"Și la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă și Hristos a suferit pentru voi și v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui." (1 Petru 2: 21) "Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus." (1 Ioan 2:6)

De-a lungul veacurilor, creştinii au privit cu interes la persoana şi lucrarea Domnului Isus, ca la unicul model cu adevărat demn de urmat. Învăţătura Mântuitorului cuprinsă în cele patru Evanghelii, constituie normativul de bază la care credincioşii s-au raportat întodeauna. De fapt, suma tuturor învăţăturilor necesare pentru ca o persoană să poată trăi în conformitate cu voia lui Dumnezeu, ar putea fi formulată în mod simplificat, dar profund totodată, prin următoarea frază: Creştinul trebuie să trăiască asemeni Domnului Isus!

Căutând să trăiască aşa cum a trăit Isus, urmaşii Lui trebuie să ia în considerare toate aspectele trăirii Sale. Privind din această perspectivă la viaţa Domnului nostru Isus Hristos, putem observa că toate acţiunile şi atitudinile Sale au fost motivate; pe de o parte de dragostea şi de bunătatea lui Dumnezeu şi pe de altă parte de sfinţenia şi dreptatea Sa.

Domnul Isus a trăit pe pământ nu pentru a face voia Lui, ci pentru a îndeplini voia Celui ce l-a trimis. Pentru a putea îndeplini cu exactitate obiectivele voii Tatălui, Domnul Isus a avut o strategie bine definită, prezentată de El în Evanghelia după loan 5:19: "Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai." 

Dacă obiectivul fiecărui creştin este să trăim asemeni Domnului Isus, atunci noi trebuie să aplicăm de asemenea strategia Sa. Adică, să nu facem nimic de la sine, ci în toate să facem întocmai ce a făcut El. Doamne ajută-ne!

Aşadar, în cele ce urmează, dorim să privim atât la modul în care Domnul Isus şi-a trăit viaţa, cât şi la efectele acestei trăiri cristice.  

1.) O trăire motivată de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu!

Isus a trăit printre oameni, motivat profund de dragostea Tatălui! Astfel, El i-profunda iubit pe toţi oamenii pe care i-a întâlnit. Relaţiile stabilite cu ei au fost marcate de dragoste. Bunătatea şi compasiunea au fost "armele" Sale. El a fost gata să iubească şi să accepte pe acei oameni pe care societatea îi marginaliza. I s-a făcut milă de leproşi, atingându-se de ei; a hrănit mulţimile înfometate şi a binecuvântat copilaşi pe braţele Sale. A vindecat pe cei bolnavi şi din dragoste pentru oameni. S-a aplecat spre nevoile lor spirituale, emoţionale şi materiale. Isus l-a iubit pe tânărul bogat care era curios de viaţa veşnică; a privit cu înţelegere spre femeia prinsă săvârşind adulter; a fost gata să servească masa în casa vameşilor respinşi de societate; s-a aplecat asupra orbului Bartimeu ocupându-se de problema lui; S-a oprit la scăldătoare lângă slăbănogul care nu avea pe nimeni; I s-a făcut milă de văduva care conducea la groapă pe singurul ei fiu; a eliberat pe demonizatul alungat din mijlocul semenilor săi; El a plâns atunci când a ajuns la Betania, identificându-se cu durerea prietenilor Săi, îndureraţi în urma morţii lui Lazăr.  

Putem spune concret, că Domnul Isus a predicat o Evanghelie practică. El a fost un lucrător implicat în societate. A compătimit cu semenii Săi, având înţelegere faţă de problemele lor.

Consecinţa unei astfel de trăiri, a însemnat o creştere a popularităţii Sale. Oamenii L-au iubit şi L-au apreciat! Se adunau în jurul Lui, atraşi de dragostea şi învăţăturile Sale şi Îl ascultau cu entuziasm.

Urmaşii lui Isus Hristos – creştinii care doresc să trăiască aşa cum a trăit El – trebuie să-L urmeze întocmai pe Domnul lor, având o viaţă motivată de dragoste, bunătate şi compasiune pentru semeni. Deşi nu este simplu de trăit în felul acesta, pe parcursul celor două milenii marcate de creştinism, au fost mulţi copii ai lui Dumnezeu care s-au dedicat slujirii şi ajutorării celor aflaţi în nevoi. Ei au lăsat în urma lor o rază de speranţă, au adus lumină în multe inimi înnegurate de tristeţe, lipsuri, disperare, respingere, descurajare sau resemnare. Aceşti oameni, s-au dăruit pe ei înşişi altora, mistuindu-se asemeni unor făclii, pentru a aduce lumina dragostei şi a bunătăţii lui Hristos în inima semenilor lor. Ei sunt oamenii cu care ne lăudăm, apreciindu-le dăruirea şi spiritul de jertfă. Exemplul lor motivează acţiunile moderne de caritate ale misiunilor şi bisericilor implicate în astfel de activităţi sociale, adresate diverselor persoane sau grupuri defavorizate.

Ceea ce trebuie să observăm, este faptul că şi astăzi, acest gen de acţiuni atrag o oarecare popularitate. Sunt numeroşi creştini, care se angajează în astfel de activităţi. Desigur, ei au un ţel nobil, acela de a trăi o viaţă de dăruire pentru semeni, ca şi Domnul Isus. Astfel, creştinii care din dragoste şi cu bunătate se pun în slujba semenilor lor, sunt apreciaţi, iubiţi şi îndrăgiţi, de toţi oamenii. Desigur, toate acestea sunt bune, însă a trăi asemenea Lui Isus, presupune ceva mai mult.

2.) O trăire motivată de dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu!

Revenind la viaţa Mântuitorului, constatăm că deşi El ajunsese foarte popular şi apreciat de oameni, în cele din urmă Şi-a atras mulţi duşmani, care l-au privit cu o ură crescândă, ură care a determinat în final răstignirea Sa.

Cum a fost oare posibil ca o persoană atât de apreciată şi de populară, cu atâta dragoste şi compasiune pentru semeni, să stârnească totuşi atâtea controverse şi să acumuleze atât de multă aversiune, încât să fie dat în cele din urmă morţii? Explicaţia constă în faptul că, Isus a fost bun şi drept, deopotrivă. El i-a iubit pe păcătoşi, dar a urât păcatul! Domnul Isus nu a compromis nici unul din principiile dreptăţii lui Dumnezeu de dragul popularităţii şi aprecierii oamenilor.

Învăţătura Sa a fost aceeaşi pentru toţi, fără să fie distorsionată de împrejurări sau persoane. El a prezentat adevărul divin, fără a căuta la faţa oamenilor.

Trebuie să observăm de asemenea, că Domnul Isus a urmărit în primul rând mântuirea celor păcătoşi şi nu doar respectarea unor reguli reci, lipsite de compasiune. Este surprinzător faptul că oamenii ţin mai mult la nişte reguli, tradiți păgâne decât la mântuirea semenilor. Faptul că El vindeca pe bolnavi în ziua de sabat, constituia o provocare majoră pentru fariseii care ţineau atât de mult la tradiţiile lor. Isus nu a făcut însă nici un compromis cu ei, chemându-i pe oameni să fie vindecaţi în alte zile. Procedând astfel, el ar fi respectat regulile, ar fi trăit în pace cu liderii religioşi, iar oamenii ar fi fost vindecaţi. Acest fel de compromis era, însă, inacceptabil pentru Domnul Isus. Se pare totuşi, că pentru unii dintre urmaşii Săi din zilele noastre, astfel de compromisuri sunt o practică obişnuită. El nu i-a condamnat pe ucenicii Săi, care se hrăneau cu spicele culese din lan în ziua sabatului; El a stat de vorbă la fântână cu o samariteancă păcătoasă, sfidând regulile impuse de religiozitatea fariseilor şi a servit masa cu vameşii şi păcătoşii, în ciuda practicilor religioase ale timpului Său. Toate acestea, au atras o pierdere de popularitate pentru Isus, dar acest fapt nu a determinat nicidecum o schimbare de atitudine în dreptul Său!

3.) O trăire motivată de adevăr, refuzând să respecte poziţiile oamenilor fățarnici!

El S-a adresat direct liderilor religioşi ai vremii Lui, numindu-i "morminte văruite, nebuni şi orbi, pui de năpârci, fățarnici", chiar dacă acest lucru a atras ura lor. În viaţa acestor oameni, a fost o discrepanţă majoră între ceea ce ei doreau sa arate că sunt şi ceea ce ei erau cu adevărat. Isus a condamnat fără rezerve această ipocrizie!

Procedând în acest fel, Domnul Isus a arătat oamenilor că cea mai importantă problemă pentru El, este sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu. El nu a pus niciodată înaintea acestor virtuţi, pacea socială; popularitatea de care s-a bucurat; recunoaşterea Lui de către ceilalţi rabini; sprijinul lor pentru învăţătura Sa; sau eficienţa lucrării Sale.

Observăm că o trăire motivată de dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, i-a adus Domnului Isus simpatia şi aprecierea oamenilor, pe când, atitudinile şi faptele motivate de dreptatea lui Dumnezeu au atras respingerea, ura, şi dispreţul oamenilor. Asemenii lui Isus, toţi urmaşii Săi care au fost motivaţi de imperativul unei vieţi sfinte, trăită cu dreptate, au stârnit multe controverse. Mulţi dintre ei, au fost respinşi de contemporanii lor, marginalizaţi, prigoniţi ori chiar martirizaţi. Ei au fost însă oamenii care au adus în Biserică revitalizarea şi trezirea spirituală.

Eu cred că esenţa trăirii unei vieţi creştine plăcute lui Dumnezeu, este realizarea unui echilibrul între dragoste şi sfinţenie. Adevăratul om al lui Dumnezeu, trebuie să fie un om plin de compasiune şi drept în acelaşi timp, punând interesele voii lui Dumnezeu deasupra oricăror alte interese legate de popularitate sau aprecierea oamenilor.

Dorim să semănăm mai mult cu Domnul Isus? Atunci trebuie să trăim în acest fel – motivați de dragoste, compasiune, bunătate, dreptate şi adevăr. Schimbarea în noi este un proces treptat de-a lungul vieții și putem înainta prin a călca în fiecare zi pe urmele Domnului Isus, spre Dumnezeu, spre veşnicie! Domnul să ne ajute!