Studiul de față discută aspectul „căderii” din punct de vedere spiritual.

Totul este pentru învățătura noastră, dar și un avertisment pentru fiecare creștin. Din moment ce ni se spune că „cel neprihănit cade de șapte ori... ” înseamnă că ea (căderea) este iminentă pentru orice creștin. Însă este bine să știm căci sunt mai multe feluri de cădere: „Iar a Celui care vă poate păzi de orice cădere. . .” (Iuda/v24)

Dar ce înseamnă cădere?

Coborârea inopinată de pe o poziție superioară, pe una inferioară, o numim „cădere”. De regulă, poziția inițială înainte de cădere este „în picioare”. Apostolul Pavel recomandă armătura adecvată  să „... rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul.” (Efes. 6/13) Fără biruință totală nu putem vorbi de „rămânerea în picioare”. Este foarte important să iai în calcul, de unde ai căzut, de la ce înălțime? Tocmai de aceea ni se cere: „să nu umblăm după lucrurile înalte, ci să rămânem (jos) la cele smerite. (Rom. 12/16)  În timp ce călătoream cu avionul deasupra norilor, cugetam la destinul oamenilor în caz de prăbușire - Doamne ferește! Imaginați-vă acum că cineva pasionat de „înălțime” a căzut din cer. Prăbușirea i-a fost atât de mare, încât a fost imposibil de reabilitat. Prăbușirea are consecințe ireversibile. Atunci cînd cel neprihănit cade, are toate posibilitățile să se ridice iarăși (Prov. 24,16) fie se ridică singur, sau este ajutat. Însă despre cei răi ni se spune că se prăbușesc în nenorocire. (vers. 16b) Despre Domnul Isus s-a spus că a fost rânduit pentru ridicarea și prăbușirea multora din Israel. Însă pentru cel neprihănit sunt toate posibilitățile să se ridice. În contrast cu învățătura Scripturii, doctrina adventistă  recomandă rebotezarea celui căzut într-un păcat mai grav până la 7 ori. Dar nu botezul în apă rezolvă problema celui căzut, ci ridicarea (reabilitarea) prin pocăință - adică revenirea la forma inițială prin repunerea „pe picioare” a celui căzut. „. . . totuși va sta în picioare pentru că Domnul are putere să-l întărească ca să stea”. (Rom. 14/4). Din moment ce am spus că sunt mai multe feluri de cădere este bine să le notăm:

Demoralizarea (deprimarea) este primul fel de cădere și cel mai des întâlnit în viața creștinilor. În această situație este afectat moralul celui căzut. Potențialul este diminuat. Ieri ai fost mai „sus” decât astăzi, e posibil mâine mai „jos”.

Ex. biblic: „Astăzi” Ilie era pe muntele Carmel coborând prin rugăciune foc din cer. A doua zi era coborât în peșteră. Dumnezeu l-a întrebat: „Ce faci tu aici Ilie? Doamne am fost plin de râvnă... ” Ieri, dar astăzi? Viața este plină de „urcușuri și coborâșuri”. Tocmai de aceea versul cântecului  întreabă :/Te ridici sau cobori? / Te ridici sau cobori? /  Te întreb de două ori/

În plină ascensiune prorocul Ioan Botezătorul a mărturisit despre Domnul Isus prin descoperire dumnezeiască: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Mai târziu când a ajuns în temniță a fost determinat de circumstanțe să trimită pe ucenicii săi să-L întrebe: „ Tu ești Acela care trebuia să vină sau să așteptăm pe altul?” Nu trebuie să ne surprindă. Așa se manifestă trestia clătinată de vânt. La acest capitol suntem deficitari cu toții. Îndoiala aduce căderea. „Ei se îndoaie și cad dar noi ne ridicăm și rămânem pe picioare”. (Ps. 2o/8) Suntem pe picioare prin harul Domnului Isus. Să nu uităm de mesajul de avertizare trimis bisericii din Efes: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ți aminte de unde ai căzut... ”  Faptul că nu mai suntem în aceeași dragoste ca la început, este deja o cădere...

Căderea într-o greșeală.

Frecventă este și felul acesta de cădere. Aceasta se datorează faptului că este o acțiune involuntară și nepremeditată în care nu este implicată voința omului. David s-a rugat în acest sens: „Doamne iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc”. Astfel de căderi sunt iminente. Așa că apostolul Pavel scrie bisericii din Galatia: „Chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greșeală, voi care sunteți duhovnicești să-l ridicați cu duhul blândeții”. E un îndemn urmat de un avertisment: „... ia seama să nu cazi și tu”. „Căderea deodată” este neprevăzută. E ca și când s-ar rupe funia, sau ai călca pe schelă alături, fără să poți controla situația. Înțelegem că îndemnul de a ridica nu este pentru toți, ci doar pentru cei duhovnicești. Ei își manifestă permanent disponibilitatea de a ridica pe cel căzut deoarece îi vrea și pe ei duhovnicești.

Căderea în ispită.

Nu este aceeași cu căderea într-o greșeală. De felul acesta de cădere i-a atenționat Mântuitorul chiar și pe ucenicii care erau împreună cu El: „Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită. . .” Ispita este o cursă întinsă de către Ispititorul. El a reușit să rupă părtășia celor doi oameni din grădina Edenului cu Creatorul lor folosindu-se de o ispită. Dar nu este ceva surprinzător. Versul cântecului spune:

/Căzură în luptă și oameni viteji/ Răpuși de ispite când nu erau treji/

De regulă ispita vine din exterior prin „pofta ochilor”. „Acan a răspuns: Este adevărat că am păcătuit... Am văzut în pradă o manta frumoasă... am poftit-o și am luat-o”. (Ios. 7/20,21) Ispita totdeauna este „împachetată” frumos în culori strălucite. Ispititorul i-a arătat Domnului Isus toate strălucirile lumii... O „lume” atrăgătoare și captivantă. Ea este asemănată în Cartea Proverbe cu o femeie care a sedus un tânăr neîncercat la prima vedere. Este îmbrăcată în purpură stacojie, împodobită cu aur, pietre scumpe și mărgăritare. Îmbătată cu sângele sfinților... Multe victime au căzut prin ademenire... (Apoc. 17/4,6)

Dar ispita nu vine totdeauna din exterior, ci ea vine tot atât de ușor și din interior. Așadar: „Nimeni când este ispitit să nu zică sunt ispitit de Dumnezeu, căci El nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi când pofta a zămislit dă naștere păcatului... ” (Iacov 1/13.14) Așa că versul cântecului este un avertisment ce nu poate fi ignorat :/Nu de rău te teme Nici de unde-ți vine /Teme-te de firea/ Ce-i ascunsă-n tine. /

Ce este de făcut? Robul Domnului să îndrepte pe protivnici în nădejdea că Dumnezue le va da pocăința și venindu-și în fire să se desprină din cursa diavolui în care au fost prinși ca să-i facă voia... (2Tim. 24/26)

Căderea din har a fost o altă formă de cădere - specifică evreilor convertiți la creștinism dar întorși la iudaism (Lege). Nu este una și aceeași cu căderea de la credință, deoarece râvna de a-L sluji pe Dumnezeu a rămas neschimbată dar s-au schimbat principiile de slujire.

În epistola către Evrei cap. 6/4,5, 6 citim: „Căci cei ce au fost luminați odată, și au gustat darul cereasc, s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au gustat Cuvântul cel bun a lui Dumnezeu și puterile veacului viitor și totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși pentru că ei răstignesc pentru ei pe Hristos și-L dau să fie batjocorit”. Este important să observăm treptele pe care au urcat acești oameni. Au ajuns să experimenteze „puterea învierii” care ține de veacul viitor pe care și  apostolul Pavel dorea  să o cunoască. (Fil. 3/10)

De unde au căzut?

„Voi care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos, ați căzut din har”. Iuda îndeamnă prin epistola sa: „Mustrați pe cei ce se despart de voi”, iar Pavel se conformează: „O Galateni nechibzuiți... Iată ce vreau să știu de la voi: prin faptele Legii ați primit voi Duhul sau prin auzirea credinței? Puțin untdelemn (credință) au avut în vase. Au început prin Duhul și au sfârșit scurta alergare prin firea pământescă... (Gal. 3/1,2, 3)

Cine o fi produs căderea acestor oameni? Îndoiala sau lipsa de încredere în harul Domnului Isus. Despre ei citim în Evrei cap. 10: „Să nu ne părăsim dar încrederea noastră pe care o așteaptă o mare răsplătire, ... cel neprihănit va trăi prin credință, dar dacă dă înapoi sufletul Meu nu-și găsește plăcere în el”. Tocmai de aceea psalmistul atenționa că îndoiala este dăunătoare: „Ei se îndoaie și cad... ” (Ps. 20/8)

De ce totuși nu mai pot fi înnoiți (ridicați)? Înnoirea o face Duhul Sfânt. (conf. Tit 3/5) Căzând din har ai renunțat la Duhul Sfânt. Singurul loc unde Duhul Sfânt este numit „Duhul harului” este locul unde se vorbește despre felul acesta de cădere. Este posibilă ridicarea câtă vreme rămâi în har (Fapte 15/11) 

Concluzie: Ai renunțat la har, ai renunțat la Duhul Sfânt. În acest caz este imposibilă reînnoirea (ridicarea).

Căderea de la credință.

„... și să păstrezi credința și un cuget curat pe care unii l-au pierdut și au căzut de la credință”.

Credința se păstrează. Iuda chiar ne îndeamnă să luptăm să o păstrăm. Sunt inamici din „afară” care vor să ne-o distrugă, dar sunt și din interior. Pervertirea cugetului sau lipsa curățirii lui prin mărturisire (pocăință) duce în final la pierderea untdelemnului (credinței) „... fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, . . . n-au căutat să-L păstreze în cunoștința lor. Astfel au ajuns plini de orice nelegiuire... ” Felul acesta de cădere este discutabil deoarece nu este o cădere bruscă, ci este un traseu...

Creștinul este în călătorie. Și ca orice călător care trebuie să țină seama de instrucțiunile ghidului, citim avertizările apostolului Petru: „Preaiubiților vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul”. (1Petru 2/11) Călătorul urcă spre Ierusalim sau coboară spre Ierihon. De data aceasta ni se spune despre unul ce cobora, dar până să coboare el a trebuit mai întâi să urce, altfel nu avea de unde să coboare. La poalele muntelui tâlharii urmăreau cu privirea cum creștinul urcă. Spre marea lor surprindere călătorul se întoarce și coboară. Vigilența tâlharilor a crescut deoarece călătorul se îndrepta spre ei. Din „inerția” coborârii a căzut  Nu tâlharii i-au determinat căderea. Dacă el nu ar fi căzut prin coborâre permanentă tot acolo ar fi ajuns.

Tâlharii nu l-au mângâiat: „Vai amice poate te-ai lovit când ai căzut”. Nu. Ei au început acțiunea specifică unor tâlhari: l-au dezbrăcat de tot cei nobil și divin. Apoi l-au bătut zdravăn făcându-i numai răni și vânătăi (conf. Isaia 1/6)

A fost doborăt la pământ de hoarda de duhuri rele care au tăbărât pe el. (Efes. 6/12) Nu se mai putea ține pe picioare, așa că a rămas un „cadavru” în mijlocul drumului. Dacă ar fi rămas pe picioare în aceea zi rea s-ar fi târât singur la cel mai apropiat han. Dar nu. Au trecut pe alături reprezentații religiei, dar nu i-au dat nici o mână de ajutor, considerând că un asemenea om nu mai poate fi recuperat. Au preferat să treacă nepăsători pe alături... Dar un străin s-a apropiat de el și a constatat că inima încă are puls. O scânteie de viață. El știa că trestia frântă nu trebuie ruptă, iar fitilul care încă fumegă nu trebuie stins de tot. Așa că a început munca de „resuscitare” pentru a-l readuce din nou la viață. Și n-a fost ușor. Primul semn de viață a fost ochii care s-au deschis și a văzut din nou lumina. Străinul știa că rănile se vor vindeca, dar era îngrijorat de „cicatricele” care de aici înainte le va purta toată viața. El mai știa că astfel de căderi lasă în urmă diferite sechele. Toți vor ști prin ce traume a trecut...

Pentru că nu se ținea pe picioare străinul l-a pus pe asinul lui și l-a dus la un han, dându-l în îngrijirea hangiului. Dacă în drumul tău întâlnești astfel de oameni, nu te grăbi. Oprește-te și fă și tu la fel...

Fiți binecuvântați!