Confesiunea de la Westminster

Cuprins:

Prefaţă

Cap. XVIII  Despre siguranţa harului şi a mântuirii

Cap. XIX      Despre Legea lui Dumnezeu

Cap. XX       Despre libertatea creştină şi libertatea de conştiinţă

Cap. XXI      Despre închinare şi Ziua Sabatului

Cap. XXII  Despre jurăminte şi legăminte îngăduite

Cap. XXIII  Despre autorităţile civile

Cap. XXIV   Despre căsătorie şi divorţ

Cap. XXV    Despre biserică

Cap. XXVI   Despre comuniunea sfinţilor

Cap. XXVII  Despre sacramente

Cap. XXVIII Despre botez

Cap. XXIX   Despre Cina Domnului

Cap. XXX    Despre disciplina bisericească

Cap. XXXI   Despre sinoade şi concilii

Cap. XXXII  Despre starea omului după moarte şi despre învierea morţilor

Cap. XXXIII Despre Judecata de pe urmă

Prefaţa editorului

„Confesiunea de la Westminster este o mărturisire de credinţă calvinstă, aflată în tradiţia teologiei calviniste. Deşi a fost elaborată de către Adunarea de la Westminster din 1646, compusă în cea mai mare parte din membri ai Bisericii Anglicane, ea a devenit, şi continuă să fie „standardul subordonat” pentru doctrină în Biserica Scoţiei şi a avut o mare influenţă în Biserica Prezbiteriană din lumea întreagă (a fost adoptată, de asemenea, cu diverse modificări, de către unii congregaţionalişti şi chiar de către unii baptişti).

În 1643, parlamentul Angliei a făcut apel la „oameni evlavioşi, înţelepţi şi învăţaţi în lucrurile divine”, pentru a organiza o întâlnire la Westminster Abbey^[1] cu scopul de a acorda călăuzire şi sfat în probleme legate de închinare, doctrină, conducere şi disciplină în Biserica

Anglicană. Întâlnirile lor, derulate de-a lungul unei perioade de cinci ani, au avut ca rezultat Confesiunea de credinţă, alături de Catehismul Mare şi Catehismul Scurt. Timp de mai bine de trei secole, biserici diferite din toată lumea au adoptat această mărturisire de credinţă şi  respectivele catehismele ca standarde doctrinare proprii, subordonate Bibliei.” (citat de pe wikipedia. org)

Capitolul I. Despre Sfânta Scriptură

1. Deşi lumina raţiunii naturale, împreună cu lucrările Creaţiei şi ale Providenţei, dovedesc până acum bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu în aşa fel încât omul nu se poate dezvinovăţi, totuşi ele nu sînt suficiente pentru a dobândi acea cunoaştere a lui Dumnezeu şi a voii Sale care sînt necesare mântuirii; de aceea, Domnul a binevoit ca, în multe rânduri şi în multe chipuri, să Se reveleze şi să-Şi arate voia Bisericii Sale, iar apoi, [a binevoit] ca acestea să fie în întregime aşternute în scris, pentru o mai bună păstrare şi răspândire a adevărului şi pentru o mai bună mângâiere şi o mai temeinică apărare a

Bisericii împotriva stricăciunii firii şi împotriva răutăţii lui Satan şi a lumii. Aceasta face ca Sfânta Scriptură să fie absolut necesară, deoarece acum căile anterioare de revelare ale voii Sale către poporul Său au luat sfârşit.

2. Sub denumirea de Sfânta Scriptură, sau Cuvântul Scris al lui Dumnezeu, sunt conţinute acum toate cărţile Vechiului şi Noului Testament.

Toate acestea au fost date prin inspiraţie divină, ca normă pentru credinţă şi viaţă.

3. Acele cărţi numite în mod obişnuit „apocrife”, nefiind de inspiraţie divină, nu fac parte din canonul Scripturii şi, de aceea, nu au nici o autoritate în Biserica lui Dumnezeu, nici nu pot fi  aprobate ori folosite altfel decât orice alte scrieri omeneşti.

4. Autoritatea Sfintei Scripturi, pentru care se cuvine să fie crezută şi ascultată, nu depinde de mărturia vreunui om sau a unei biserici, ci numai de Dumnezeu (care este adevărul însuşi), autorul acesteia; şi, de aceea, ea trebuie primită, fiindcă este Cuvântul lui Dumnezeu.

5. Este posibil ca, prin mărturia Bisericii, să fim mişcaţi şi conduşi spre o înaltă şi reverenţioasă preţuire pentru Sfânta Scriptură. Caracterul ceresc al conţinutului ei, eficacitatea doctrinelor ei, maiestuozitatea stilului, armonia tutror părţilor ei componente, ţelul întregii cărţi (acela de a da lui Dumnezeu toată gloria), descoperirea completă a singurii căi de mântuire pentru om, multe alte aspecte referitoare la incomparabila ei măiestrie şi întreaga ei perfecţiune, sunt toate argumente prin care se dovedeşte cu prisosinţă ca fiind cuvântul lui Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, convingerea şi asigurarea depline cu privire la acest adevăr infailibil şi la autoritatea divină pe care o reprezintă vin din lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, care mărturiseşte prin Cuvânt şi împreună cu acesta în inimile noastre.

6. Tot planul lui Dumnezeu, referitor la toate lucrurile necesare pentru gloria Sa, pentru mântuirea omului, pentru credinţă şi viaţă, este fie clar proclamat în Scriptură, fie poate fi dedus, în mod necesar şi logic, din Scriptură. Căreia nimic niciodată nu-i poate fi adăugat, nici prin noi revelaţii de la Duhul Sfânt, nici prin tradiţii omeneşti. Cu toate acestea, recunoaştem că iluminarea lăuntrică făcută de Duhul lui Dumnezeu este necesară pentru o înţelegere mântuitoare a lucrurilor revelate în Cuvânt şi că există anumite aspecte referitoare la închinarea faţă de Dumnezeu şi la administrarea bisericii, comune activităţilor şi societăţilor omeneşti, care trebuie organizate după inteligenţa naturală şi înţelepciunea creştină, în acord cu normele generale ale Cuvântului, care trebuie întotdeauna respectate.

7. Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele şi nu la fel de clare pentru toţi. Totuşi, acele lucruri care trebuie cunoscute, crezute şi urmate în vederea mântuirii, sunt atât de clar expuse şi dezvăluite într-un loc sau altul din Scriptură, încât nu numai cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, folosind cum se cuvine mijloace obişnuite, pot dobândi o înţelegere suficientă a acestora.

8. Vechiul Testament în limba ebraică (care era limba maternă a poporului lui Dumnezeu din vechime) şi Noul Testament în limba greacă (care, la vremea scrierii sale, era limba cea mai răspândită în lume), fiind inspirate în mod direct de Dumnezeu şi fiind păstrate curate în toate veacurile, prin grija şi providenţa Lui speciale, sunt, prin urmare, autentice. Astfel, în toate controversele privitoare la religie, Biserica poate apela, în ultimă instanţă, la acestea. Dar, deoarece aceste limbi nu sunt cunoscute de toţi oamenii lui Dumnezeu, care au dreptul la Sfintele Scripturi şi sunt interesaţi de ele şi cărora li se porunceşte, în frica de Dumnezeu, să le citească şi să le cerceteze, ele trebuie traduse in limba obişnuită a fiecărui popor în care s-au născut, astfel încât, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu care locuieşte din belşug în ei, să se poată închina lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui şi, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde.

9. Regula infailibilă de interpretare a Scripturii este Sciptura însăşi. De aceea, când există întrebări cu privire la sensul întreg şi adevărat al oricărui text din Scriptură (care nu este multiplu, ci numai unul), acesta trebuie căutat şi cunoscut din alte locuri care vorbesc mai clar.

10. Judecătorul suprem, prin care trebuie limpezite toate controversele şi în lumina căruia trebuie examinate toate decretele şi conciliile, toate opiniile scriitorilor antici, toate doctrinele omeneşti şi toate părerile (călăuzirile) personale şi cu ale cărui hotărâri trebuie să fim satisfăcuţi, nu poate fi altul decât Duhul Sfânt vorbind prin Scriptură.

Capitolul II. Despre Dumnezeu şi despre Sfânta Treime

1. Există un singur Dumnezeu viu şi adevărat, infinit în Fiinţa şi perfecţiunea Lui, un Duh preacurat, invizibil, fără trup, fără părţi componente şi fără pasiuni trupeşti, imuabil, nemărginit, etern, incomprehensibil, atotputernic, atotînţelept, preasfânt, desăvârşit în libertate, absolut, făcând toate lucrurile după sfatul voii sale neschimbate şi preasfinte, pentru slava Sa; plin de bunătate, de har şi îndurare, îndelung răbdător, bogat în bunătate şi adevăr, care iartă nelegiuirea, fărădelegea şi păcatul; răsplătitorul celor care-l caută cu toată inima; dar, în acelaşi timp, desăvârşit în dreptate şi grozav în judecăţile Sale; care urăşte orice păcat şi care nu va achita nicidecum pe cel vinovat.

2. Dumnezeu are viaţa, gloria, bunătatea şi binecuvântarea în întregime in Sine şi prin Sine Însuşi; Numai El singur este atot-suficient in Sine şi pentru Sine, fără să aibă nevoie de vreuna din creaturile pe care le-a făcut, a cărui glorie nu depinde de ele, ci Îşi manifestă doar gloria Sa în ele, prin ele, faţă de ele şi peste ele: El este singura sursă a tot ce există, Cel din care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile; şi care este stăpân suveran peste toate, ca să facă orice doreşte prin ele, pentru ele şi cu ele. Înaintea Sa toate lucrurile sunt deschise şi descoperite; cunoaşterea Sa este infinită, infailibilă şi independentă de orice fiinţă creată, astfel că pentru El nimic nu este întâmplător sau nesigur. El este preasfânt în toate planurile Sale, în toate lucrările Sale şi în toate poruncile Sale. Lui I se cuvine toată închinarea, slujirea sau ascultarea pe care binevoieşte s-o ceara de la îngeri şi oameni, sau de la oirce altă făptură creată.

3. În unitatea Dumnezeirii coexistă trei Persoane, având aceeaşi substanţă, putere şi eternitate: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Tatăl este fără origine, nenăscut şi nepurces; Fiul este veşnic născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede etern de la Tatăl şi de la Fiul. ^[2]

Capitolul III. Despre decretele eterne ale lui Dumnezeu

1. Dumnezeu a rânduit din veşnicie, prin sfatul voii sale desăvârşite în înţelepciune şi sfinţenie, fără constrângere şi fără schimbare, tot ce se întâmplă în lume; totuşi, aceasta nu înseamnă că El este autorul păcatului, că forţează voinţa creaturilor Sale sau că împiedică libertatea sau contingenţa cauzelor secundare, ci mai degrabă le stabileşte.

2. Cu toate că Dumnezeu ştie tot ce poate sau are posibilitatea să se întâmple în orice condiţii posibile, totuşi El nu a hotărât nici unui lucru să aibă loc doar pentru că l-a prevăzut ca existând în viitor sau ca putând să aibă loc în animte condiţii.

3. Prin hotărârea lui Dumnezeu şi pentru manifestarea gloriei Sale unii oameni şi îngeri sunt predestinaţi pentru viaţă veşnică, iar alţii rânduiţi mai dinainte pentru moarte veşnică.

4. Aceşti îngeri şi oameni, astfel predestinaţi şi dinainte hotărâţi, sunt destinaţi în mod specific şi neschimbător; numărul este atât de cert şi de precis încât el nu poate fi nici mărit, nici micşorat.

5. Pe aceia dintre oameni care au fost predestinaţi pentru viaţă, Dumnezeu i-a ales în Cristos pentru slavă eternă, înainte de întemeierea lumii, după planul său veşnic şi neschimbător şi după sfatul tainic şi buna plăcere a voii Sale, datorită numai harului Său şi dragostei Sale, fără ca preştiinţa Sa despre credinţa lor, sau faptele lor bune, sau stăruinţa lor în acestea, sau orice altceva din aceste făpturi să-L condiţioneze sau să-L deetermine la aceasta; şi toate acestea spre lauda harului Său slăvit.

6. După cum Dumnezeu a rânduit pe cei aleşi pentru slavă, tot astfel, prin planul veşnic şi nesilit al voii Sale, El a hotărât mai dinainte toate mijloacele necesare pentru aceasta. De aceea, cei aleşi, fiind căzuţi în Adam, sunt răscumpăraţi în Cristos; sunt chemaţi în mod eficace la credinţa în Cristos prin lucrarea Duhului Lui la vremea potrivită; sunt justificaţi, înfiaţi, sfinţiţi şi păstraţi prin puterea Sa, prin credinţă, pentru mântuire. În afară de cei aleşi, nu există alţii, care să fie răscumpăraţi de Cristos, chemaţi în mod eficace, justificaţi, înfiaţi, sfinţiţi şi salvaţi.

7. În ce-i priveşte pe ceilalţi oameni, Dumnezeu a binevoit – după sfatul insondabil al voii

Sale, prin care El Îşi dăruieşte sau Îşi opreşte îndurarea după cum voieşte, spre gloria puterii Sale suverane asupra făpturilor Sale – să-i omită [de la mântuire] şi să-i rânduiască la ruşine şi mânie pentru păcatul lor, spre lauda dreptăţii Sale slăvite.

8. Doctrina acestei înalte taine a predestinării trebuie mânuită cu deosebită înţelepciune şi grijă, pentru ca cei care urmează voia lui Dumnezeu revelată în Cuvântul Său şi i se supun în ascultare, să poată, prin certitudinea dobândită din chemarea lor eficientă, să fie asiguraţi de alegerea lor veşnică. Astfel, doctrina aceasta va oferi motiv de laudă, reverenţă şi admiraţie faţă de Dumnezeu şi umilinţă, sârguinţă şi mângâiere din belşug tuturor celor care ascultă cu sinceritate de Evanghelie.

Capitolul IV. Despre creaţie

1. Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a binevoit, pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii Lui veşnice, la început, să creeze, sau să facă din nimic lumea cu toate lucrurile din ea, vizibile sau invizibile, în decurs de şase zile, şi toate au fost foarte bune.

2. După ce Dumnezeu făcuse toate celelalte creaturi, L-a făcut pe om, parte bărbătească şi parte femeiască, cu suflete raţionale şi nemuritoare, înzestrate cu cunoaştere, neprihănire şi sfinţenie reală, după chipul Său, având legea lui Dumnezeu scrisă în inimile lor şi puterea de a o împlini; dar având şi posibilitatea de a călca legea lui Dumnezeu, lăsaţi în libertatea voinţei lor, care era supusă schimbării. Pe lăngă această lege scrisă în inimile lor, ei au primit porunca de a nu mânca din pomul cunoştineţei binelui şi răului; atâta vreme cât au ţinut-o erau fericiţi în comuniunea lor cu Dumnezeu şi aveau stăpânire asupra celorlalte creaturi.

Capitolul V. Despre Providenţă

1. Dumnezeu, marele Creator al tuturor lucrurilor, susţine, îndrumă, dispune şi guvernează toate creaturile, acţiunile şi lucrururile, de la cel mai mare până la cel mai neânsemnat, prin providenţa Sa înţeleaptă şi preasfântă, după preştiinţa Sa infailibilă şi după sfatul liber şi neschimbat al voii Sale, spre gloria înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii şi îndurării Lui.

2. Deşi toate lucrurile se petrec în mod imuabil şi infailibil, după preştiinţa şi hotărârea lui Dumnezeu, care este cauza primordială, prin aceeaşi providenţă El le rândueşte să aibă loc în conformitate cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau întâmplător.

3. Dumnezeu, în providenţa Sa obişnuită, se foloseşte de mijloace, dar este liber să lucreze şi fără ele, peste ele sau împotriva lor, după cum doreşte.

4. Puterea absolută a lui Dumnezeu, înţelepciunea Lui nepătrunsă şi bunăteta Lui infinită se manifestă în asemenea măsură prin providenţa Sa, încât se extinde chiar şi asupra primei căderi a omului şi asupra tuturor celorlalte păcate ale omului şi ale îngerilor; şi nu prin simplă permisiune, ci îmbinând cu aceasta o cât se poate de înţeleaptă şi puternică limitare şi, în acelaşi timp, rânduindu-le şi guvernându-le, într-o aranjare felurită, pentru împlinirea scopurilor sale sfinte; şi toutuşi, în aşa fel încât caracterul lor păcătos îşi are originea doar în creatură, nu în Dumnezeu; căci El, fiind absolut în sfinţenie şi dreptate, nu este şi nu poate fi autorul sau aprobatorul păcatului.

5. Dumnezeul cel atot înţelept, drept şi plin de har îngăduie deseori copiilor Săi ca, pentru o vreme, să fie supuşi feluritor ispite şi stricăciunii inimilor lor, pentru a-i pedepsi părinteşte pentru păcatele lor anterioare, sau pentru a-i smeri descoperidu-le puterea ascunsă a stricăciunii şi înşelăciunea inimilor lor; şi pentru a-i ridica la o dependenţă mai apropiată şi mai constantă de ajutorul Lui, pentru a-i face mai vigilenţi pe viitor faţă de toate ocaziile păcatului şi să urmărească alte scopuri drepte şi sfinte.

6. În ce priveşte pe oamenii răi şi neevlavioşi, pe care Dumnezeu, ca un judecător drept îi orbeşte şi îi împietreşte pentru păcatele lor mai dinainte, nu numai că El le opreşte harul Său, prin care priceperea le-ar fi putut fi luminată şi inima le-ar fi fost mişcată, dar uneori le retrage chiar darurile pe care le aveau şi îi lasă pradă unor lucruri pe care stricăciunea lor le transformă în ocazii pentru păcat; pe lângă toate acestea, îi lasă pradă poftelor lor, ispitileor lumii şi puterii lui Satan, prin care ei ajung să se împietrească chiar şi sub acţiunea acelor mijloace folosite de Dumnezeu pentru a-i despietri pe alţii.

7. După cum providenţa lui Dumnezeu atinge, în general, toate făpturile Lui, tot astfel, în modul cel mai special, ea se îngrijeşte de Biserica Sa şi rânduieşte toate lucrurile spre binele ei.

Capitolul VI. Despre căderea omului, despre păcat şi despre pedeapsa pentru păcat

1. Primii noştri părinţi, fiind seduşi de viclenia şi ispita lui Satan, au păcătuit mâncând din fructul oprit. Dumnezeu a binevoit, după sfatul Lui cel înţelept şi sfânt, să îngăduie acest păcat al lor, rânduindu-L să slujească descoperirii slavei Sale.

2. Prin păcatul acesta ei au căzut din starea de neprihănire şi din părtăşia cu Dumnezeu de la început şi au ajuns astfel morţi în păcat şi cu totul întinaţi în toate facultăţile şi părţile sufletului şi trupului lor.

3. Datorită faptului că ei au fost rădăcina întregii omeniri, vina acestui păcat a fost imputată şi aceeaşi moarte în păcat şi aceeaşi natură coruptă au fost transmise întregii posterităţi, care a descins din ei prin naştere obişnuită.

4. Din această corupere originară, prin care ne aflăm într-o stare de totală indispoziţie, incapacitate şi opoziţie faţă de tot ce este bine şi totalmente înclinaţi spre rău, pornesc toate faptele noastre nelegiuite.

5. Această natură coruptă rămâne, în viaţa aceasta, şi în cei care au fost născuţi din nou; deşi în Cristos este iertată şi mortificată, totuşi, atât ea însăşi, cât şi toate acţiunile izvorâte din ea, constituie în realitate păcat.

6. Orice păcat, fie originar, fie înfăptuit, fiind o încălcare a legii sfinte a lui Dumnezeu şi contrar acesteia, aduce, prin natura sa, vinovăţie asupra celui care păcătuieşte, prin care el ajunge supus mâniei lui Dumnezeu şi blestemului Legii, fiind supus astfel morţii, cu toate nenorocirile pe care le aduce ea – spirituale, temporale şi veşnice.

Capitulul VII. Despre legământul lui Dumnezeu cu omul

1. Distanţa dintre Dumnezeu şi creatura Sa este atât de mare încât, deşi creaturile înzestrate cu raţiune îi datorează ascultarea cuvenită ca Creator al lor, ele n-ar putea ajunge să se bucure niciodată de El, astfel ca El să le fie binecuvântarea şi răsplata, dacă nu S-ar coborâ El Însuşi de bună voie, lucru pe care a binevoit să-l facă exprimându-l sub forma legământului.

2. Primul legământ făcut cu omul a fost un legământ bazat pe fapte, prin care lui Adam i-a fost promisă viaţa şi, în el, întregii posterităţi, cu condiţia unei ascultări perfecte şi personale.

3. Deoarece prin căderea sa omul a devenit incapabil să obţină viaţa pe baza acelui legământ, Domnul a binevoit să facă un al doilea [legământ], numit în mod curent

„legământul harului”, prin care El oferă păcătoşilor, fără plată, viaţa şi salvarea prin Isus Cristos, cerând de la ei credinţă în El, pentru a fi mântuiţi; şi promiţând să dea tuturor celor care sunt rânduiţi la viaţă Duhul Său cel Sfânt, prin care să le dea voinţa şi puterea de a crede.

4. Acest legământ al harului este prezentat în mod frecvent în Scriptură sub numele de „testament”, cu referire la moartea lui Isus Cristos – autorul testamentului – şi la moştenirea veşnică, lăsată prin testament, cu toate lucrurile care ţin de ea.

5. Legământul acesta a fost administrat în mod diferit în vremea Legii şi în vremea Evangheliei. Sub Lege a fost administrat prin promisiuni, profeţii, jertfe, circumcizie, mielul pascal şi alte rânduieli date poporului evreu. Toate acestea arătau mai dinainte venirea lui Cristos şi erau, pentru vremea aceea, suficiente şi eficace prin lucrarea Duhului, pentru învăţarea şi edificarea celor aleşi în credinţa în Mesia cel promis, prin care aveau iertarea deplină a păcatelor şi mântuirea eternă; şi acesta se numeşte Vechiul Testament.

6. Sub dispensaţia Evangheliei, când S-a arătat Cristos – adevărul – slujbele prin care este acordat acest legământ sunt predicarea Cuvântului şi administrarea sacramentelor botezului şi Cinei Domnului. Deşi mai puţine la număr şi administrate cu mai multă simplitate şi mai puţină slavă exterioară, cu toate acestea, în ele [legământul] este înfăţişat într-o mai mare plinătate, claritate şi eficacitate spirituală, tuturor poparelor, atât iudeilor, cât şi neamurilor^[3]; şi este numit Noul Testament. Nu există deci două legăminte ale harului, diferite ca substanţă, ci unul şi acelaşi, dar în dispensaţii diferite.

Capitolul VIII. Despre Cristos – Mijlocitorul

1. Dumnezeu a binevoit, în planul Lui veşnic, să aleagă şi să rânduiască pe Domnul Isus, Fiul Său cel Unul născut, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, Profet, Preot şi Împărat; Capul şi Mântuitorul Bisericii Sale; Moştenitor al tuturor lucrurilor şi Judecător al lumii; Căruia El Ia dat, încă din veşnicie, un popor care să fie smânţa Lui şi care să fie, prin El, la timpul [portivit], răscumpărat, chemat, justificat, sfinţit şi glorificat.

2. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinităţii, fiind Dumnezeu adevărat şi veşnic, de o substanţă şi deopotrivă cu Tatăl, la împlinirea vremii, a luat asupra Lui natura umană, cu toate proprietăţile ei esenţiale şi cu toate slăbiciunile ei caracteristice, dar fără păcat; fiind conceput prin puterea Duhului Sfânt, în pântecele Mariei, din natura ei. Astfel încât două naturi complete, perfecte şi distincte, dumnezeirea şi umanitatea, au fost unite în mod inseparabil într-o singură persoană, fără schimbare, amestecare sau confuzie. Şi Persoana aceasta este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi, în acelaşi timp, un (singur) Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om.

3. Domnul Isus, în natura Sa umană unită astfel cu cea divină, a fost sfinţit şi uns cu Duhul Sfânt peste măsură; ascunzând în Sine toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei; în care Tatăl a binevoit să locuiască toată plinătatea [dumnezeirii]: astfel încât, fiind sfânt, neprihănit, nepătat, plin de har şi adevăr, să poată fi pe deplin pregătit pentru a îndeplini rolul de Mijlocitor şi Garant. Rol pe care nu Şi l-a asumat singur, ci la care a fost chemat de Tatăl

Său, care a pus în Mîna Sa toată puterea şi toată judecata şi I-a poruncit să o îndeplinească.

4. Acest rol Domnul Isus l-a îndeplinit de bună voie; şi pentru aceasta El a fost născut sub Lege, pe care a împlinit-o în mod desăvârşit. A îndurat cele mai grele chinuri în sufletul Său şi a suferit cele mai mai dureri în trupul Său; a fost crucificat şi a murit; a fost îngropat şi a rămas sub puterea morţii, dar fără să vadă putrezirea. A treia zi a înviat dintre cei morţi, cu acelaşi trup în care a suferit; cu care s-a înălţat la cer, unde şade la dreapta Tatălui, mijlocind [pentru noi]; şi va reveni să judece oamenii şi îngerii la sfârşitul lumii.

5. Domnul Isus, prin ascultarea Sa desăvârşită şi prin sacrificiul de Sine, oferit lui Dumnezeu o dată pentru totdeauna, prin Duhul cel veşnic, a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu Tatăl şi a obţinut nu numai reconcilierea, ci şi o moştenire veşnică în Împărăţia Cerurilor pentru toţi aceia pe care Tatăl I i-a dăruit.

6. Deşi lucrarea de răscumpărare nu a fost înfăptuită de Cristos decât după întruparea Sa, cu toate acestea, puterea, eficacitatea şi beneficiile care decurgeau din ea au fost comunicate celor aleşi din toate veacurile, în mod succesiv de la începutul lumii, prin acele promisiuni, prototipuri şi jertfe prin care L-au revelat şi semnificat pe El ca fiind Sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui şi Mielul junghiat de la întemeierea lumii. El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

7. În lucrarea Sa de mijlocire Cristos acţionează în conformitate cu ambele Sale naturi, prin  fiecare natură făcând ceea ce îi este propriu acesteia. Totuşi, ca urmare a unităţii Persoanei, ceea ce este propriu unei naturi este uneori atribuit în Scriptură persoanei desemnate de cealaltă natură.

8. Tuturor celor răscumpăraţi, Cristos le aplică şi le comunică în mod sigur şi eficace această răscumpărare. El mijloceşte pentru ei şi le revelează în Cuvânt şi prin Cuvânt tainele mânturii. Îi convinge în mod eficace, prin Duhul Sfânt, să creadă şi să asculte şi le stăpâneşte inimile prin Cuvântul şi Duhul Lui, învingând pe toţi duşmanii lor prin puterea şi înţelepciunea Lui nemărginite, în modurile şi pe căile cele mai potrivite lucrării Sale minunate şi nepătrunse.

Capitolul IX. Despre voinţa liberă

1. Dumnezeu a înzestrat voinţa omului cu o libertate naturală care nu este nici forţată, nici determinată, printr-o necesitate absolută a naturii, spre bine sau spre rău.

2. In starea sa iniţială de inocenţă, omul avea libertatea şi puterea să voiască şi să înfăptuiască ceea ce era bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu; totuşi, starea asceasta se putea schimba, astfel că omul putea să cadă.

3. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut în întregime puterea de a voi orice lucru bun care însoţeşte mântuirea; astfel, ca om natural, fiind opus acestui bine şi mort în păcate, nu poate, prin puterile sale, să se întoarcă la Dumnezeu sau să se pregătească pentru aceasta.

4. Când Dumnezeu întoarce un păcătos şi îl trece într-o stare de har, îl eliberează de sclavia sa naturală faţă de păcat şi, doar prin harul Lui, îl face în stare ca, de bună voie, să voiască şi să înfăptuiască ceea ce este bine din punct de vedere spiritual. Cu toate acestea, datorită păcătoşeniei care rămâne în el, omul nu numai că nu poate să voiască în mod perfect ceea ce este bine, dar, de asemenea, voieşte ceea ce este rău.

5. Voinţa omului va fi într-o stare de perfectă şi neschimbătoare libertate pentru a înfăptui doar binele numai în starea sa glorificată.

Capitolul X. Despre chemarea eficace

1. Pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai pe aceştia, El a binevoit, la timpul stabilit şi acceptat de El, să fie chemaţi în mod eficace, prin Cuvântul şi

Duhul Lui, din starea de păcat şi de moarte în care se aflau din fire, la har şi mântuire prin

Isus Cristos; luminându-le minţile în mod spiritual şi salvator pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu; înlăturându-le inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoindu-le voinţa şi determinându-i, prin puterea Sa nemărginită, să facă ceea ce este bine; atrăgându-i în mod eficace la Isus Cristos, dar în aşa fel încât ei au venit de bună voie, mişcându-le voinţa prin harul Său.

2. Această chemare eficace îşi are originea numai în harul special şi gratuit al lui Dumnezeu şi nu în vreun lucru pe care El l-ar fi văzut mai dinainte în om, care este în totalitate pasiv în starea în care se află pînă când, trezit şi înnoit de Duhul Sfânt, omul este astfel făcut în stare să răspundă acestei chemări şi să îmbrăţişeze harul oferit şi transmis prin ea.

3. Pruncii aleşi, care mor la vîrstă fragedă, sunt regeneraţi şi mântuiţi de Cristos prin Duhul, care lucrează când, unde şi cum voieşte. Tot aşa sunt [regeneraţi şi mântuiţi] toate celelalte persoane alese care se eflă în incapacitate de a fi chemaţi din exterior prin lucrarea Cuvântului.

4. Alţii, care nu sunt aleşi, deşi pot fi chemaţi prin lucrarea Cuvântului şi pot avea parte de anumite activităţi comune ale Duhului în ei, totuşi ei nu vin niciodată cu adevărat la Cristos şi, de aceea, nu pot fi mântuiţi. Cu atât mai puţin deci, oamenii care nu mărturisesc credinţa creştină nu pot fi mântuiţi în vreun alt mod, oricât de multă grijă ar avea pentru a-şi rândui viaţa după lumina conştiinţei şi după legea religiei pe care o urmează; a afirma şi insista că ei ar putea [fi mântuiţi] este foarte dăunător şi lucrul acesta trebuie detestat.

Capitolul XI. Despre îndreptăţire

1. Pe cei pe care Dumnezeu îi cheamă, El îi îndreptăţeşte [(socoteşte neprihăniţi)] de bună voie; nu infuzându-le neprihănire, ci iertându-le păcatele şi prin faptul că îi socoteşte şi îi acceptă ca neprihăniţi: nu pentru vreo lucare făcută în ei sau pentru ceva înfăptuit de ei, ci numai din pricina lui Cristos; nu prin imputarea credinţei în sine, a actului credinţei sau vreunui alt act de ascultare ca pe o neprihănire a lor, ci prin imputarea ascultării şi a satisfacerii [dreptăţii lui Dumnezeu] de către Cristos, ei primind şi odihnindu-se în El şi în neprihănirea Lui prin credinţă. Această credinţă nu vine de la ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu.

2. Credinţa, primind şi sprijinindu-se pe Cristos şi pe neprihănirea Lui, este singurul instrument al îndreptăţirii; dar ea nu se află singură în persoana justificată, ci este întotdeauna însoţită de alte haruri mântuitoare şi nu este o credinţă moartă, ci ea lucrează prin dragoste.

3. Cristos, prin ascultarea şi prin moartea Lui, a plătit în întregime datoria tuturor celor astfel îndreptăţiţi şi a satisfăcut pentru ei dreptatea lui Dumnezeu într-un mod adecvat, real şi total. Cu toate acestea, deşi El a fost dat de Tatăl pentru ei, iar ascultarea şi plata datoriei lor [făcută de Cristos] în locul lor a fost acceptată, şi toate acestea în dar, nu pentru ceva bun existent în ei, justificarea lor a avut loc numai prin harul gratuit al lui Dumnezeu, pentru ca atât dreptatea absolută, cât şi harul bogat al lui Dumnezeu să fie glorificate prin îndreptăţirea păcătoşilor.

4. Dumnezeu a hotărât din veşnicie să îndreptăţească pe cei aleşi. Astfel, la împlinirea vremii, Cristos a murit pentru păcatele lor şi a înviat apoi pentru a-i îndreptăţi. Cu toate acestea, ei nu sunt îndreptăţiţi până când Duhul Sfânt, la timpul potrivit, îi uneşte cu Cristos.

5. Dumnezeu continuă să ierte păcatele celor care sunt justificaţi. Deşi ei nu pot niciodată cădea din starea de îndreptăţire, totuşi, prin păcatele lor, ei pot cădea şi supăra pe Dumnezeu ca Tată al lor şi lumina Feţei Sale nu le va fi arătată din nou până când nu se smeresc, îşi mărturisesc păcatele, imploră iertarea şi îşi înnoiesc credinţa şi pocăinţa.

6. Îndreptăţirea credincioşilor din timpul Vechiului Testament a fost, sub toate aceste aspecte, la fel cu îndreptăţirea credincioşilor din dispensaţia Noului Testament.

Capitolul XII. Despre înfiere

1. Tuturor celor care sunt îndreptăţiţi Dumnezeu le-a acordat privilegiul, în şi pentru singurul Său Fiu Isus Cristos, să devină părtaşi ai harului înfierii. Prin aceasta ei intră în numărul copiilor lui Dumnezeu, bucurându-se de libertăţile şi privilegiile acestora: Numele Lui este pus peste ei, primesc Duhul înfierii, au acces la tronul harului cu îndrăzneală, sunt făcuţi în stare să strige „Ava – Tată”, sunt înconjuraţi de mila Lui, sunt protejaţi, îngrijiţi şi mustraţi de El ca Tată; dar nu sunt niciodată lepădaţi, ci sunt sigilaţi pentru ziua răscumpărării şi moştenesc promisiunile [Lui], ca moştenitori ai unei mântuiri veşnice.

Capitolul XIII. Despre sfinţire

1. Cei care sunt chemaţi în mod eficace şi născuţi din nou, având în ei o inimă nouă şi un duh nou create [de Dumnezeu], sunt în continuare sfinţiţi în mod real şi personal, prin puterea morţii şi înviereii lui Cristos, prin locuirea Duhului Sfânt şi a cuântului Său în ei. Domnia trupului păcatului este distrusă, iar poftele acestuia sunt slăbite şi mortificate tot mai mult, iar credincioşii sunt tot mai vii şi mai întăriţi în orice har mântuitor, întru practicarea sfinţeniei adevărate, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.

2. Sfinţirea aceasta are loc în toată fiinţa credinciosului, dar este imperfectă în viaţa aceasta. Rămăşiţe ale stricăciunii continuă să persiste în toate domeniile; şi de aici se iscă o continuă şi ireconciliabilă luptă: carnea pofteşte [(luptă)] împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii.

3. În lupta aceasta, chiar dacă rămăşiţa stricăciunii poate să predomine o vreme, totuşi, prin alimentarea continuă cu putere de la Duhul sfinţitor al lui Cristos, natura nouă va învinge. Şi astfel, sfinţii cresc în har, desăvârşindu-se în sfinţenie, în frica de Dumnezeu.

Capitolul XIV. Despre credinţa mântuitoare 

1. Harul credinţei, prin care aleşii primesc puterea să creadă, în vederea mântuirii sufletelor lor, este lucrarea Duhului lui Cristos în inimile lor şi ea are loc, în mod obişnuit, prin lucrarea Cuvântului; prin care, împreună cu administrarea sacramentelor şi cu rugăciunea, ea creşte şi se întăreşte.

2. Prin această credinţă, creştinul acceptă ca adevărat tot ce este revelat în Cuvânt, fiindcă în el Dumnezeu Însuşi vorbeşte cu autoritate, şi acţionează în conformitate cu ceea ce conţine fiecare pasaj în parte: dând ascultare poruncilor, cutremurându-se în faţa ameninţărilor şi îmbrăţişând promisiunile lui Dumnezeu pentru viaţa aceasta şi pentru cea care va veni. Însă, principalele acţiuni ale credinţei mântuitoare sunt: acceptarea, primirea şi sprijinirea numai pe Cristos pentru îndreptăţire, sfinţire şi viaţă veşnică, în virtutea legământului harului.

3. Această credinţă are diferite grade. Este slabă sau puternică. Poate fi deseori şi în multe feluri atacată şi slăbită, dar câştigă victoria. Ea creşte în mulţi spre dobândirea unei siguranţe depline prin Cristos, care este atât autorul, cât şi desăvârşitorul credinţei noastre.

Capitolul XV. Despre pocăinţa care duce la viaţă

1. Pocăinţa care duce la viaţă este un har al Evangheliei, iar învăţătura despre ea trebuie proclamată de fiecare slujitor al Evangheliei, împreună cu credinţa în Cristos.

2. Prin ea un păcătos, văzând şi simţind nu numai pericolul, ci şi murdăria şi caracterul odios al păcatelor sale, contrare naturii sfinte a lui Dumnezeu şi a dreptei Sale legi, şi după ce înţelege îndurarea lui Dumnezeu în Cristos pentru toţi cei care se pocăiesc, îşi plânge păcatele şi le urăşte atât de mult încât se întoarce de la toate acestea către Dumnezeu, se hotărăşte şi se străduieşte să umble cu El în toate căile poruncite de El.

3. Deşi pocăinţa nu poate poate fi considerată, în ea însăşi, o plată pentru păcat sau cauza iertării acestora, cauză ce se regăseşte numai în harul lui Dumnezeu în Cristos, totuşi ea este absolut necesară tuturor păcătoşilor, căci nimeni nu se poate aştepta la iertarea păcatelor fără ea.

4. După cum nu există nici un păcat atât de mic încât să nu merite condamnarea veşnică, tot aşa nu există nici un păcat atât de mare încât să aducă o condamnare veşnică peste cei care se pocăiesc cu adevărat.

5. Nimeni nu trebuie să se mulţumească numai cu o pocăinţă generală, ci orice om este dator să se pocăiască în mod particular, de fiecare păcat în parte.

6. Orice om trebuie să-şi mărturisească păcatele în particular înaintea lui Dumnezeu, rugându-se pentru iertarea lor şi prin această mărturisire, însoţită de părăsirea păcatelor, va găsi îndurare. Tot astfel, cel care greşeşte împotriva fratelui său sau a bisericii lui Cristos, trebuie să fie gata ca, prin mărturisire persoanală sau publică şi prin regret pentru păcatul său, să-şi declare pocăinţa înaintea celor cărora le-a greşit; iar ei, prin aceasta, să se împace cu el şi să-l primească în dragoste.

Capitolul XVI. Despre faptele bune

1. Faptele bune sunt numai acelea pe care le-a poruncit Dumnezeu în Cuvântul Lui cel sfânt şi nu cele care, fără a fi astfel poruncite, sunt concepute de oameni dintr-o râvnă oarbă, sau sub pretextul bunelor intenţii.

2. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, sunt roadele şi dovezile unei credinţe vii şi adevărate. Prin ele credincioşii îşi manifestă mulţumirea, îşi întăresc siguranţa, îşi edifică fraţii, împodobesc mărturia Evangheliei, astupă gura adversarilor şi glorifică pe Dumnezeu. Căci ei sunt lucrarea Lui, fiind zidiţi în Cristos Isus pentru aceste [fapte bune]; pentru ca, având ca rod sfinţirea, să aibă ca sfârşit viaţa veşnică.

3. Puterea de a face fapte bune nu vine deloc de la ei înşişi, ci în întregime de la Duhul lui Cristos. Şi pentru ca să primească puterea pentru a le împlini, în afară de harul pe care l-au primit deja, este necesar ca influenţa Duhului Sfânt să fie efectiv la lucru în ei, pentru a voi şi a face ceea ce-I este plăcut. Totuşi, ei nu trebuie să devină neglijenţi în această privinţă, ca şi cum nu ar avea obligaţia de a împlini nici o datorie dacă nu simt o mişcare specială din partea Duhului, ci se cuvine să-şi dea toate silinţele pentru a pune în mişcare harul lui Dumnezeu care este în ei.

4. Cei care ating cea mai înaltă culme posibilă în ascultarea [de Dumnezeu] în această viaţă, sunt atât de departe de a-şi depăşi datoria şi de a face mai mult decât cere Dumnezeu, încât [de fapt] nu reuşesc să împlinească nici pe departe ceea ce sunt datori să facă.

5. Noi nu putem merita, nici prin faptele noastre cele mai bune, iertarea păcatelor sau viaţa veşnică din mâna lui Dumnezeu, datorită enormei disproporţii între aceste fapte şi gloria viitoare şi datorită distanţei infinite dintre noi şi Dumnezeu; ele nu aduc nici un folos lui Dumnezeu şi nici nu pot plăti datoria păcatelor noastre trecute; ci, când am făcut tot ce puteam face, nu am făcut decât ce eram datori să facem şi suntem nişte robi netrebnici. Şi aceasta pentru că, dacă sunt bune, ele purced din Duhul; şi deoarece sunt înfăptuite de noi ele sunt întinate şi amestecate cu atâta slăbiciune şi imperfecţiune încât nu pot suporta severitatea judecăţii lui Dumnezeu.

6. Cu toate acestea, dacă persoana credinciosului este acceptată prin Cristos, tot astfel, în El, sunt acceptate şi faptele lor bune. Nu pentru că ele ar fi, în această viaţă, fără pată şi fără vină în ochii lui Dumnezeu; ci pentru că El, privind la ele prin Fiul Său, binevoieşte să accepte şi să răsplătească ceea ce este sincer, chiar dacă este însoţit de multe slăbiciuni şi imperfecţiuni.

7. Faptele bune făcute de oamenii ne-născuţi din nou, chiar dacă în ele însele sunt poruncite de Dumnezeu şi de folos pentru ei şi pentru alţii, totuşi, deoarece ele nu pornesc dintr-o inimă curăţită prin credinţă şi nu sunt făcute într-un mod corect, după Cuvânt, şi nici cu un scop corect, care este slava lui Dumnezeu, ele sunt prin urmare păcătoase şi nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici nu pot face pe un om vrednic să primească harul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, neglijarea lor este un păcat mai mare, un lucru şi mai neplăcut înaintea lui Dumnezeu.

Capitolul XVII. Despre păstrarea sfinţilor în har

1. Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în Preaiubitul Lui, i-a chemat în mod eficace şi i-a sfinţit prin Duhul Său, nu pot să cadă în totalitate şi pentru utotdeauna din starea aceasta de har, ci ei vor fi păstraţi în el până la sfârşit şi vor fi mântuiţi veşnic.

2. Această păstrare a sfinţilor în har nu depinde de propria lor voinţă liberă, ci de caracterul neschimbabil al alegerii divine, izvorând din dragostea lui Dumnezeu Tatăl, fără plată şi neschimbătoare; de eficacitatea meritelor şi a mijlocirii lui Isus Cristos; de Duhul care rămâne [în ei] şi de sămânţa lui Dumnezeu aflată în ei; şi de natura legământului harului:

din toate acestea născându-se certitudinea şi infailibilitatea ei.

3. Cu toate acestea, prin ispitele lui Satan şi ale lumii, prin stricăciunea care rămâne în întreaga lor fiinţă şi prin neglijarea mijloacelor de păstrare [în har], ei pot cădea în păcate grave; şi pentru un timp pot continua în această stare, prin care supără pe Dumnezeu şi întristează pe Duhul Sfânt şi ajung, într-o anumită măsură, lipsiţi de harurile şi mîngâierile pe care le aveau, îşi împietresc inimile şi îşi rănesc conştiinţele, îi rănesc şi îi dezonorează pe alţii şi aduc o judecată temporară asupra lor înşişi.

Capitolul XVIII. Despre siguranţa harului şi a mântuirii

1. Deşi oamenii ipocriţi şi ne-născuţi din nou se pot amăgi zadarnic cu false speranţe şi presupuneri fireşti că sunt pe placul lui Dumnezeu şi într-o stare de mântuire, speranţele acestea se vor risipi. Totuşi, cei care cred cu adevărat în Domnul Isus şi Îl iubesc sincer, străduindu-se să trăiască înaintea Lui cu un cuget curat, pot avea în viaţa aceasta certitudinea că sunt într-o stare de har şi se pot bucura în nădejdea slavei lui Dumnezeu; nădejde care nu-i va lăsa de ruşine niciodată.

2. Această certitudine nu este o simplă convingere conjuncturală şi plauzibilă, întemeiată pe o speranţă supusă greşelii, ci o siguranţă infailibilă a credinţei, bazată pe adevărul divin al promisiunilor mântuirii, pe dovada lăuntrică a harurilor despre care au fost făcute promisiunile, pe mărturia Duhului înfierii, care mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu; Duh care este arvuna moştenirii noastre şi prin care suntem pecetuiţi pentru ziua răscumpărării.

3. Această siguranţă infailibilă nu ţine de esenţa credinţei. Un credincios adevărat poate aştepta mult timp şi se poate confrunta cu multe dificultăţi înainte de a ajunge să aibă parte de ea. Totuşi, primind de la Duhul puterea de a cunoaşte lucrurile pe care i le-a dat Dumnezeu prin har, credinciosul poate să o dobândească, fără o revelaţie extraordinară, ci prin folosirea corectă a mijloacelor obişnuite. De aceea, orice credincios are datoria să-şi dea toate silinţele pentru a-şi face cât mai sigure chemarea şi alegerea. Pentru ca prin ele inima lui să crească în pace şi bucurie în Duhul Sfânt, în dragoste şi mulţumire către Dumnezeu şi în putere şi bucurie în toată datoria ascultării, care sunt adevăratele roade ale siguranţei sale. Astfel, ea este departe de a-i încuraja pe oameni la delăsare.

4. Siguranţa mântuirii credincioşilor adevăraţi poate fi zdruncinată, diminuată sau întreruptă; prin neglijenţă în păstrarea ei, prin căderea într-un păcat anume care răneşte cugetul şi întristează pe Duhul Sfânt, printr-o ispită venită pe neaşteptată şi cu vehemenţă, când Dumnezeu îşi ascunde lumina Feţei Sale şi îngăduie ca chiar şi cei care se tem de El să umble în întuneric şi să nu vadă deloc lumina. Cu toate acestea, ei nu sunt niciodată cu totul lipsiţi de acea sămânţă a lui Dumnezeu şi viaţă a credinţei, de acea dragoste pentru Cristos şi pentru fraţi, de acea sinceritate a inimii şi de conştiinţa datoriei din care, prin lucrarea Duhului Sfânt, siguranţa mântuirii va reânvia la timpul potrivit şi, prin acestea, în tot acest timp, ei sunt păziţi de completă deznădejde.

Capitolul XIX. Despre Legea lui Dumnezeu

1. Dumnezeu i-a dat lui Adam o lege, ca un legământ al faptelor, prin care i-a poruncit, lui şi tuturor urmaşilor săi, o ascultare personală, completă, exactă şi perpetuă; i-a promis viaţa ca rezultat al împlinirii legământului şi l-a ameninţat cu moartea în cazul călcării acestuia şi l-a înzestrat cu puterea şi capacitatea de a-l respecta.

2. Această lege, chiar şi după căderea sa, a continuat să fie regula perfectă a neprihănirii şi, ca atare, a fost dată de Dumnezeu pe Muntele Sinai în Cele Zece Porunci şi scrisă pe două table de piatră. Primele patru conţineau îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, iar celelelate şase îndatoririle noastre faţă de semeni.

3. În afară de legea aceasta, numită în mod obişnuit legea morală, Dumezeu a binevoit să dea poporului Israel, ca unei biserici neajunse la maturitate, legi ceremoniale care conţineau mai multe rânduieli prototipice: o parte din ele se refereau la închinare, prefigurându-L pe Cristos, harurile Sale, faptele Sale, suferinţele Sale şi beneficiile aduse, iar o parte conţineau diferite învăţături despre îndatoriri morale. Toate aceste legi ceremoniale sunt abrogate acum în perioada Noului Testament.

4. Tot lor, ca entitate politică, Dumnezeu le-a dat felurite legi juridice, care au expirat o dată cu statul poporului [evreu], fără a impune obligaţii celor de astăzi dincolo de cerinţele generale ale dreptăţii.

5. Legea morală rămâne întotdeauna obligatorie, atflel că toţi oamenii, atât cei justificaţi, cât şi ceilalţi, trebuie să asculte de ea; şi acesta nu numai în ce priveşte poruncile cuprinse în ea, ci şi în ce priveşte autoritatea lui Dumnezeu, Creatorul, care a dat-o. Nici Cristos nu dizolvă în Evanghelie această obligaţie, ci o întăreşte foarte mult.

6. Deşi credincioşii nu se află sub legea aceasta ca sub un legământ al faptelor bune, prin care să fie îndreptăţiţi sau condamnaţi, totuşi ea este de mare folos atât pentru ei, cât şi pentru alţii, deoarece, informându-i despre voia lui Dumnezeu şi despre îndatoririle lor, ca regulă de viaţă, îi îndreaptă şi îi obligă să trăiască în conformitate cu ea; descoperindu-le, de asemenea, necurăţiile păcătoase ale firii, inimilor şi vieţilor lor. Astfel încât, examinându-se în lumina ei, să ajungă la o mai adâncă convingere de păcat, la o mai mare umilinţă pentru el şi la o ură mai aprinsă împotriva lui, dar şi la o convingere mai clară a nevoii lor de Cristos şi de desăvârşirea ascultării lor faţă de El. Tot astfel, ea este de folos şi celor născuţi din nou, pentru a-şi înfrâna pornirile corupte, deoarece ea interzice păcatul; iar ameninţările ei servesc să le arate ce pedeaspă merită şi păcatele lor şi la ce suferinţe se pot aştepta în viaţa aceasta pentru păcate, chiar dacă au fost eliberaţi de sub blestemul păcatului conţinut în lege. Promisiunile ei, în aceeaşi manieră, le arată aprobarea lui Dumnezeu pentru ascultare şi binecuvântările la care se pot aştepta în urma ei, deşi nu ca şi cum ascultarea le-ar fi cerută prin lege ca un legământ ale faptelor; astfel că dacă un om face binele şi se înfrânează de la rău, pentru că legea îl încurajează la una şi îl descurajează de la cealaltă, nu înseamnă că el se află sub lege şi nu sub har.

7. Foloasele mai sus menţioante ale legii nu sunt contrare harului Evangheliei, ci se îmbină armonios cu ea; Duhul lui Cristos supune voia omului şi-i dă putere să facă de bună voie şi cu bucurie ceea ce îi cere voia lui Dumnezeu descoperită în lege.

Capitolul XX. Despre libertatea creştină şi libertatea de conştiinţă

1. Libertatea pe care le-a câştigat-o Cristos credincioşilor în Evanghelie, constă în eliberarea de sub vina păcatului, de sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu şi de sub blestemul legii morale. Mai constă în eliberarea lor de această lume rea, de sub robia lui Satan şi de sub domnia păcatului, de orice rău cauzat de suferinţe, de boldul morţii, de victoria mormântului şi de condamnarea veşnică; mai constă în accesul liber la Dumnezeu şi în ascultarea de El, nu din robia fricii, ci dintr-o dragoste sinceră, ca a unui copil, şi o minte binevoitoare. Toate acestea au fost împărtăşite şi de credincioşii aflaţi sub Lege; dar în dispensaţia Noului Testament libertatea creştinilor este extinsă mai departe prin eliberarea lor de sub jugul legii ceremoniale, sub care a trebuit să se supună biserica iudaică, printr-o mai mare îndrăzneală în a veni la tronul harului şi prin primirea într-o măsură mai deplină a darului Duhului Sfânt decât au avut parte în mod obişnuit credincioşii de sub lege.

2. Numai Dumnezeu este domn peste conştiinţă şi El a lăsat-o liberă de doctrinele şi poruncile oamenilor aflate în vreun fel în contradicţie cu Cuvântul Lui sau care, în materie de credinţă şi închinare, trec peste el. Astfel încât, credinţa în aceste doctrine sau ascultarea de aceste porunci din îndemnul cugetului înseamnă trădarea adevăratei libertăţi de conştiinţă; a cere o credinţă implicită şi o ascultare absolută şi oarbă înseamnă a distruge atât libertatea conştiinţei, cât şi raţiunea.

3. Cei care, sub pretextul libertăţii creştine, trăiesc în vreun păcat, ori iubesc vreo poftă, prin aceasta distrug scopul libertăţii creştine; iar scopul acesta este ca, o dată eliberaţi din mâinile duşmanilor noştri, să-I slujim Domnului fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii noastre.

4. Şi fiindcă puterile rânduite de Dumnezeu şi libertatea câştigată de Cristos au fost date de Dumnezeu nu pentru a distruge, ci pentru a ne spirjini şi a ne păstra unii pe alţii, cei care, sub pretextul libertăţii creştine, se opun oricărei autorităţi legitime sau exercitării legitime a acesteia, fie ea civilă sau ecleziastică, se opun rânduielii puse de Dumnezeu. Iar pentru declararea publică a unor astfel de opinii ori pentru susţinerea unor practici care contravin revelaţiei naturale sau principiilor cunoscute ale creştinismului, fie că este vorba despre credinţă, închinare sau comportare, sau [contravin] puterii evlaviei; ori dacă [susţin] păreri sau practici greşite care, fie prin natura lor, fie prin modul lor de răspândire şi de susţinere au un rol distructiv pentru pacea şi ordinea comune pe care Cristos le-a aşezat în Biserică, aceştia pot fi traşi în mod legitim la răspundere şi împotriva lor pot fi luate măsuri care ţin de competenţa Bisericii şi de puterea magistraţilor civili.

Capitolul XXI. Despre închinarea creştină şi despre ziua Sabatului 

1. Revelaţia naturală arată că există un Dumnezeu, care deţine domnia şi suveranitatea peste toate, este bun şi face bine tuturor; şi de aceea I se cuvin teama, dragostea, lauda, închinarea, încrederea, slujirea, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Însă, modul de închinare plăcut Dumnezeului celui adevărat este instituit de El Însuşi şi, astfel, limitat de voia Sa revelată, pentru ca oamenii să nu I se închne după imaginaţia şi născocirile lor, sau după sugestiile Satanei, folosind vreo reprezentare vizibilă sau orice altă cale care nu este prescrisă în Sânta Scriptură.

2. Închinarea religioasă trebuie adusă lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt şi numai Lui: nu îngerilor, nici sfinţilor, nici vreunei alte creaturi; şi, după Cădere, nu fără un Mijlocitor; şi nu prin mijlocirea altcuiva, ci numai a lui Cristos.

3. Rugăciunea, cu mulţumire, fiind o parte specială a închinării religioase, este cerută de Dumnezeu tuturor oamenilor; şi, ca să poată fi acceptată, ea trebuie făcută în Numele Fiului, cu ajutorull Duhului Său, după voia Sa, cu pricepere, reverenţă, umilinţă, fervoare, credinţă, dragoste şi perseverenţă. Dacă este cu voce tare, [trebuie să fie] într-o limbă cunoscută.

4. Rugăciunea trebuie făcută pentru lucruri legitime şi pentru tot felul de oameni care sunt în viaţă sau care vor trăi în viitor; dar nu pentru cei morţi, nici pentru cei despre care se ştie că au comis păcatul de moarte.

5. Citirea Sfintei Scripturi cu o teamă sfântă, predicarea sănătoasă şi ascultarea Cuvântului cu conştiinciozitate, în ascultare de Dumnezeu, cu pricepere, credinţă şi reverenţă; cântarea Psalmilor cu recunoştinţă în inimă; alături de administrarea şi primirea în chip vrednic a sacramentelor instituite de Cristos; toate acestea fac parte din închinarea obişnuită adusă lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, la anumite ocazii speciale, jurămintele şi legămintele religioase, posturile solemne şi mulţumirile trebuie folosite, la timpul potrivit, într-un mod sfânt şi evlavios.

6. Sub autoritatea Evangheliei nici rugăciunea şi nici vreo altă parte a închinării religioase nu este acum legată de un loc şi nici nu este mai bine primită [de Dumnezeu] prin locul unde este făcută sau spre care este îndreptată; ci închinarea către Dumnezeu poate avea loc oriunde în duh şi adevăr: zilnic în fiecare familie şi în taină, în singurătate; cu atât mai solemn în adunările publice, care nu trebuie neglijate sau părăsite, nici din nepăsare, nici din rea-voinţă, când Dumnezeu, prin Cuvântul sau providenţa Lui, [ne] cheamă acolo.

7. După cum în legea firii este prescris ca, în general, o anumită proporţie din timp se cuvine să fie pusă deoparte pentru închinarea către Dumnezeu, tot astfel, în Cuvântul Său, printr-o poruncă fermă, morală şi perpetuă, obligatorie pentru toţi oamenii din toate timpurile, El a stabilit o zi din şapte ca zi de sabat, care să fie păstrată sfântă pentru El. Aceasta a fost, de la începutul lumii până la învierea lui Cristos, ultima zi a săptămânii, iar după învierea lui Cristos a fost schimbată în prima zi a săptămânii; ea este numită în Scriptură Ziua Domnului şi trebuie ţinuntă până la sfârşitul lumii ca sabatul creştin.

8. Acest sabat, deci, trebuie păstrat ca sfânt pentru Domnul, când oamenii, după cuvenita pregătire a inimilor lor şi rânduirea mai dinainte a treburilor lor obişnuite, nu numai că vor respecta întreaga zi o odihnă sfântă de la toate lucrările, cuvintele şi gândurile lor legate de muncile şi activităţile recreative pământeşti, dar vor fi ocupaţi tot timpul cu închinarea publică şi personală către Dumnezeu şi în fapte de ajutorare şi milostenie.

Capitolul XXII. Despre jurăminte şi legăminte îngăduite

1. Un jurământ legitim este parte a închinării religioase prin care, într-o ocazie potrivită, persoana care jură în mod solemn Îl cheamă pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce spune sau promite şi cere să fie judecat după adevărul sau falsitatea jurământului său.

2. Numele lui Dumnezeu este singurul pe care se cuvine să jure oamenii şi el trebuie folosit cu toată teama sfântă şi reverenţa; de aceea, a jura în mod uşuratic sau în pripă pe Numele acela glorios şi grozav, ori a jura pe orice altceva, este un păcat şi trebuie privit ca detestabil. Totuşi, în chestiuni importante şi pe care momentul le impune, jurământul este îngăduit de Cuvântul lui Dumnezeu atât în Noul Testament, cât şi în Vechiul Testament; astfel, se cade ca un jurământ legitim, impus de o autoritate legitimă, să fie făcut.

3. Oricine face un jurământ are datoria să ia aminte la greutatea pe care o are un act atât de solemn şi să nu afirme prin el nimic altceva decât ce este convins a fi adevărat. De asemenea, nu-i este îngăduit niciunui om să se lege printr-un jurământ decât de ceea ce este bun şi drept şi de ce crede că este adevărat şi crede că este hotărât şi în stare să împlinească. Totuşi, este păcat să refuzi un jurământ referitor la ceva bun şi drept şi care este impus de către o autoritate legitimă.

4. Jurământul trebuie luat în sensul simplu şi obişnuit al cuvintelor, fără echivocări sau rezerve în gând. El nu poate obliga la un păcat, dar pentru orice lucru nepăcătos, o dată făcut, trebuie împlinit numaidecât, chiar în paguba celui care l-a făcut şi nu poate fi încălcat, chiar dacă este făcut faţă de eretici sau necredincioşi.

5. Un legământ (promisiune solemnă) este asemănător unui jurământ cu caracter de promisiune şi trebuie făcut aceeaşi grijă religioasă şi împlinit cu aceeaşi credincioşie.

6. O promisiune-legământ nu trebuie făcută nicunei fiinţe create, ci numai lui Dumnezeu; şi pentru a fi acceptată, trebuie făcută de bună voie, din credinţă şi conştiinţa datoriei, ca mulţumire pentru îndurarea primită sau pentru a obţine ceea ce ne dorim; prin care ne legăm mai riguros de împlinrea îndatoririlor noastre, sau a altor lucruri, în măsura în care ele contribuie la aceasta.

7. Nu-i este îngăduit nimănui să promită în mod solemn ceva interzis în Cuvântul lui Duemnezeu, sau care ar împiedica îndeplinirea vreunei îndatoriri poruncite în el, sau ceva ce nu stă în puterea lui şi pentru a cărei împlinire omului nu-i este promisă nici o putere din partea lui Dumnezeu. În acest sens, legămintele monahale ale papistaşilor cu privire la o viaţă perpetuă de celibat, de sărăcie declarată şi de ascultare totală sunt atât de departe de a fi trepte ale desăvârşirii încât constituie capcane ale superstiţiei şi păcatului în care nici un creştin nu are voie să se încurce.

Capitolul XXIII. Despre autorităţile civile (magistraţi)

1. Dumnezeu, Domnul şi Împăratul suprem al întregii lumi, a rânduit magistraţi civili peste popor, sub autoritatea Lui, pentru gloria Lui şi pentru binele public. În acest scop i-a înarmat cu puterea sabiei, pentru apărarea şi încurajarea celor care sunt buni şi pentru pedepsirea celor care fac răul.

2. Creştinului îi este îngăduit să accepte şi să îndeplinească funcţia de magistrat, atunci când este chemat la această slujbă. În această calitate, el are în special datoria să menţină evlavia, dreptatea şi pacea, în acord cu legile sănătoase ale fiecărei comunităţi. Astfel, în scopul acesta, autorităţile civile pot, acum, sub [dispensaţia] Noului Testament, duce în mod legitim un război pentru cauze drepte şi necesare.

3. Un magistrat nu-şi poate asuma singur slujba Cuvântului şi a sacramentelor sau puterea cheilor Împărăţiei cerurilor. Cu toate acestea, el are autoritatea, şi este datoria sa, să ia măsurile necesare ca unitatea şi pacea să fie păstrate în biserică, adevărul lui Dumnezeu să fie păstrat curat şi întreg, ca toate blasfemiile şi ereziile să fie reprimate, ca toate devierile şi abuzurile din închinarea şi disciplina [bisericii] să fie prevenite şi corectate iar toate rânduielile lui Dumnezeu corect aşezate, administrate şi respectate. Pentru o mai bună funţionare a acestora, el are puterea de a convoca sinoade, de a fi prezent la ele şi de a veghea ca tot ce se tratează acolo să fie după voia lui Dumnezeu.

4. Oamenii au datoria să se roage pentru autorităţile civile, să le onoreze, să le plătească taxe şi alte obligaţii să le asculte în ce este drept şi să se supună autorităţii lor din pricina cugetului. Necredinţa sau diferenţa de religie nu anulează autoritatea justă şi legală a magistraţilor şi nici nu-i eliberează pe oameni de ascultarea cuvenită acestora. De ea nu sunt scutiţi nici autorităţile bisericeşti, cu atât mai puţin are Papa vreo putere sau jurisdicţie peste domeniul autorităţilor civile sau peste popoarele acestora; de asemenea, nu are nici o autoritate pentru a priva pe cineva de viaţă sau de posesiunile sale atunci când este judecat ca eretic sau sub oricare alt pretext.

Capitolul XXIV. Despre căsătorie şi divorţ

1. Căsătoria este între un bărbat şi o femeie. Nici bărbatului nu-i este îngăduit să aibă mai multe neveste şi nici femeii nu-i este îngăduit să aibă mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp.

2. Căsătoria a fost rânduită pentru ajutorul reciproc al soţului şi al soţiei, pentru înmulţirea în mod legitim a rasei umane şi a Bisericii printr-o sămânţă sfântă şi pentru prevenirea necurăţiei.

3. Oamenii de orice fel, care au capacitatea să-şi dea consimţământul cu judecată deplină, se pot căsători legitim. Totuşi, creştinii au datoria de a se căsători numai în Domnul. De aceea, cei care mărturisesc adevărata credinţă reformată [(înnoită)] nu se pot căsători cu necredincioşi, cu papistaşi sau alţi idolatri. De asemenea, cei evlavioşi nu trebuie să se înjuge la un jug nepotrivit căsătorindu-se cu cei cunoscuţi ca fiind răi sau care susţin erezii condamnabile.

4. Căsătoria nu trebuie să aibă loc în cazul anumitor grade de afinitate sau rudenie de sânge interzise în Cuvânt şi astfel de căsătorii incestuoase nu pot fi niciodată făcute legitime de vreo lege omenească sau de consimţământul părţilor, astfel încât acele persoane să poată locui împreună ca soţ şi soţie. Bărbatul nu poate să se însoare cu nici una din rudele soţiei sale de sânge mai aproapiate decât rudele sale [de sânge] şi nici femeia nu se poate mărita cu rudele de sânge ale soţului ei mai apropiate decât ale ei.

5. Adulterul sau curvia comise după contractul [logodnei], dacă este descoperit înainte de căsătorie, constituie o cauză justă pentru partea nevinovată de a rupe contractul [logodnei]. În cazul adulterului comis după căsătorie, partea nevinovată este îndreptăţită să ceară divorţul şi, după divorţ, să se căsătorească din nou, ca şi cum partea vinovată ar fi murit.

6. Deşi stricăciunea oamenilor este atât de mare încât vor căuta arugmente pentru a despărţi în mod neîngăduit pe cei pe care Dumnezeu i-a unit în căsătorie, totuşi, nimic în afară de adulter sau de părăsirea familiei cu atâta îndărătnicie încât nici biserica şi nici autorităţile civile nu o pot remedia, nu poate constitui cauză suficientă pentru a dizolva legătura căsătoriei. În aceste cazuri însă, trebuie urmate proceduri publice şi ordonate, iar persoanele în cauză nu trebuie lăsate în voia lor şi după bunul lor plac.

Capitolul XXV. Despre Biserică

1. Biserica catolică sau universală, care este invizibilă, este consituită din toţi aleşii care au fost, sunt sau vor fi adunaţi într-un singur [trup], sub Cristos, care este capul ei. Ea este soţia, trupul şi plinătatea Celui care umple totul în toţi.

2. Biserica vizibilă, care este şi ea catolică sau universală, sub Evanghelie, (fără a fi limitată la o naţiune, cum a fost cazul sub Lege), este formată din toţi oamenii din toată lumea care mărturisesc credinţa adevărată, împreună cu copiii lor; este Împărăţia Domnului Isus Cristos, casa şi familia lui Dumnezeu, în afară de care nu există nici o posibilitate obişnuită de mântuire.

3. Acestei biserici catolice (universale) vizibile Cristos i-a încredinţat slujba, cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu pentru adunarea şi desăvârşirea sfinţilor în viaţa aceasta, până la sfârşitul lumii. În acest scop, El face ca aceste mijloace să fie eficace, prin propria Sa prezenţă şi prin Duhul Său, după promisiunea Sa.

4. Biserica aceasta catolică a fost uneori mai mult, alteori mai puţin vizibilă. Iar unele biserici, membre ale bisericii universale, sunt mai mult sau mai puţin curate, în măsura în care în ele darea şi primirea învăţăturii Evangheliei, administrarea rânduielilor (poruncilor) şi închinarea publică sunt făcute cu mai multă sau mai puţină puritate.

5. Chiar cele mai curate biserici de sub cer sunt supuse amestecului şi greşelilor, dar unele au degenerat atât de mult încât nu mai sunt deloc biserici ale lui Cristos, ci sinagogi ale Satanei. Cu toate acestea, întotdeauna va exista o biserică pe pământ care să se închine lui Dumnezeu după voia Lui.

6. Nu există nici un alt cap al Bisericii în afară de Domnul Isus Cristos. Papa de la Roma nu poate fi în nici un sens capul Bisericii, ci anticristul, omul păcatului, fiul pierzării care se înalţă în Biserică împotriva lui Cristos şi împotriva a tot ce se numeşte Dumnezeu.

Capitolul XXVI. Despre comuniunea sfinţilor

1. Toţi sfinţii care sunt uniţi cu Isus Cristos, Capul lor, prin Duhul şi prin credinţă, au părtăşie cu El în harul, suferinţele, moartea, învierea şi gloria Lui. Şi, fiiind uniţi unii cu alţii în dragoste, au comuniune unii cu alţii prin darurile şi harurile pe care le au fiecare şi au obligaţia de a îndeplini acele îndatoriri publice şi personale care conduc la binele comun, atât înlăuntru, cât şi în afară.

2. Este de datoria tuturor celor care se numesc sfinţi să păstreze o părtăşie sfântă şi o comuniune în închinare către Dumnezeu, în împlinirea altor slujbe duhovniceşti care îi ajută la edificarea reciprocă şi la sprijinirea reciprocă în lucrurile din afară (pământeşti), conform cu posibilităţile şi nevoile fiecăruia. Această comuniune trebuie oferită, după ocaziile puse la dispiziţie de Dumnezeu, tuturor celor care cheamă în vreun loc Numele Domnului Isus.

3. Comuniunea pe care sfinţii o au cu Cristos nu-i face în nici un fel părtaşi la substanţa dumnezeirii şi nici nu-i face egali cu Cristos în vreun fel. A afirma oricare dintre aceste lucruri este un act lipsit de reverenţă şi blasfemiator. Tot astfel, comuniunea pe care sfinţii o au unii cu alţii nu anulează sau încalcă titlul sau dreptul de proprietate pe care fiecare om îl are asupra bunurilor şi posesiunilor sale.

Capitolul XXVII. Despre sacramente

1. Sacramentele constituie semne şi peceţi sfinte ale legământului harului, instituite nemijlocit de Dumnezeu, pentru a-L reprezenta pe Cristos şi benficiile aduse de El şi pentru a confirma relaţia noastră cu El. De asemenea, ele au rolul de a face o distincţie vizibilă între cei care aparţin Bisericii şi restul lumii şi de a angaja pe creştini în mod solemn pentru slujirea lui Dumnezeu în Cristos, conform Cuvântului Său.

2. În fiecare sacrament esxistă o relaţie spirituală, sau unitate scramentală, între semn şi realitatea semnificată [prin el]; aşa se întâmplă că numele şi efectele unuia îi sunt atribuite celuilalt.

3. Harul manifestat în sau prin sacramente, corect folosite, nu este conferit de vreo putere existentă în ele. De asemenea, eficacitatea unui sacrament nu depinde de pietatea sau intenţia celui care îl administrează, ci de lucrarea Duhului Sfânt şi de cuvântul instituirii [sacramentului], care conţine, alături de preceptul care autorizează folosirea lui, promisiunea binecuvântării pentru cei care îl primesc în chip vrednic.

4. Există numai două sacramente instituite de Cristos Domnul nostru în Evanghelie, anume Botezul şi Cina Domnului; nici unul din acestea nu poate fi acordat de altcineva decât de un slujitor al Cuvântului, legitim ordinat.

5. În ce priveşte realităţile spirituale semnificate şi manifestate, sacramentele Vechiului Testament erau, în esenţă, acelaşi cu cele din Noul Testament.

Capitolul XXVIII. Despre botez

1. Botezul este un sacrament al Noului Testament, instituit de Isus Cristos, prin care persoana botezată este admisă în mod solemn în biserica vizibilă. De asemenea, botezul este pentru ea un semn şi o pecete a legămânutului harului, a altoirii în Cristos, a naşterii din nou, a iertării păcatelor, şi a predării sale lui Dumnezeu prin Isus Cristos, pentru a trăi o viaţă nouă. Prin porunca lui Cristos Însuşi, acest sacrament trebuie perpetuat în biserica Sa până la sfârşitul veacului.

2. Elementul exterior folosit pentru aceste sacrament este apa, cu care persoana va botezată în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, de către un slujitor al Evangheliei, chemat la aceasta în mod legitim.

3. Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.

4. Pot fi botezaţi nu numai cei care mărturisesc credinţa în Cristos şi ascultarea de El, ci şi pruncii care au unul sau ambii părinţi credincioşi.

5. Deşi nesocotirea sau neglijarea acestei porunci este un mare păcat, totuşi harul şi mântuirea nu sunt inseparabil legate de ea, astfel încât nimeni să nu poată fi regenerat sau mântuit fără ea, ori ca toţi cei botezaţi să fie fără îndoială regeneraţi.

6. Eficacitatea botezului nu este legată de momentul în care este administrat. Cu toate acestea, prin folosirea corectă a acestei rânduieli, harul promis nu este doar oferit, ci manifestat în mod real şi conferit de către Duhul Sfânt tuturor (fie adulţi, fie prunci) acelora cărora le aparţine harul, după sfatul voii lui Dumnezeu, la timpul hotărât de El.

7. Sacramentul botezului va fi administrat o singură dată oricărei persoane.

Capitolul XXIX. Despre Cina Domnului

1. Domnul nostru Isus, în noaptea în care a fost trădat, a instituit sacramentul trupului şi sângelui Său, numit Cina Domnului. El trebuie respectat în Biserica Sa până la sfârşitul veacului, pentru amintirea perpetuă a jertfei Sale în moarte, pentru pecetluirea tuturor beneficiilor morţii Sale pentru credincioşii adevăraţi, pentru hrănirea şi creşterea lor în El, pentru o mai mare dedicare a lor în împlinirea tuturor îndatoririlor pe care le au faţă de El şi pentru o legătură şi o garanţie a comuniunii lor cu El şi unii cu alţii ca membri ai trupului Său mistic.

2. În sacramentul acesta Cristos nu este jertfit Tatălui şi nici nu se aduce vreo altă jertfă pentru iertarea păcatelor celor vii sau ale celor morţi. Ci este numai o comemorare a acelei jertfe unice prin care Cristos S-a adus pe Sine pe cruce o dată pentru totdeauna. Sacramentul este un prinos spiritual de supremă laudă adus lui Dumnezeu pentru acea jertfă. Astfel, jertfirea făcută la slujba împărtăşaniei de către romano-catolici, (misa, cum o numesc ei), este cea mai detestabilă insultă la adresa jertfei unice a lui Cristos, care este singura ispăşire pentru toate păcatele aleşilor Săi.

3. Pentru această slujbă Domnul Isus a rânduit pe slujitorii Săi care să declare adunării Cuvântul Său de instituire [a sacramentului], să se roage şi să consacre elementele [Cinei], pâinea şi vinul, şi astfel să le pună deoparte, de la o utilizare comună la una sfântă; şi să ia pâinea şi s-o frângă, să ia paharul şi să le împartă pe amândouă celor care se împărtăşesc şi să ia parte cu congregaţia. Însă, ei nu vor putea da elementele [Cinei] nici unei persoane care nu este prezentă atunci în adunare.

4. Împărtăşaniile private, adică primirea, de unul singur, a sacramentului de la un preot sau de la oricine altcineva, sunt contrare naturii sacramentului şi învăţăturii lui Cristos, după cum sunt şi: refuzul de a împărtăşi cu paharul [Domnului] membrii adunării, închinarea la elementele [Cinei], ridicarea sau plimbarea lor [prin biserică] pentru a fi adorate sau păstrarea lor pentru vreun presupus uz religios.

5. Elementele vizibile ale acestui sacrament, când sunt puse deoparte în mod corect pentru slujba poruncită de Cristos au o astfel de relaţie cu Cristos cel crucificat încât sunt uneori numite – cu adevărat, dar numai în sens sacramental – cu numele lucrurilor pe care le reprezintă, anume trupul şi sângele lui Cristos. Lucrul acesta este adevărat, chiar dacă în substanţa şi natura lor ele rămân cu adevărat, cum au fost şi înainte, doar pâine şi vin.

6. Doctrina care afirmă că substanţa pâinii şi a vinului se trasnformă în substanţa trupului şi sângelui lui Cristos (numită în mod obişnuit transubstanţiere) prin actul consacrării făcut de preot, sau în vreun oricare alt mod, este incompatibilă nu numai cu Scriptura, ci şi cu raţiunea şi bunul simţ. Ea răstoarnă natura sacramentului şi a fost şi continuă să fie cauza multor superstiţii şi idolatrii grosolane.

7. Cei care primesc într-un chip vrednic sacramentul acesta, împărtăşindu-se în afară cu elementele sale vizibile, tot astfel, înlăuntru, prin credinţă, în mod real şi cu adevărat, dar nu în mod fizic, ci spiritual, Îl primesc şi se hrănesc cu Cristos cel crucificat şi cu toate beneficiile morţii Sale. Trupul şi sângele lui Cristos nu se află fizic în, împreună cu, sau sub pâine şi vin; totuşi, în slujba aceasta trupul şi sângele lui Cristos sunt prezente pentru credinţa creştinilor în sens spiritual la fel de real cum sunt pâinea şi vinul pentru simţurile lor fizice.

8. Chiar dacă oamenii ignoranţi şi răi primesc elementele exterioare ale acestui sacrament, cu toate acestea, ei nu primesc ceea ce este semnificat prin ele. Ci, prin apropierea lor în chip nevrednic de sacrament, se fac vinovaţi de trupul şi sângele Domnului, spre osânda lor. De aceea, toţi cei neştiutori şi ne-evlavioşi, nefiind gata pentru părtăşia cu Domnul, sunt de asemenea nevrednici să ia parte la Cina Domnului. Atâta timp cât rămân nevrednici, ei nu vor putea fi admişi la masa Domnului sau să ia parte la tainele sfinte fără a se face vinovaţi de un mare păcat împotriva lui Cristos.

Capitolul XXX. Despre disciplina bisericească

1. Domnul Isus, ca Rege şi Cap al Bisericii Sale, a rânduit în cadrul ei o conducere, administrată de slujitori ai bisericii, distinctă de cea a autorităţilor civile.

2. Acestor slujitori ai Bisericii El le-a încredinţat cheile Împărăţiei Cerului. Din acest motiv, ei au autoritatea să ţină şi să ierte păcate, să închidă uşa Împărăţiei pentru cel care nu se pocăieşte, atât prin Cuvânt, cât şi prin măsuri disciplinare; şi s-o deschidă păcătoşilor care se pocăiesc prin lucrarea Evangheliei şi prin ridicarea măsurilor disciplinare, după cum este necesar în fiecare caz.

3. Disciplina bisericească este necesară pentru recuperarea şi câştigarea fraţilor care greşesc; pentru descurajarea altora de la repetarea aceloraşi greşeli; pentru curăţarea acelui aluat care face să dospească toată plămădeala, pentru a apăra onaorea lui Cristos şi mărturia sfântă a Evangheliei; şi pentru a preveni mânia lui Dumnezeu care ar putea pe bună dreptate să vină asupra bisericii, dacă membrii ei ar îngădui ca legământul Său şi peceţile acestuia să fie profanate de cei vinovaţi de păcate notorii şi îndărătnici.

4. Pentru a atinge mai bine aceste scopuri slujitorii bisericii vor începe cu o mustrare, apoi cu suspendarea temporară a participării la Cina Domnului şi apoi prin excomunicarea din biserică, conform cu natura abaterii şi cu gradul de vinovăţie a persoanei în cauză.

Capitolul XXXI. Despre Sinoade şi concilii

1. Pentru o mai bună conducere şi pentru continua edificare a bisericii este bine să existe adunări ca acelea care se numesc în mod obişnuit sinoade sau concilii. ^[5]

2. După cum magistraţii pot convoca în mod legitim un sinod al slujitorilor Bisericii şi a altor persoane potrivite pentru aceasta, în scop de consultare şi sfătuire în probleme de religie, tot astfel, dacă magistraţii sunt duşmani deschişi ai Bisericii, slujitorii lui Cristos, în virtutea slujbei lor, se pot întâlni ei înşişi, sau împreună cu alte persoane demne pentru aceasta, delegate de bisericile lor, în astfel de adunări.

2. Este de competenţa sinoadelelor şi a conciliilor să hotărască, din punct de vedere teologic, în controverse legate de credinţă şi în probleme de conştiinţă, să stabilească reguli şi direcţii pentru o mai bună organizare a închinării publice aduse lui Dumnezeu şi a administrării bisericii Sale şi să primească şi să acţioneze cu autoritate în cazul unor plângeri referitoare abuzuri în conducerea bisericii. Daca decretele şi deciziile acestor sinoade şi concilii sunt în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, ele trebuie primite cu reverenţă şi supunere, nu numai pentru armonia lor cu Cuvântul, ci şi pentru faptul că autoritatea care le-a emis este o rânduială aşezată de Dumnezeu în Cuvântul Său.

3. Încă din timpurile apostolice, toate sinoadele şi conciliile, fie ele generale sau particulare pot să greşească şi multe dintre ele au greşit. De aceea, ele nu trebuie să constituie regulă de credinţă şi viaţă, ci trebuie utilizate ca un ajutor pentru ambele.

4. Sinoadele şi conciliile nu pot dezbate sau hotărâ decât în chestiuni care ţin de biserică. Ele nu se pot amesteca în afaceri civile referitoare la treburile statului decât sub forma unor umile petiţii, în cazuri excepţionale, ori sub forma unor sfaturi, pentru îndeplinirea unei datorii de conştiinţă, dacă li se cere aceasta de către autorităţile civile.

Capitolul XXXII. Despre starea oamenilor după moarte şi învierea morţilor

1. După moarte, trupurile oamenilor se întorc în ţîrână şi putrezesc, dar sufletele lor, care nici nu mor şi nici nu dorm, având o existenţă nemuritoare, se întorc imediat la Dumnezeu, care le-a dat. Sufletele celor neprihăniţi sunt făcute apoi desăvârşite în sfinţenie şi sunt primite în cerurile preaînalte, unde privesc faţa lui Dumnezeu în lumină şi în glorie, aşteptând deplina răscumpărare a trupurilor lor. Sufletele celor răi sunte aruncate în iad, unde rămân în chinuri şi întuneric total, fiind ţinuţi pentru judecata zilei celei mari. Scriptura nu recunoaşte nici un alt loc, în afară de acestea două, pentru sufletele separate de trupurile lor.

2. În ziua cea de pe urmă cei care au rămas în viaţă nu vor muri, ci vor fi tranformaţi. Toţi morţii vor învia cu aceleaşi trupuri ale lor, nu cu altele (deşi având alte calităţi) care vor fi astfel reunite cu sufletele lor pentru totdeanua.

3. Prin puterea lui Cristos, trupurile celor nedrepţi vor învia pentru ocară. Trupurile celor drepţi vor învia, prin Duhul Lui, pentru onoare şi vor fi făcute asemenea trupului Său glorificat.

Capitolul XXXIII. Despre Judecata de pe urmă

1. Dumnzeu a hotărât o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin Isus Cristos, căruia Tatăl I-a dat toată puterea şi judecata. În ziua aceea vor fi judecaţi nu numai îngerii cei căzuţi, ci toţi oamenii care au trăit pe pământ vor apărea şi ei în faţa scaunului de judecată al lui Cristos ca să dea socoteală de gândurile, cuvintele şi faptele lor şi să primească judecata după cele făcute în trup, fie bine, fie rău.

2. Scopul pentru care Dumnezeu a stabilit această zi este de a-şi arăta gloria îndurării Sale prin mântuirea celor aleşi şi gloria dreptăţii Sale prin condamnarea veşnică a celor lepădaţi, care sunt răi şi neascultători. În ziua aceea cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică şi vor primi acea deplină bucurie şi mângâiere care vine din prezenţa Domnului; dar cei răi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia lui Isus Cristos, vor fi aruncaţi în chinurile veşnice şi vor fi pedepsiţi cu o pierzare veşnică din prezenţa Domnului şi de la gloria puterii Sale.

3. După cum Cristos vrea să fim absolut convinşi că va fi o zi a judecăţii, atât pentru a îndepărta oamenii de păcat, cât şi pentru a da mai multă mângâiere celor evlavioşi în necazurile lor, tot astfel El a vrut ca ziua aceea să rămână necunoscută oamenilor, pentru ca ei să se lepede de orice încredere în firea pământească, să fie întotdeauna treji – pentru că nu ştiu în ce ceas va veni Domnul lor – şi să fie întotdeauna gata să spună „Vino, Doamne Isuse. Vino degrabă. Amin”

(Aprobată prin acord comun de către Adunarea prelaţilor de la Westminster, cu ajutorul delegaţilor Bisericii Scoţiei, ca parte a Actului de uniformitate religioasă dintre bisericile lui Cristos din regatele Scoţiei, Angliei şi Irlandei.

Aprobată de Adunarea Generală din 1647, ratificată şi fixată de Parlament, în 1649 şi 1690, ca Mărturisirea de credinţă, publică şi deschisă, a Bisericii Scoţiei.)  

HARLES HERLE, Preşedinte (Purtător de cuvânt) CORNELIUS BURGES, Consultant.

HERBERT PALMER, Consultant

HENRY ROBROUGHE, Secretar (grefier)

ADONIRAM BYFIELD, Secretar (grefier)

[1] Abaţia Westminster, faimoasă biserică anglicană din centrul Londrei, în vecinătatea palatului Parlamentului (n. tr.)

[2] Aici Confesiunea de la Westminster păstrează clauza „Filioque” (şi de la Fiul) referitoare la purcederea Duhului Sfânt, clauză care, adăugată la Crezul niceo-constantinopolitan de către Biserica apuseana, a jucat un rol decisiv în Marea Schismă din anul 1054 dintre bisrica apuseană şi cea răsăriteană (n. trad.).

[3] Ne-evreilor (n. trad).

[4] Confesiunea de la Westminster a fost adoptată ulterior, cu anumite modificări, de majoritatea bisericilor protestante vorbitoare de limbă engleză. Astfel, capitolul 23 în special este unul din capitolele modificate de bisericile care promovează totala separare dintre Biserică şi Stat.

[5] Supraveghetorii şi ceilalţi conducători ai bisericilor locale, în virtutea slujbei lor şi a puterii date lor de Cristos pentru edificare, nu pentru distrugere, au autoritatea să stabilească astfel de adunări şi să se întâlnească împreună în ele ori de câte ori consideră că este oportun pentru binele bisericii. – adăugată în versiunea americană)