„Împăratul a intrat să-și vadă oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu avea haina de nuntă. Prietene, i-a spus el, cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă? Omul acela a amuțit”.

Ne așteptam să se dezvinovățească: „N-am știut că-i  necesar să am o haină de nuntă”. Dar nu există posibilitate de dezvinovățire deoarece toate canalele media au prezentat detalii de la pregătirile care se fac pentru nunta prințului cât și cu privire la cerințele împăratului.

Omul în dreptul căruia s-a oprit împăratul n-a primit reproșuri că a fost lacom de avere, sau iubitor de bani, răpăreț, preacurvar sau închinător la idoli, ci i s-a reproșat că nu era îmbrăcat în mod corespunzător. Așadar suntem nevoiți să ne punem întrebarea:

Este atât de importantă „îmbrăcămintea”?

Și dacă vrem să luăm seama la citire și la învățătura pe care o dăm altora - cum îl îndeamnă Pavel pe Timotei - vom observa că procurarea „hainei” se făcea înainte de a intra în odaia de nuntă și nu după...

Aceasta ne determină să stabilim: Ce înseamnă „odaia de nuntă”?

Odaia de nuntă este Împărăția Fiului de care  se amintește adesea în pilde numită: " Împărăția cerurilor"        

Foarte important:

Intrarea în această Împărăție se face doar pe „ușa cea strâmtă” care este Domnul Isus. De aici înțelegem că la „ușa de la intrare” există o „garderobă” de unde fiecare nuntaș își poate lua haina de nuntă.

Dar întrebarea decurge de la sine: Omul care nu avea haina de nuntă nu era îmbrăcat, sau ce fel de haine avea pe el? Sigur că nu era dezbrăcat, iar „hainele” de pe el erau probabil foarte frumoase și scumpe, iar el se simțea bine în ele... Haine de firmă ca pentru nuntă...

Numai că erau „hainele lui personale” iar lăuntru nu era permis să fie la vedere, indiferent cât de bune erau. (Firește vorbind pentru vizitarea unui bolnav la spital ai obligația ca la intrare să îmbraci un halat ce aparține spitalului.) Acestea sunt regulile și ele trebuie respectate.

„Hainele personale nu trebuie să fie la vedere”... Pavel explică și de ce, în epistola scrisă către Tit:

„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci prin îndurarea  Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea lucrată de Duhul Sfânt”. (Tit 3/5)

Faptele noastre bune arătau ca o „haină mânjită” (Isaia 64/6) așa că ele nu au fost luate în considerare în procesul  de mântuire, iar intrarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu nu s-a putut face pe baza lor... Nu.

În epistola scrisă fraților din Efes este clarificat cum a fost posibilă mântuirea noastră și nu numai... :

”Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni”. (Efes. 2/8,9)

Însă evreii au refuzat această ofertă considerându-se buni pe baza faptelor personale, dar  împăratul a poruncit să-i silească să intre în odaie pe cei „buni” (evrei) cât și pe cei răi (neamurile) Matei 22/10. - dar ei au refuzat să folosească unica intrare, „sărind” prin altă parte (Ioan 10/1)

Totuși și în acest mod odaia s-a umplut de oaspeți. Însă această prezență nu i-a ajutat la nimic.

Atenție: Împăratul a intrat să-și vadă „oaspeții” și nu  mireasa, ea nefiind în odaia de nuntă. (Mireasa o găsim descrisă în Apocalipsa 14/1-6  „... va urma pe Miel oriunde merge El ” și are alt statut) dar acesta este alt subiect...

Revenim: În Evrei 4/2: „Căci și nouă ni s-a adus o veste bună ca și lor, dar cuvântul propovăduit nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credință la cei ce l-au auzit”.

Dar la ce anume  le-ar fi folosit credința?

„Căci Hristos este sfârșitul legii, pentru ca oricine crede în El să capete neprihănirea. (haina de nuntă) Numai că unii „pentru că n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor însăși și nu s-au supus neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. ( Rom. 10/3)

Pavel explică mai în detaliu: „Căci prin credința din inimă  se capătă neprihănirea... ”.

Iar „cel neprihănit va trăi prin credință” (Evrei 10/38)

Împărăția lui Dumnezeu este neprihănire dar nu a noastră ci a Lui... Regulile din interior nu sunt ale noastre ci a Lui. Noi suntem doar oaspeți la această nuntă și ca atare trebuie să ne conformăm.

Doi oameni s-au urcat la templu. Fariseul și-a etalat faptele personale, iar vameșul a făcut apel la îndurarea lui Dumnezeu recunoscându-se că n-are nici un merit fiind un om păcătos. Rezultatul este cea mai frumoasă lecție de teologie:

Omul s-a întors acasă socotit neprihănit și nu neprihănit de drept. Neprihănire dobândită în urma unei socoteli.

Avraam a crezut pe Dumnezeu  pe cuvânt și credința i-a fost socotită ca neprihănire. Matematic: câtă credință atâta neprihănire. Tocmai de aceea Domnul Isus avertiza: „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și fariseilor nu veți intra în Împărăția cerurilor”. (Matei 5/20)

Concluzie generală: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”. (Evrei 10/6a) deoarece neprihănirea (haina de nuntă) este rezultatul credinței.

Prietene: Știu că pretinzi că faci parte din cei „buni”, și consideri că n- ai nici un motiv să te pocăiești. Da... Însă nu cei sănătoși au nevoie de doctor. Nici Domnul Isus n-a venit să cheme la pocăință pe cei neprihăniți ci pe cei păcătoși. ( Luca5/32) Însă bucurie în cer este pentru un  păcătos care se pocăiește decât pentru 99 de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință și o resping...

Măcar acum la sfârșit de an ai posibilitatea să-ți verifici  credința. M-aș bucura să nu fie una falsă, înșelătoare, ci să fie „credința tuturor sfinților”.

Era un om cu numele de Naaman. Deși era general, el era bolnav de lepră. S-a deplasat la proroocul din Samaria în scopul de fi vindecat. A fost foarte aproape de a pierde ocazia deoarece el a venit cu credința lui proprie: „Eu credeam... ” (2Împ. 5/11) dar regulile erau altele... și a refuzat să se conformeze. Dar tovarășii care-l însoțeau l-au sfătuit: „... trebuie să faci ce ți s-a spus... ” Și s-a vindecat de o boală incurabilă.

 A fost șansa lui. Astăzi este șansa ta...