Întrebare:

Am o nedumerire în ce privește neprihănirea. În Vechiul Testament Dumnezeu ne spune că Iov era un om fără prihană, în timp ce Pavel ne spune că nu există niciun om neprihănit. Afirmația lui Dumnezeu pare că se contrazice cu afirmația lui Pavel din Romani.

Este adevărat că Dumnezeu spune despre Iov că era un om fără prihană și că nu era nimeni ca el pe pământ pe vremea aceea. Dumnezeu explică în ce constă neprihănirea lui Iov:

Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău. (Iov 1:8)

Deci, Iov:

• era curat la suflet
• se temea de Dumnezeu
• se abătea de la rău

Iov nu a fost un om perfect, fără neajunsuri și fără slăbiciuni. De exemplu, el conștientiza foarte bine pericolul curviei și a luat o decizie pentru el ca să nu-și oprească privirile asupra unei fecioare. El înțelegea că, admirând frumusețea fizică a unei fecioare, s-ar putea întâmpla să ajungă s-o poftească și prin aceasta ar fi preacurvit cu ea în inima lui:

Făcusem un legământ cu ochii mei, și nu mi-aș fi oprit privirile asupra unei fecioare. (Iov 31:1)

El înțelegea că să poftești în inimă o femeie care nu este soția ta, este păcat:

Dacă mi-a fost amăgită inima de vreo femeie, dacă am pândit la ușa aproapelui meu, atunci nevastă-mea să macine pentru altul, și s-o necinstească alții! Căci aceasta ar fi fost o nelegiuire, o fărădelege vrednică să fie pedepsită de judecători, un foc care mistuie până la nimicire, și care mi-ar fi prăpădit toată bogăția. (Iov 31:9-12)

Deci, Iov nu a fost un om perfect. În raport cu alții, el era mai drept, mai neprihănit decât toți oamenii de pe pământ, dar nu și în raport cu Dumnezeu. Biblia nu ne dă informații cum a ajuns Iov la starea de neprihănire, dar ne dă informații cu privire la Avraam, care și el a trăit înainte ca să fi fost dată Legea și despre care Dumnezeu tot spune că era un om neprihănit.

Despre Avraam știm că Dumnezeu l-a chemat încă pe când era în Ur, în Haldea și că el a mers până în Haran cu familia lui, iar de acolo Dumnezeu l-a chemat să iasă din rudenia lui, din casa tatălui său și să meargă în țara pe care i-o va arăta (Geneza 12). Avraam în toate lucrurile a ascultat de Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu i-a promis că-i va da un moștenitor care va ieși din el și o sămânță numeroasă (Geneza 15). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Avraam a crezut pe Dumnezeu și Dumnezeu i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire:

Avram a crezut pe Domnul, și Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. (Geneza 15:6)

Și această credință „s-a materializat” atunci când Avraam a adus pe Isaac jertfă:

Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire”; și el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu”. (Iacov 2:21-23)

Apostolul Pavel, la rândul lui, spune despre Avraam că făgăduința că va moșteni lumea, el a primit-o nu în temeiul Legii, ci în temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credință:

În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credință. (Romani 4:13)

Iar promisiunea că va moșteni lumea, Avraam a primit-o numai după ce l-a adus pe Isaac jertfă:

Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam, și a zis: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Geneza 22:15-18)

Deci, neprihănirea lui Avraam s-a arătat în ascultarea lui de Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit, iar Avraam a ascultat în toate lucrurile de Dumnezeu fără a pune la discuții, chiar și atunci când nu înțelegea cerințele lui Dumnezeu. De fapt, atunci când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să pună pe fiul său pe altar, i-a cerut nu doar să jertfească pe fiul său, ci și toate promisiunile pe care i le făcuse, fiindcă toate promisiunile făcute de Dumnezeu lui Avraam erau legate de Isaac.

Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduințele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânță care-ți va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morți: și, drept vorbind, ca înviat din morți l-a primit înapoi. (Evrei 11:17-19)

Avraam nu s-a îndoit de credincioșia lui Dumnezeu chiar și atunci când cerințele lui Dumnezeu intrau în conflict cu promisiunile Lui. Avraam era sigur că Dumnezeu va învia din morți pe Isaac ca să-Și împlinească promisiunile.

Apostolul Pavel în epistola sa către Romani vorbește despre neprihănirea lui Avraam. El zice că, dacă ar fi vorba de fapte, Avraam ar avea cu ce să se laude înaintea oamenilor, dar nu și înaintea lui Dumnezeu, căci Avraam a fost socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu prin credință, nu prin fapte:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” (Romani 4:1-3)

Astfel, Avraam nu a fost socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu în baza faptelor lui, ci în baza credinței lui, care s-a arătat în ascultare totală de Dumnezeu.

Mai mult, în același capitol apostolul Pavel explică că și David, care a trăit sub Lege, spunea că adevărata neprihănire, care aduce fericire, este aceea care se capătă prin credință:

Tot astfel, și David numește fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. , , Ferice”, zice el „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul! (Romani 4:6-8)

În concluzie, putem spune că neprihănirea sfinților din perioada de până la Hristos era rezultatul credinței și ascultării de Dumnezeu. Oamenii fără prihană din vremea aceea au răspuns la chemarea lui Dumnezeu și au trăit în ascultare de Dumnezeu.

Acum să mergem nemijlocit la textul la care s-a referit cititorul nostru și anume la Romani capitolul 4. Ca să înțelegem mai bine acest text, este important să cunoaștem contextul. În capitolul unul din epistola către romani, apostolul Pavel arată că neamurile, care nu aveau o Lege scrisă, nu se pot dezvinovăți înaintea lui Dumnezeu pentru nelegiuirile lor și, respectiv, au nevoie de mântuire. Apoi, în capitolul 2, apostolul Pavel arată că și iudeii, care aveau o Lege scrisă, tot nu se pot dezvinovăți și au nevoie de mântuire. În capitolul trei, autorul face o concluzie la cele afirmate în primele două capitole și anume că toți au păcătuit și au nevoie de mântuire:

Fiindcă am dovedit că toți, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut, și au ajuns niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem și de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor. (Romani 3:9-18)

Aici apostolul Pavel descrie starea omului fără Dumnezeu, dar mai departe în acest capitol, el explică în ce constă neprihănirea:

Dar acum s-a arătat o neprihănire (grecește: dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și proorocii și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. (Romani 3:21-24)

Deci, neprihănirea nu vine din fapte, ci din credință la fel cum a fost și în cazul lui Avraam și a lui Iov, care au trăit înainte ca să fi fost dată Legea.

Poate vă întrebați: cum rămâne cu faptul că apostolul Pavel spune că nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu? De unde vine dorința de asculta de Dumnezeu?

Împăratul David scria:

Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut! (Psalmul 27:8)

Iar Solomon a scris:

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veciniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. (Ecleziastul 3:11)

Iar apostolul Pavel în aceeași epistolă spune:

… ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțămit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat. (Romani 1:19-21)

Deci, într-adevăr, nu este niciun om neprihănit, niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Chiar și dorința de a căuta pe Dumnezeu, gândul veșniciei, tot de la Dumnezeu vin și astfel omul ajunge la neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință. Fără inițiativa și intervenția lui Dumnezeu, omul ar rămâne lipsit de neprihănire, dar Dumnezeu, în dragostea Lui, Se descoperă omului, îi dă gânduri, îndemnuri să-L caute și să ajungă să creadă.