește averea.” Începea să-și însușească argintul pentru  lucruri care nu hrănesc (Isaia 55/2)

Fiul cel mic fără averea tatălui a ajuns sărac, în „zdrențe”  și în anturajul „porcilor”

Dar este foarte important de reținut că și-a venit în fire ca și când l-ar fi udat cineva cu apă rece. Sunt „fapte” pe care le comite cineva când se „pierde cu firea”- adică conștiința devine „adormită”.

Pavel scrie corintenilor: „Veniți-vă în fire și nu păcătuiți” (1Cor. 15/34)

Omul care se pierde cu firea nu mai conștientizează, dar atunci când își vine în fire se trezește la realitate. Conștiința începe să funcționeze iar fiul începe să-și aducă aminte de cel mai important lucru: „În casa tatălui este belșug, bogăție și binecuvântare.” Și a hotărât: Mă întorc în casa tatălui meu... Tatăl mă primește pentru că e tatăl meu, iar eu sunt fiul lui,. Dar nu mă primește oricum... Acolo trebuie să spun ceva care să-i placă și să-i câștig inima.

Și a început să învețe o lecție numită „lecția pocăinței”, a recunoștinței, a regretului: „Tată am păcătuit împotriva cerului și împotriva Ta, primește-mă ca pe unul din argații Tăi.”

Frumoase cuvinte...

 Tatăl n-a fost surprins de revenirea fiului, deoarece vedem că el se uita în lungul drumului și îl tot aștepta. Știa că vine. Dar de unde oare știa?

Înainte de a veni fiul, s-a întors „inima acasă” iar tatăl era sigur că va veni și el, pentru a-și urma inima. 

 Tatăl vrea întâi „inima” și dacă este câștigată ea, cu siguranță va fi câștigat și „el”. (Prov. 23/6)

Înarmat cu o inimă plină de pocăință sinceră, fiul se îndreaptă spre casa tatălui său. Tatăl l-a văzut de departe și i-a fost milă de el... Când a plecat de acasă a plecat îmbrăcat frumos: „cu costum de haine, pantofi de piele, cravată la gât și cu contul de bani în diplomat”

Când s-a întors, nu putea să-l mai recunoască: „în zdrențe, desculț, neîngrijit și pe lângă toate acestea cu un miros persistent și respingător de porc”

Inima tatălui s-a frânt de durere...

Era fiul lui. Cine a fost și cine a ajuns... I-a fost milă de el - l-a îmbrățișat și l-a sărutat mult.

Este consemnat aici un lucru foarte important.: „I-a fost milă” (Luca 15/20)

Întrebarea care se pune este următoarea: Dar nu i-a fost drag? Nu l-a îmbrățișat din dragoste? Atât scrie... milă

Dar ce este mila? Mila este „soră geamănă” cu dragostea, dar se deosebesc.

(Am văzut într-una din zile un om în stare de ebrietate stând pe gheață. Nu mi-a fost drag de el, dar mi-a fost milă deoarece era în periol să-l congeleze gerul și i-am dat o mână de ajutor....)

Tatăl ar fi putut să-l judece: „Ai văzut dacă ai plecat?”... Dar mila biruiește judecata (Iacov 2/13)

Dar unde era dragostea tatălui? Era „averea” pe care a dăruit-o fiilor și care a fost risipită cu „femeile destrăbălate” - adică lumea (conf Apoc 17/4) în plăcerile de o clipă ale păcatului. Alternativa a fost mila...

Fiecare om are dreptul la „averea tatălui”. Nu zăbovi să o ceri. E dreptul tău. Tatăl îți dă cu bucurie partea care ți se cuvine, dar Domnul Isus a atenționat: „Cine nu strange cu Mine, risipește” Dacă ți-ai risipit „partea ta” nu mai aștepta alta deoarece averea a fost împărțită fiecăruia după cum i se cuvine...

Un exemplu în acest sens este Biserica din Efes: „Dar ce-am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apoc. 2/4) Aici nu-i vorba de risipă ci-i vorba de abandonare, de părăsire cu bună intenție.

„Tatăl” avertizează: înapoi, caut-o, însușește-ți-o, nu cere alta - cea părăsită e partea ta...

Auzim deseori în rugăciune: „Doamne, umple-ne cu dragostea Ta.” Dar nu știu dacă nu cumva e o rugăciune inutilă...

Deoarece citim în Romani 5/5: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt”- dreptul nostru l-am primit pe deplin. Rămâne de văzut cum o folosești și ce faci cu ea. Depinde de tine și de mine. Alta nu mai primești...

Raționament: Dacă un tânăr s-ar ruga: „Tată”, dă-mi și mie în dar o soție (Prov. 19/4) Și „Tatăl” îi dă.

La un timp o părăsește, o abandonează, dar revine: „Tată”, dă-mi o soție... Îi  dă alta?

„Întoarce-te, caut-o, este partea ta”...

„Partea de avere” ai primit-o, tu ești administratorul ei. Depinde cum o păstrezi.

În Apoc. 3/11citim: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa.

Iar Domnul Isus a spus: „Rămâne-ți în dragostea Mea” (Ioan 15/9b)

E „averea Tatălui”, păstreaz-o și n-o risipi...