Cu siguranță că cititorii Bibliei doritori de cunoaștere și-au pus întrebarea: De ce scriitorul Luca după ce a făcut cercetări cu de-amănuntul a fost determinat să consemneze starea de bine și în mod deosebit pacea, în aceste trei localități iudaice: Iudea, Galilea și Samaria? De ce n-a fost menționat Ierusalimul, el fiind  tulburat, devenind orașul cel mai tensionat din punct de vedere religios?

Pentru cine nu știe, trebuie să specific  faptul că Samaria se găsește între Iudea și Galilea, având   o istorie cu totul deosebită de celelalte ținuturi din Israel. Spun „deosebită” deoarece (fără să intrăm în amănunte) Samaria a fost formată din evrei  amestecați cu alte nații străine ce au fost exilați pe acest teritoriu. (conf. 2Împ. 17/24)  Prin căsătorie - fierul amestecat cu lutul menționat în cartea Daniel - a rezultat samaritenii. Ca vecini, între aceste trei localități: Iudea pe deoparte, Galilea pe altă parte, au fost permanent conflicte de rasă cât și religioase cu Samaria. „Zidul” era atât de mare încât iudeii ce călătoreau între Iudea și Galilea ocoleau Samaria pentru a nu intra în contact cu samaritenii, chiar dacă  drumul devenea  lung și obositor.

Deși Solomon la inaugurarea Templului de la Ierusalim s-a rugat și pentru străinii ce vor „veni dintr-o țară depărtată să se roage în casa aceasta... ” (1Împ. 8/41) evreii au interzis chiar și samaritenilor să intre în Templu pentru a nu-l spurca având în vedere că ei aveau o religie politeistă. În aceste condiții  au fost nevoiți să-și construiască propriul templu pe muntele Garizim. În discuția avută cu Isus la fântână, samariteana amintește de acest munte: „Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, dar voi ziceți că-n Ierusalim este  locul unde trebuie să se închine oamenii.” O femeie în căutarea adevărului surprinsă că un evreu fără nici un resentiment cere apă de la o femeie samariteană... Ce este cu evreul acesta? De ce este el diferit de ceilalți? - a fost nedumerirea femeii. Apare în text o informație:  „Iudeii n-au legătură cu samaritenii”.  Absolut toate „legăturile” erau rupte deoarece evreii îi considerau păgâni pe samariteni. Tocmai de aceea spuneam că  între unii și alții s-a ridicat un zid ce era imposibil de trecut.

Dar într-o zi a venit „demolatorul de ziduri.” Cel mai mare zid era între noi  și Dumnezeu. Isaia a consemnat aceasta în cartea sa: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru... ” (Isaia 59/2) Dar el a luat asupra Sa păcatele noastre, a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre, și cum era așteptat zidul s-a prăbușit, având intrare slobodă la Dumnezeu în locașul preasfânt.

Însă „demolarea” nu este încheiată, deoarece între evrei și neamuri exista un alt zid bine consolidat. Apostolul Pavel aduce vestea bună a păcii: „El este pacea noastră, din doi făcând unul, surpând „zidul de la mijloc cei despărțea, și prin trupul Lui a înlăturat vrăjmășia... ” Zidul acesta s-a surpat în casa lui Corneliu, după ce Dumnezeu i-a cerut lui Petru să nu mai numească spurcați pe cei ce i-a curățit Dumnezeu. În casa lui Corneliu au fost îndepărtate toate barierele religioase, a fost momentul împăcării - evrei și neamuri pornind  împreună spre Patria Cerească.

Însă cum ar fi fost posibil să fie demolat zidul dintre oamenii ce locuiau împreună în aceiași casă? Cum s-ar fi putut deschide ușile dintre ei încuiate cu „zăvoare de fier”? Decât să-l convingi că  nu-i cu nimic mai bun decât celălalt, ci dimpotrivă este  lipsit de milă. Aceasta a fost una din cerințele prioritare a Mântuitorului față de contemporanii săi evrei: „Milă voiesc, nu jertfe.” (Matei 9/13)    Evreii au avut privilegiul ca  „Pâinea” să fie pusă pe masa lor  „ „Bogatul” (Israel)  l-a ignorat pe Lazăr (Samaria) refuzând să-l   poftească la masă din pricina „bubelor”, deși locuiau în aceiași casă, numită „Casa lui Israel”. Însă  „El  dorea mult  să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului.”  Cățeii (neamurile) erau cei ce mâncau firimiturile de la masa stăpânilor lor. (Matei 15/27) Tot câinii îi lingeau bubele lui Lazăr. Înțeleg din această lecție că samaritenii au avut parte de mai multă milă din partea națiunilor străine decât din partea Israelului. . Avertismentul a fost unul destul de aspru, vorbindu-le de o posibilă rocadă în lumea de dincolo: „Fiule... aici el este mângâiat, iar tu ești chinuit.” (Luca 16/25) Fiul- unul din fiii Împărăției. Cea mai frumoasă probă practică în care este evidențiată mila, și cine anume o are, se găsește în una din pildele rostite de Isus în discuția cu învățătorul Legii. Un călător se găsește la pământ între viață și moarte, deoarece a fost bătut și jefuit de tâlhari. Reprezentații religiei (ambii evrei) au trecut nepăsători pe alături. Dar unui samaritean ce era în călătorie, i s-a făcut milă de el. Și nu doar atât...  „S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi la pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el.” Oare ce anume o fi gândit învățătorul Legii când a auzit cât sacrificiu a făcut un „păgân” pentru aproapele său? O fi înțeles el până la urmă că mila biruiește judecata? În final învățătorul Legii a fost întrebat: Ce ai de spus? Care ți se pare că a dat dovadă vrednică de urmat? Putea să răspundă simplu: samariteanul. Dar ca să nu-și murdărească buzele curate rostind numele „păgânului” a preferat să ocolească răspunsul: „Cel ce și-a făcut milă de el” 

Ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare aceste învățături biblice, care atrag atenția  că este posibil ca oameni ce nu au o relație cu Dumnezeu să se ridice mai sus decât noi care pretindem că-L  cunoaștem. De altfel Isus a  avertizat: „Dacă neprihănirea noastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Matei 5/20)

Revenim la samariteni (oameni lumești) dar puși într-un context pozitiv demn de urmat.

Zece leproși au fost vindecați de lepră. Nouă și-au văzut de drumul lor, însă unul s-a întors să-i mulțumească Celui cei vindecase. Este menționat:  era samaritean. Ceilalți nouă erau „evrei„. Numai că evreul îndărătnic - cum în mod repetat îi numește Dumnezeu în cartea „Ezechiel” - a refuzat să-și arate recunoștința și atunci când au fost vindecați de o boală incurabilă. Arătându-și recunoștința pentru vindecare îi recunoșteau în mod indirect divinitatea, așa că au preferat șă-și continue drumul cu indiferență. Nu întâmplător apostolul Pavel a avut în vedere să ne spună că o parte din Israel a căzut în împietrire. Inimă de piatră. Piatra va rămâne rece indiferent cât bine ți-ar face cineva. E posibil, un sirian, general de armată să se întoarcă cu tot alaiul să-i  mulțumească prorocului și să se angajeze că nu va mai sluji dumnezeilor străini? E posibil...

Oamenii sunt ținuți în beznă de  „puterea întunericului”. Dar  cei ce vor să iasă la lumină, sunt strămutați în Împărăția Fiului dragostei. Aici domnește, sau ar trebui să domnească dragostea. Barierele sunt, sau ar trebui să fie îndepărtate. Înainte de a se înălța la cer, Isus a dat un semnal clar că „samaritenii” sunt iubiți de El. Chiar a dorit să găzduiască la ei, ceea ce era împotriva conceptului iudaic. Samaritenii nu L-au primit... Unii din ucenici au reacționat imediat: „Doamne, să poruncim să se coboare foc din cer și să-i mistuie cum a făcut Ilie?” Acolo nu era Duhul lui Dumnezeu, deși pretindem că suntem călăuziți de El. Isus i-a certat: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Fiul omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.”   

Mai târziu un „împuternicit” a Cerului a fost trimis în Samaria să propovăduiască Evanghelia. A fost un interes deosebit, deoarece ni se spune că „Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit și au văzut semnele pe care le făcea. Căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri necurate, și scoteau mari țipete, mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți.” (Fapte  8/5,6, 7)           

Rezultatul? „Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.”

De fapt totdeauna mântuirea începe (fără excepție) cu bucurie... (Luca 19/6; Fapte 8/39) La scurt timp după această răsunătoare trezire spirituală  apostolii aflați la Ierusalim, au  trimis „întărituri pe front” pentru a desăvârși lucrarea din Samaria. Să nu uităm  că trezirea din Samaria a fost începută de o femeie, ce a strigat ca și Iona pe străzile cetății un mesaj înfricoșător pentru unii: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut.” Unii se ascund la auzul acestei vești. Nimeni nu vrea să aibă a face cu un „descoperitor” ce-ți descoperă faptele făcute în întuneric. Dar aici situația a fost invers: „Oamenii au ieșit din cetate și au venit la El”.

Samaria a fost cetatea idolatră. Aici era centru unde își desfășurau activitatea ghicitorii și vrăjitorii ce prevesteau viitorul. Dar samaritenii au fost interesați de un „om” care știe, și spune totul: trecutul, prezentul și viitorul. Și nu pe ghicite...

În urma acestor „mișcări” spirituale în care Evanghelia păcii a schimbat viața multor iudei și samariteni, în raportul privind „starea națiunii” este consemnată pacea în zona de conflict:

„Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea și Samaria. Se întărea sufletește și umbla în frica Domnului, și cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțea.”

Cu pacea și binecuvântarea Tatălui Ceresc!