Ne apropiem cu pași repezi de sărbătoarea Pascală și poate ar trebui să ne gândim la semnificația ei nu doar atunci, cu câteva zile înainte și câteva zile după, ci ar trebui să o facem cu mult înainte, ca atunci când intrăm în sărbătoare să intrăm pregătiți.

Citind Evangheliile pare că ceva nu se leagă. Din fiecare Evanghelie ne dăm seama că Hristos era focalizat pe oferirea de învățătură poporului în vederea însănătoșiri spirituale. Era concentrat pe lucrul acesta și învățătura o oferea cu autoritate prin explicarea Legii lui Dumnezeu încercând să le deschidă ochii oamenilor cu privire la multe din legile vechi-testamentale. In funcție de cei care îl ascultau, Hristos se folosea în mod direct de citări din Vechiul Testament învățându-i pe oameni despre ucidere, preacurvie și despărțire, despre jurământ și post, despre milostenie și rugăciune, etc., sau în situații când oamenii nu aveau prea multe cunoștințe le vorbea în pilde (pilda semănătorului, pilda neghinei, pilda comorii ascunse, pilda năvodului, etc.).  Se vedea că lucrul acesta îl interesa în primul rând, iar câte o dată era atât de pasionat de oferirea învățăturii încât uita că oamenii trebuie să și mănânce. Dar în toată această lucrare de trezire spirituală interferau din când în când cărturarii și fariseii, care parcă bruiau lucrarea nemulțumiți de succesul pe care Hristos îl avea în fața maselor de oameni. Îl vedem pe Hristos în ipostezele când se întâlnește cu ei că este tăios în vorbirea sa, și îi acuza ori de cate ori are șansa, dând dovadă de o înțelepciune ieșită din comun, demnă de Fiul lui Dumnezeu, El îi confruntă de fiecare dată și le răspunde prin replici care le închid gura.

Capitolul 22 din Evanghelia după Matei este o demonstrație a acestui fapt. În primele 14 versete Hristos se ocupă de învățarea noroadelor prin oferirea pildei nunții fiului de împărat, încercând să le explice că în împărăția lui Dumnezeu nu poți intra oricum, ci trebuie să ai sufletul curat. După ce termină pilda parcă începe un război între El pe de o parte și fariseii împreună cu saducheii pe de altă parte. Primul dialog este cu fariseii care prin întrebări capcană încercau să-l învinuiască că învață noroadele să nu plătească dările către Romani.

Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii, care I-au zis: "Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor.Spune-ne, dar, ce crezi? Se cade să plătim bir cezarului sau nu?" Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: "Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul birului." Şi ei I-au adus un ban. El i-a întrebat: "Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?" "Ale cezarului", I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: "Daţi, dar, cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat. (Matei 22:15-22)

În urma confruntării, fariseii se retrag văzându-și planul eșuat, dar intră pe scenă saducheii care par să zică: lăsați că îl învățăm noi minte, și îi adreseaza o întrebare legată de învierea morților.

În aceeaşi zi, au venit la Isus saducheii, care zic că nu este înviere. Ei I-au pus următoarea întrebare: "Învăţătorule, Moise a zis: "Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta fratelui său şi să-i ridice urmaş." Erau, dar, la noi şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat şi a murit; şi, fiindcă n-avea copii, a lăsat fratelui său pe nevasta lui. Tot aşa şi al doilea, şi al treilea, până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. La înviere, nevasta căruia din cei şapte va fi ea? Fiindcă toţi au avut-o de nevastă." Drept răspuns, Isus le-a zis: "Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov"? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii."  Noroadele care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui Isus. (Matei 22: 23-33)

Fariseii constatând că și saducheii au eșuat, încearcă să scoată din tolba lor de săgeți încă una și îl confruntă pe Hristos cu cea mai mare poruncă din Lege.

Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?" Isus i-a răspuns: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău." Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii."  Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: "Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?" "Al lui David", I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: "Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: "Domnul a zis Domnului Meu: "Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale"? Deci dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?" Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Matei 22:34-46)

Așadar, Hristos este un învățător care nu se lasă batjocorit de farisei și cărturari ci câștigă fiecare confruntare cu ei.

Dar situația pare să se schimbe în momentul în care este prins și judecat. Când te uiți la Fiul lui Dumnezeu cât de impasibil stătea în fața acuzatorilor săi, și cu câtă îndârjire a acceptat suferințele nu poți să nu te întrebi de ce și-a schimbat atitudinea comparativ cu situația în care răsturna mesele schimbătorilor de bani în templu. Pare să nu mai fie același luptător dibace care ieșea cu fruntea sus din orice confruntare. Totuși El ne dă un indiciu, când îi răspunde lui Pilat că Împărăția sa nu este de pe pământul muritorilor "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta", a răspuns Isus. "Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici." (Ioan 18:36)

În momentul anunțării sentinței de răstignire, preoții și fariseii jubilau, văzându-se câștigători în războiul în care au pierdut bătălie după bătălie. În mintea lor probabil se gândeau că au reușit să reducă la tăcere un profet fals care ducea poporul în rătăcire. Dar singura problemă era că Hristos nu lupta în acel război, deși ei aveau această impresie, El lupta într-un război spiritual, rămânând fidel scopului său principal. Astfel descoprim cauza pentru care Fiul lui Dumnezeu părea desprins de realitate. În toată lucrarea Sa, Hristos a dus o luptă spirituală, deși uneori se interfera cu partea fizică prin alungarea demonilor, iar pe drumul Golgotei, cu crucea în spate era ultima bătălie ce trebuia să o mai dea.

Pe cruce a avut loc, am putea să spunem, cea de a doua ispitire a lui Hristos de a se coborâ în planul fizic și a renunța la cel spiritual. Prin îndemnurile preoților, a trecătorilor și a tâlharului de pe cruce, El a fost ispitit să renunțe la bătălia spirituală și să se angreneze în cea fizică pe care o putea câștiga ușor. Dar nu a făcut-o.

Când biserica se frământă cu certuri și dezbinări în interior, renunță la bătălia spirituală și se angrenează în cea fizica uitând că nu numărul de membrii o legitimează înaintea lui Dumnezeu ci calitatea acestora. Chiar și din istorie avem multe de învățat puntru că cele mai multe bătălii nu au fost câștigate de cei care au avut cea mai numeroasă armată, ci de cei care au avut cei mai viteji oameni. Așadar noi, ca și urmași a lui Hristos trebuie să ducem aceeași luptă spirituală pe care a dus-o El, și să rezistăm tentației de a ne implica în lupta fizică de câștigare puterii de orice natura ar fi ea, politică sau economică.