De la bun început este foarte important să înţelegem că…

Nu se poate să ne judecăm cu fraţii noştri în judecăţile publice!

În Epistola I către Corinteni, Apostolul Pavel a scris astfel:

Cum! Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi, şi nu la sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? Deci când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care biserica nu-i bagă în seamă? Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate? Dar un frate se duce la judecată cu alt frate, şi încă înaintea necredincioşilor! Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? De ce nu răbdaţi mai bine paguba? Dar voi singuri sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi şi încă pe fraţi! (1 Corinteni 6: 1-8)

Apostolul Pavel numeşte judecăţile publice că sunt judecăţi ale celor nelegiuiţi şi că creştinii, atunci când au neînţelegeri unul cu altul, nu trebuie să meargă la acele judecăţi, ci judecata trebuie să se facă în cadrul bisericii. Atât timp cât cineva este membrul unei biserici şi are un conflict cu alt membru al bisericii, judecata trebuie să se facă în cadrul bisericii şi ambii trebuie să se conformeze hotărârii judecăţii bisericeşti. Dacă nu se conformează acestei judecăţi şi insistă în nedreptatea sa, atunci va fi exclus din biserică.

Cât priveşte relaţiile cu oamenii necredincioşi, Scriptura ne învaţă…

Să trăim în pace cu toţi oamenii întrucât atârnă de noi!

Dacă apare un conflict care în mod obişnuit îi face pe oameni să se adreseze în judecăţile publice, noi să căutăm să-l soluţionăm în măsura în care atârnă de noi pe cale paşnică, fără să ajungem la judecată. Dar, atenţionez, întrucât atârnă de noi, pentru că nu totdeauna atârnă de noi şi nu totdeauna este posibil de rezolvat fără a te adresa în judecată. Iată cum ne învaţă Dumnezeu cu privire la acest subiect:

Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul. Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. ” Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine. (Romani 12: 17-21)

În baza textului biblic de mai sus vreau să accentuez câteva lucruri importante cu privire la mersul în judecată:

• Nu chema pe cineva în judecată pentru ai întoarce rău pentru răul pricinuit de el sau de ea. Dacă chemi în judecată, trebuie să chemi pentru a opri pe cineva de la a face rău şi nu pentru ai răsplăti răul lui. Dacă răzbunarea este motivaţia pentru care ai chemat pe cineva în judecată, deja, din start, ai procedat rău şi nu după Cuvântul lui Dumnezeu.
• Cât atârnă de tine, dacă este cu putinţă, caută să restabileşti relaţia cu acel om şi să-i faci bine fără a-l chema în judecată.
• Nu te răzbuna singur. Unii oameni nu cheamă pe vrăjmaşul lor în judecată pentru că ei nu sunt mulţumiţi de pedeapsa care îi va fi dată acolo şi ei se decid să se răzbune singuri. În nici un caz nu se acceptă aşa ceva în ochii lui Dumnezeu. El spune că răzbunarea este a Lui şi el va răzbuna pe cei care ne fac rău nouă, copiilor Lui.
• Dacă-i este sete vrăjmaşului tău dă-i să bea şi dacă-i este foame dă-i să mănânce. Adică, dacă este vreun bine pe care poţi să i-l faci pentru ai trezi conştiinţa lui sănătoasă, fă lucrul acesta. A aprinde cărbuni aprinşi pe cap înseamnă a trezi conştiinţa sănătoasă a unei persoane şi al face să se căiască pentru răul pe care ţi l-a făcut ţie sau altora.
• Când infractorul ţi-a făcut rău, nu te lăsa biruit de răul pe care ţi l-a pricinuit el, ci gândeşte-te ce bine poţi să-i faci acestui om, dar un bine adevărat, ca să-l conduci la mântuirea sufletului lui sau a ei.

Îmi amintesc despre un prieten de al meu, pastor din România, care într-o zi a fost telefonat de soţia lui şi chemat acasă urgent. Soţia i-a spus la telefon că a venit un hoţ în casa lor şi că ea a chemat poliţia iar vecinii au sărit în ajutor. Când venise fratele pastor, erau acolo vecinii care ajutase la prinderea hoţului şi era acolo şi hoţul. Aşteptau să vină poliţia şi pastorul, când a văzut că hoţul era un adolescent care locuia în stradă, a rugat soţia să-i pună masa hoţului să mănânce până va veni poliţia, ca să nu plece flămând. Cât au stat la masă, pastorul s-a interesat mai mult despre acel băiat. În scurt timp a venit poliţia care l-au arestat şi pentru că avea încă multe crime similare, tânărul a fost judecat la câţiva ani de închisoare. Prietenul meu pastor, în toţi aceşti ani, a mers la închisoare, i-a adus haine şi ce a mai fost nevoie şi i-a spus Cuvântul lui Dumnezeu aşa că atunci când hoţul a ieşit din închisoare, a ieşit un om nou şi a început să trăiască o viaţă nouă fiind acum buni prieteni cu pastorul şi cu familia lui.

Gichin Funakoshi, maestrul care a prezentat Karate-Do lumii întregi, spunea că unul din învăţătorii săi era un foarte puternic om şi fiind în vârstă înaintată, într-o zi pe stradă un tânăr s-a aruncat la el să-l lovească şi să-l jefuiască. Maiestrul i-a apucat mână aşa că hoţul nu mai putea să-şi elibereze mâna care îi era sucită la spate deja. Maestrul l-a dus aşa până la primul restaurant, s-au aşezat şi după ce a comandat mâncarea, a început să discute cu el şi să afle de ce a hotărât să atace un om bătrân şi apoi l-a mustrat. Cazul acesta a avut un mare impact în viaţa hoţului şi acela s-a lăsat de răul pe care îl practica.

Statul are datoria să aplice Justiţia!

Statul a fost instituit de Dumnezeu şi justiţia este una din formele prin care trebuie să fie administrată răzbunarea lui Dumnezeu şi pedepsirea infractorilor. Iată ce scrie în Scripturi la acest subiect:

Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. (Romani 13: 1-4)

Din moment ce autorităţile au fost sesizate  sau s-au autosesizat cu privire la o crimă, au datoria să aplice justiţia faţă de infractor ca să-l răzbune şi să-l pedepsească pentru răul făcut. Dacă nu procedează astfel, atunci statul în loc să limiteze răul, contribuie la creşterea şi răspândirea lui. În vara anului 2011 a fost identificaţi la Bălţi un grup de pedofili italieni care au molestat mai mulţi băieţi şi adolescenţi din familii vulnerabile. S-a deschis proces împotriva lor, dar la un moment, părinţii lor au venit şi şi-au retras declaraţiile lor. Nu este greu să ne pricepem că infractorii au oferit bani părinţilor băieţilor molestaţi şi astfel i-au convins să-şi retragă cererile de chemare în judecată. Infractorii au fost eliberaţi şi au plecat acasă în Italia. Dacă ar fi făcut aşa crimă în Italia, le-ar fi fost aplicată castrarea chimică, pe când la Moldova aşa de uşor au reuşit să scape nepedepsiţi. Pentru că dregătorii statului nu-şi îndeplinesc slujba pe care o au de la Dumnezeu, infractorilor nu le-a fost administrată răzbunarea şi pedeapsa. Aceasta face să crească răul acesta şi suntem îngroziţi să vedem cum în fiecare săptămână noi şi noi cazuri de pedofilie sunt prezentate în mass-media.

Trebuie să iertăm în inimă pe toţi oamenii!

Datoria fiecărui creştin  la nivel personal este să ierte pe toţi oamenii care i-au greşit indiferent de proporţiile crimelor săvârşite împotriva lui, iar datoria statului este să exercite răzbunarea şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra infractorilor. Iertarea este o atitudine a inimii şi ea trebuie să aibă loc în inimă. Există foarte multe cazuri când oamenii nu cheamă în judecată pe infractori, dar nici nu-i iartă nici odată. Statisticile spun că în medie fiecare a patra femeie a fost victimizată sexual în copilărie sau fiind matură. Câte din aceste femei au ajuns să cheme în judecată pe violatorii lor? Foarte puţine. Dar cele mai multe din ele nu pot şi nu iartă pe cei care le-au violat. Tot aşa putem da multe şi multe exemple când oamenii au inima împovărată de supărare la adresa celor care le-au făcut rău şi nu pot ierta. Dumnezeu vrea să iertăm orice şi oricui şi să nu ne împovărăm inima cu neiertare.   Eu am reuşit să-l iert pe tatăl meu în inima mea doar după moartea lui şi după ce am devenit creştin. Ce mare eliberare a venit în inima mea când am iertat deplin. Domnul Isus a spus:

Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre. ” (Marcu 11: 25-26)

Felul cum noi iertăm pe alţii afectează în modul cel mai direct relaţia noastră cu Dumnezeu şi de aceea, noi trebuie să iertăm pe toţi oamenii, iar atunci când infractorii ajung să fie pedepsiţi, noi acceptăm aceasta nu pentru că nu-i putem ierta sau pentru că vrem să ne răzbunăm pe ei, ci pentru ai opri de la a face mai mult rău. În inimă însă iertăm şi trebuie să iertăm totdeauna.

Iertarea nu înseamnă a tolera răul!

Când a abordat un caz de aplicare a disciplinei bisericeşti, Apostolul Pavel a prezentat adevăruri importante despre iertare. În Biserica din Corint cineva a păcătuit şi a adus întristare tuturor. Biserica, la îndemnul lui Pavel, a luat atitudine, l-a judecat şi i-a aplicat pedeapsă care a dat un rezultat bun. Acum, Apostolul Pavel le scrie creştinilor din biserică următoarele:

Dacă a fost cineva o pricină de întristare, nu m-a întristat numai pe mine, ci pe voi toţi; cel puţin în parte, ca să nu spun prea mult. Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi; aşa că, acum, este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire. De aceea, vă rog să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el; căci v-am scris şi cu gândul ca să vă pun la încercare şi să văd dacă sunteţi ascultători în totul. Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câştig de la noi; căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui. (2 Corinteni 2: 5-11)

Pentru că biserica a aplicat pedeapsa şi pentru că pedeapsa şi-a atins scopul şi a adus îndreptare, de aceea, Pavel le spune acum să-l ierte şi să-l primească înapoi în comunitatea Bisericii, ba mai mult, zice ca ei să-şi arate din nou dragostea faţă de el. Dacă nu iertăm, zice Pavel, lăsăm ca Satana să aibă un câştig de la noi pentru că cel care a greşit va fi doborât de prea multă întristare. Dar este greşit dacă iertăm fără să aplicăm nici o pedeapsă şi fără să-l ajutăm pe om să se pocăiască de răul făcut şi să se îndrepte, pentru că în felul acesta tot îi dăm Satanei un prilej să aibă un câştig de la noi. Aici nu mă refer la iertarea pe care trebuie să o dăm fiecărui om în inima noastră, ci la cea care ţine de felul cum ne vom raporta la el.

 Sper că învăţătura din acest articol vă va fi de ajutor.