BÂRFA, VORBIREA DE RĂU SAU CLEVETIREA

O mare parte a păcatelor săvârșite de om sunt săvârșite cu ajutorul limbii.  În Exod se poruncește: ,,Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (Iesire 20, 16) iar în Evanghelia Sfântului Matei stă scris: ,,S-a zis celor de demult : să nu juri stâmb, ci să șii înaintea Domnului jurămintele tale” (Matei 5, 33).  Porunca a opta interzice falsitatea adevărului în relație cu alții. Încălcările adevărului exprimă, prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în rectitudinea morală: ele sunt infidelități fundamentale față de Dumnezeu și în acest sens atacă temelia legământului.

O altă poruncă pe care o încalcă limba omului este porunca a doua: ,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeu tău în deșert.” În Noul Testament Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spune celor care îl ascultau: ,,Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: ,,Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale”. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5, 33-37)

Analizând păcatele lumii, vedem că unul dintre cele mai răspândite păcate împotriva poruncii a opta este vorbirea de rău, bârfa sau clevetirea care constă în a desvălui defectele și greșelile cuiva, altor persoane care nu le cunosc, fără un motiv serios din punct de vedere obiectiv.

Bârfa este un păcat, care, după cum vom vedea, aduce după sine multe neplăceri şi suferinţe. Uneori, rănile ei adânci se vor regăsi şi după ani de zile, după cum şi o maximă spune că ,,Bârfa este ca noroiul pe un perete proaspăt vopsit. Poate că nu se lipeşte, dar lasă urme”. Efectele acestui păcat sunt dăunătoare şi reale. Motivele sunt următoarele:

1) Pe cel pe care îl vorbesc de rău, nu îl vorbesc din dragoste, ci din sentimentul opus acesteia;

2) Procedând astfel, din ură şi ranchiună, sunt un ucigaş (1Ioan 3, 14-15);

3) Sunt egoist şi nemilos, atâta timp cât nu îmi pasă că omul va auzi şi va suferi (Matei 5, 7);

4) Nu sunt temător de Dumnezeu şi cu inima curată (Matei 5, 8);

5) Subestimez Cuvântul lui Dumnezeu, care îmi cere ca atunci când mă întâlnesc cu cineva să iniţiez şi să întreţin o părtăşie sănătoasă și demnă de un creştin (Efseseni 5, 19).

Dar acest lucru nu este decât începutul, căci el va da naştere la un întreg lanţ al slăbiciunilor. După ce m-a determinat să-mi vorbesc de rău aproapele, duşmanul sufletului nostru îmi va căuta un complice, cu misiunea de a duce vorba mai departe. Şi aceasta, cu cât mai repede, cu atât mai bine: timpul este foarte preţios şi nu trebuie pierdut. Cel rău, fiind tatăl minciunii, după cum Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îl denumeşte, va convinge pe curierul meu să mai îmbunătăţească puţin ceea ce am spus, să denatureze adevărul, astfel ca povestioara să fie mai atractivă. Se spune că un bârfitor a zis către altul: ,,Nu vreau să te plictisesc cu detalii. De fapt, ţi-am spus mai mult decât am auzit”.

Personajul din scenariul acesta, către care mi-am înnegrit aproapele, nu numai că nu mi-a cerut să nu mai bârfesc, dar m-a şi încurajat, prin felul curios de a afla cât mai multe, după care s-a dus şi a spus la altcineva. De obicei cei doi sunt cam pe aceiaşi balanţă: unuia îi place să-l ponegrească pe altul, iar cel de al doilea să îl asculte cu plăcere, zâmbindu-i cu satisfacţie şi punându-i întrebări ajutătoare: ,,Da dragă, deci spui că aşa s-a întâmplat?... Ce zici că a mai făcut?... Hei, mai auzisem spunându-se despre el, dar acum sunt convins, că ai dreptate...”

Fără intenţia de disculpare a celui care îşi vorbeşte de rău fratele sau sora, nu de puţine ori, cel care duce vorba mai departe este chiar mai vinovat decât cel care a bârfit iniţial. Primul, e posibil să o fi făcut la mânie, datorită unor divergenţe între ei, pe când cel de al doilea o face din spirit de bârfă, fără ca cel vorbit de rău să-i fi făcut vreo neplăcere. Nu de puţine ori, cel care şi-a denigrat fratele regretă după scurt timp şi dacă ,,transmisionistul” nu ar duce vorba mai departe, cel ponegrit poate nu ar auzi niciodată.

Acum, un om suferă pentru că a fost vorbit de rău, o femeie plânge datorită faptului că aceea pe care o credea bună prietenă o bârfeşte, o soră nu poate lua parte la Cină când o vede pe ,,sora” din biserică participând la serviciul divin cu nepăsare etc. Deci dacă cel care a ascultat clevetirea altuia este un bun credincios, nu numai că nu va încuraja pe cel în cauză să-şi vorbească semenul, dar nici nu se va duce să transmită mai departe ceea ce a auzit.

Dacă îmi iubesc soţia, copiii, sau pe cel de lângă mine, nu mă voi duce să-i spun că cineva l-a vorbit de rău. Şi aceasta pentru că vreau să-l protejez de suferinţa care i-ar provocat-o această veste şi prin aceea că nu doresc să-l fac să păcătuiască.Voi urmări cu toată grija să nu fiu pentru cineva un prilej de păcătuire (Luca17, 1-2).
Astfel dar, vorbirea de rău, care de cele mai multe ori implică denaturarea adevărului, ducerea mai departe a vorbelor rele care nu zidesc în credinţă, transmiterea unor secrete, divulgarea unor greşeli sau păcate trebuie să piară din mijlocul nostru, din vocabularul şi din viaţa noastră.

,,Noi trebuie să vorbim lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă...şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi...aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos”. (Tit 2, 1,8,13)

Şi să nu uităm că ,,cine umblă cu bârfeli, dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat” (Proverbe 11, 13). Apoi, trebuie avut în vedere că datoria noastră este cu totul alta, şi anume, aceea de a povesti şi transmite celor din jur Evanghelia Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dar, clevetirea este un păcat care, de multe ori, este alimentat şi inspirat din viaţa şi comportamentul celui vorbit de alţii. Despre Anania ni se spune că era un om temător de Dumnezeu şi vorbit de bine de către cei din neamul lui, de iudei (Faptele Apostolilor 22, 12). El a creat în jurul lui imaginea unui om care merita să fie vorbit de bine. Nu pot avea pretenţia să fiu vorbit de bine, dacă nu fac bine! Dacă nu sunt un om temător de Dumnezeu şi nu îmi fac bine datoria faţă de cei din jur, sigur vorbele şi aprecierile rele nu vor întârzia să apară.

O soţie credincioasă, care îşi iubeşte soţul, nu va merge să-l vorbească de rău la o colegă sau la o prietenă, dar ea se va putea jelui, exprimându-şi mâhnirea şi nemulţumirea dacă acesta nu îşi face treburile ca un bun soţ şi tată, sau dacă trăieşte în slăbiciuni şi compromisuri. Dacă ea îi spune mereu că are de făcut ceva în gospodărie şi el aşteaptă ca ea să-i spună de zeci de ori până rezolvă, iată un motiv de exprimare a nemulţumirii.

Neascultarea este un păcat care macină şi distruge relaţiile dintre soţi, unitatea din biserică şi nu în ultimul rând părtăşia şi comuniunea noastră cu Dumnezeu. În contextul acesta, mi-aş permite să încadrez şi ceea ce spune Mântuitorul la Matei 18, 15-17. Faţă de un om neascultător, care trăieşte în neorânduială şi care nu vrea să se îndrepte când îi spui, nu faci nici o greşeală dacă aduci la cunoştiinţa a două-trei persoane, cu dorinţa sinceră de îndreptare..
Bârfa sau defăimarea are un caracter subiectiv, denigratoriu, care ţinteşte la discreditarea omului. Aproape fără excepţii, acestea sunt făcute în spirit critic, răutăcios, fără dorinţa ca omul care a greşit să se îndrepte. Nu la fel se întâmplă în cea de a doua situaţie.    Amintiţi-vă, că apostolul Pavel când ,,a prins în lanţul făţărniciei” pe Petru şi pe Barnaba (Galateni 2,11-14), nu numai că nu a tăcut, dar  i-a ,,consemnat” şi pe paginile Epistolei sale, şi în felul acesta, au aflat despre ei miliarde de oameni. El a fost obiectiv şi nu a făcut lucrul acesta din spirit de denigrare şi răutate, ci din dorinţa sinceră de îndreptare, pentru că nu se putea juca cu păcatul.
Noi trebuie să trăim în pace cu toţi oamenii (Romani 12, 18), ori, pentru a împlini întocmai această poruncă a Mântuitorului trebuie avut mare grijă cum vorbim cu ei, cum vorbim despre ei, şi în general cum raportăm relaţiile noastre cu ei şi la nivelul verbal. Relaţiile prieteneşti vor fi mai durabile şi mai bune atunci când nu mă pretez să-l vorbesc de rău ci dimpotrivă. Şi din punctul acesta de vedere, purtarea noastră trebuie să fie bună ,,în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1Petru 2, 12).

Mai grav decăt vorbirea de rău este calomnia. Calomnia este mai rea decât defăimarea, deoarece prin defăimare vestești ceva (rău) ce a făcut aproapele tău, în timp ce prin calomnie vestești ceva ce nu a făcut fratele tău, ci doar au născocit patimile și răutățile tale! Nedreptate a vorbit limba ta (Psalmul 51, 1). Pentru aceasta Dumnezeu te va doborâ până în sfârșit (Psalmul 51, 4). Cei care i-au calomniat pe alții și mai ales pe preoți au deschis calea diavolului și s-au îndrăcit.

Sfântul Grigore Taumaturgul, episcopul Neocezareei, a studiat în tinerețe în vestita pe atunci cetate a Alexandriei. Era un student model, iar mulți dintre colegii și chiar prietenii lui îl invidiau. Aceștia s-au vorbit să facă ceva să-l umilească. Au găsit o prostituată și i-au zis: vrem să spui lumii că Grigorie a fost la tine și a curvit cu tine și te vom plăti pentru asta. Și, pe când Grigorie discuta cu unii colegi, a apărut femeia și a început să-i strige: ai fost la mine la bordel și nu m-ai plătit. Îmi vreau banii acum! Grigorie rămase netulburat. Prostituata continua să strige cât putea, iar Grigorie, ca să rezolve problema, plăti. Însă în clipa în care femeia luă banii, se îndrăci: căzu pe jos cu ochii dați peste cap, începu să urle, să se tragă de păr, să se muște singură, îngrozindu-i pe toți cei de față. Grigorie se rugă pentru ea și femeia scăpă de diavol și își reveni. Apoi mărturisi în auzul tuturor întreg adevărul. (...)[1]

Este deci posibil ca atunci când calomniezi, mai ales persoane sfințite, să deschizi poarta sufletului și să intre în tine diavolul, care așteaptă astfel de ocazii, și să te îndrăcești!

Desigur, sunt și alte păcate împotriva poruncii a opta, cum ar fi lauda, când cineva unflă faptele ca să se dea mare în fața altor persoane cu ispravile sale sau ironia, când altul este caricaturizat cu răbdare.

Dar în mod cu totul deosebit trebuie subliniat un păcat propriu sufletelor meschine: lingușirea sau adularea. Lingușirea este precum un cancer sufletesc. Acela care s-a deprins a linguși, cu greu va mai putea să spună ceea ce gândește cu adevărat. Precum minciuna nu cruță adevărul, tot așa, lingușitorul nu se cruță nici pe sine însuși, ci se lasă mișcat în permanență de lucruri străine.

În dreptul cuvântului „a linguși”, dicționarul așează următoarea explicație: „A căuta să câștige bunăvoința sau favoarea cuiva, satisfăcându-i vanitatea; a se pune bine cu cineva prin atitudini și vorbe măgulitoare la adresa lui, prin laude exagerate și ipocrite; a flata, a măguli, a peria.”

Cel mai adesea, lingușirea ia forma unor aprecieri și laude viclene, făcute cu scopul de a câștiga un anumit lucru lumesc. Într-un cuvânt la Epistola către Filipeni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Lingușire este atunci când cineva îi slugărnicește și îi lingușeste pe unii, cu scopul de a dobândi un anumit bun pământesc.” Drept urmare, cei mai mulți lingușitori se adună în jurul celor ce au o anumită putere administrativă sau socială.

Lingușirea este o formă de minciună. Cel care lingușește nu crede în cuvintele pe care le rostește, ci numai în puterea lor de a mișca mândria și bunăvoința celui pe care îl laudă. Pentru orice om cu mintea luminată, care caută și suportă adevărul, orice formă de lingușire se manifestă ca o ipocrizie evidentă. În mod firesc, unul ca acesta tinde spre îndepărtarea celor care umblă cu lingușirea și spre apropierea celor care rămân sinceri.

Când nu suntem atenți la oamenii pe care îi avem în jurul nostru sau ne place să fim lăudați tot timpul și cât mai elaborat, ajungem cu ușurință să împlinim dorințele celor cu gând viclean, care nu urmăresc decât interesul propriu. Astfel, prin lingușire, oameni dintre cei mai slabi îi pot determina ușor pe cei mai puternici să li se supună și să le împlinească dorințele.

Scriitorul rus F.M.Dostoievski, în romanul „Crimă și pedeapsă”, spune: „Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face plăcere și este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere.”[2]

Să ne amintim acea fabulă a lui Jean de La Fontaine, în care vulpea întâlnește un corb cu o bucată de caș în cioc. Poftind a mânca bucata de caș, vulpea începe a-l lăuda pe corb, zicând: „De-ați avea și glasul mlădios, pe cât v-arată penele de frumos, mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră!” Corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. Deschide ciocul. Pradă cade. Apoi, mâncând cașul, vulpea se apucă să-l învețe pe corb, zicând: „Bade, lingușitorii – nu știai, se pare – trăiesc pe seama cui le dă crezare.”[3]

Lingușirea nu are nimic în comun cu mângâierea și cu aprecierea unor merite. Cât timp mângâierea izvorăște din blândețe, lingușirea izvorăște din egoism. A lăuda pe cineva pentru o anumită reușită este un lucru firesc și bun, căci, pe lângă întărirea smereniei proprii, are loc ăi încurajarea celor din jur spre fapte bune asemănătoare. În lingușire există o intenție rea, cel care lingușește folosind cuvinte în care nu crede cu adevărat, spre a dobândi un lucru ascuns. Când sunt sincere, complimentele se aduc în public, fără nici o ezitare, în timp ce lingușirea se face mai ales în particular, spre a evita discernământul celorlalți. Astfel, cât timp lauda și complimentul se bazează pe lucruri adevărate, pe recunoașterea unor merite reale, lingușirea se bazează pe minciună și viclenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un cuvânt la Evanghelia după Matei, spune: „Al diavolului este a linguși, pentru a vătăma, iar al lui Dumnezeu este a învăța, pentru a fi de folos.”[4] Înțelegem de aici că un alt scop al lingușirii este acela de a vătăma, lingușitorul căutând numai interesul propriu, în pofida oricăror piedici.

Diavolul este lingușitorul prin excelență, care promite ceea ce nu poate da și urmărește întotdeauna lucruri pe care le ține ascunse. Una spune, alta urmărește; una promite, alta oferă. Modul în care diavolul a lingușit-o pe Eva, făcând-o să îi descopere porunca lui Dumnezeu, pentru ca apoi să o împingă spre neascultare, a rămas emblematic până astăzi. Ca și diavolul, lingușitorul nu se prezintă în forma lui reală, ci ia o formă vicleană, care să păcălească. Diavolul ia chip de șarpe, iar lingușitorul ia chip de prieten. Cumva, lingușitorul se demonizează, căci lucrează în chip viclean și ascuns, precum diavolul. Prin lingușire are loc smintirea celuilalt, care ajunge să creadă despre sine lucruri neadevărate.

Adevărul, curăția sufletească, simplitatea și demnitatea nu au nimic în comun cu lingușirea. Mântuitorul a pătimit pentru adevărurile pe care le-a rostit. Tot așa, pentru sinceritatea lor, cu care au indicat boli sufletești și au vindecat răni de moarte, nenumărați sfinți și oameni de rând au pătimit de la cei din jurul lor. Chiar dacă toti ne dorim să ne cunoaștem, simultan vrem să fim mai buni decât suntem, iar orice trezire pe care ne-o rânduiește Dumnezeu riscă să fie dureroasă.

Lingușirea, ca duh necurat, este în stare să alunge orice urmă de virtute și să rămână singura la conducerea minții, comportându-se ca un cancer al sufletului. Doar cu dragoste de Adevăr și credință în Dumnezeu se poate birui ispita de a-i linguși pe anumiți oameni din jurul nostru. Odihna pe care o aduc sinceritatea și tăcerea nu o poate da nici o formă de lingușire, căci aceasta din urmă se bazează pe minciună, iar minciuna tensionează și întunecă sufletul.

PREOT DAVID MARIAN, PAROHIA NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, MAMAIA NORD