Părinții își aduc copilașii la biserică în vederea  rugăciunii pentru binecuvântare. Este o practică biblică. Tot astfel au procedat și părinții contemporani cu Isus. Dorința lor a fost ca El să se atingă de ei.

 Dar ce însemna  această atingere? Era un mod de „descărcare” a  puterii divne, ce contribuie la creșterea copilului, o putere ce te ferește de primejdie, ce stimulează intelectul, o putere ce aduce vindecare. O femeie bolnavă de 12 ani „a auzit vorbindu-se despre Isus. A venit pe dinapoi prin mulțime și s-a atins de haina Lui, căci își zicea ea: Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” (Marcu 5/27) Și s-a tămăduit. Deși părinții au dorit ca Isus să se atingă de copii, El a făcut ceva mai mult - peste așteptările lor: i-a luat în brațe și i-a binecuvântat.

Dar oare numai copiii au nevoie de binecuvântare? Cu siguranță, toți avem nevoie de ea. Dacă cineva se roagă pentru binecuvântarea mea, eu sunt foarte mulțumit. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să spună lui Aron și fiilor săi, către cine trebuie să rostească binecuvântarea: „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel... ”   (Num. 6/ 22-27) Deși acest text se folosește la binecuvântarea copiilor și nu este greșit, termenul „copiii lui Israel” face referire la popor în întregime și nu la copii:  „Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape șase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.”(conf. Exod. 12/37,50, 51; s. a. m. d) 

Dumnezeu a poruncit:  „Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel... și Eu îi voi binecuvânta.”                                                     

Cine dă binecuvântarea, oamenii sau Dumnezeu? Oamenii încep, fiind intermediari, Dumnezeu sfârșește. Totul se face prin oameni, deoarece ei sunt „gura” lui Dumnezeu cu care El vorbește în această lume, oamenii sunt „mâinile” lui Dumnezeu cu care El lucrează în această lume, și tot oamenii sunt „picioarele” cu care Dumnezeu umblă în această lume. La învierea lui Lazăr au contribuit și oamenii, poruncindu-le să-i dezlege mâinile și picioarele. N-ar fi putut Isus să facă totul de unul singur? Cu siguranță, dar era nevoie și de contribuția  oamenilor.

Într-o lume în care se rostește atât de multe blesteme la adresa instituțiilor statului, a celor ce conduc destinele acestei țări, cât și la adresa omului de rând, este frumos că sunt și oameni care rostesc binecuvântare. Și atunci când se rostește binecuvântare se folosește Numele Domnului, deoarece El este sursa oricărei binecuvântări: „Domnul să te binecuvinteze... ” Dar oare este atât de important ca cineva să-ți dorească binecuvântarea și chiar s-o rostească cu gura? Da, este foarte important, deoarece în funcție de cuvintele pe care le rostesc copiii pentru părinți și invers, părinții pentru copii, așa este posibil să se întâmple. Este bine să nu ne jucăm cu cuvintele. Nici o vorbă nechibzuită, deoarece cuvintele sunt niște săgeți ce lovesc o țintă. Ele nu se întorc înapoi... Ele pot fi niște profeții ce se vor împlini în timp: „Iacov a chemat pe fiii săi și a zis: Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni... Și acestea sunt lucrurile pe care le-a spus tatăl lor când i-a binecuvântat.” (Gen. 49/1,28) Să ne reamintim că pe paginile Bibliei există un om ce și-a ucis soția cu o vorbă aparent spusă la întâmplare: „Să piară cel la care îți vei găsi dumnezeii... ”  Și așa a fost.

Sub nicio formă în limbajul nostru creștin nu trebuie să fie cuvinte ce înclină spre blestem: „arză-te focul”, „ luate-ar dracul”, „nu ești bun de nimic”, „trăsnite-ar”. Vai ce cuvinte grele (rele)! Nu justifica asemenea blesteme ca fiind în Numele Domnului. Nu există blestem în numele Său, ci doar binecuvântare. De altfel nu se poate din aceeași vână de izvor să iasă și apă dulce și apă amară. Nu poate din aceeași gură să iasă binecuvântarea și blestemul. Nu puține au fost cazurile când  unii au regretat blestemele pe care le-au rostit la adresa altora, dar nu s-a mai putut face nimic.

M-am gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă Elisei ar fi binecuvântat copiii ce strigau după el? Probabil, ei ar fi mers acasă și ar fi povestit părinților: „Unii din cei ce erau cu noi au strigat după un om, dar el s-a întors și ne-a binecuvântat. Copii - ar fi spus părinții - acela era omul lui Dumnezeu ce poartă „tolba” cu binecuvântări și le împarte celor din jur. Dar voi să nu strigați.” Alții nu vor așa... Ei vor ca după ei să se strige, și încă tare... (Un creștin urma să treacă pe lângă școala din localitate. Un învățător ce avea necaz pe creștin, fiind afară cu copiii, văzându-l că se apropie, i-a pus să strige  când va ajunge în dreptul școlii: „pocăitul, pocăitul... ” Copiii au strigat... El n-a aruncat cu pietre după ei, ci dimpotrivă i-a plăcut de această strigare. I-a chemat la el, i-a binecuvântat pe toți, le-a dăruit câte un leu de fiecare, cu rugămintea ca de aici înainte când va mai trece pe acolo să strige și mai tare. El nu s-a supărat deoarece acesta era numele său, dar s-a supărat învățătorul că i-a binecuvântat și i-a și plătit, așa că le-a cerut copiilor să nu  mai strige în viitor... ) Oare cea fost în mintea acestor copii când au văzut că li se dă bani pentru o vorbă spusă în batjocoră? Dar a părinților? Am spus că el nu s-a supărat... De fapt, de ce ar trebui să mă supăr dacă cineva strigă după mine „Adrian”? ... acesta fiind numele meu. Ați înțeles ce-am vrut să spun?

Dar oare ar trebui să facem ceva anume pentru a dobândi binecuvântarea? Copiii nu trebuie să facă nimic - dar au datoria să o păstreze. Atunci când vor crește mari și vor ști să deosebească binele de rău, trebuie să conștientizeze că peste ei a fost pus Numele Domnului. Ajunși la majorat pot alege mai departe dacă rămân sau nu, cu binecuvântarea. Tânărul este liber în alegere, dar va suporta consecințele: „Bucură-te tinere în tinerețea ta, fii cu inima veselă cât ești tânăr, umblă pe căi alese de inima ta și plăcute ochilor tăi, dar să știi că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.” (Ecl. 11/9) Aceasta înseamnă liberă alegere. În această „alegere” unii renunță, luând drumul lumii, cu gând că totuși într-o zi „când își vor veni în fire” se vor întoarce aidoma fiului risipitor. Tata te iartă și te primește. Dar „cazierul”  în relațiile frățești nu va mai fi cum ar fi trebuit să fie. Te-ai gândit vreodată la aceasta? Fiul la întoarcere a recunoscut: „Tată nu mai sunt vrednic... ” Mi-am pierdut vrednicia (cinstea) Risipind dragostea tatălui, la întoarcere a fost reprimit din milă. Dar de ce să fie cazierul afectat dacă am revenit? Pentru că ți-ai vândut dreptul de întâi-născut. Citim împreună: „Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare și-a vândut dreptul de întâi născut. Știți că mai pe urmă când a vrut să recapete binecuvântarea n-a fost primit,  pentru că măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.” (Evrei 12/16,17) (Cunosc un tânăr ce provenea dintr-o familie a căror părinți erau credincioși. Tatăl său fiind chiar liderul bisericii. A plecat în lume tăvălindu-se prin mocirla acestei lumi. Într-o zi s-a întors. Îi plăcea să predice tinerilor, cerându-le să-și dedice tinerețea lui Dumnezeu. Cât de vag suna fără exemplu personal! Apostolul Pavel i-a recomandat lui Tit: „Și dă-te tu însu-ți pildă în toate privințele... ”  Predică pentru ochi, și nu doar pentru urechi...

Pentru cel major binecuvântarea nu este „un CEC în alb” dăruit omului. Nu. Dumnezeu este interesat cui anume îi dă binecuvântarea. Iacov s-a întâlnit cu îngerul lui Dumnezeu la întoarcerea sa de la Laban. El a cerut să fie binecuvântat, dar îngerul a dorit să-i cunoască identitatea cerându-i numele. Numele lui era „Iacov” care însemna: „Cel ce ține de călcâi ” în scopul de a te deposeda de ceva, „viclean”sau „înșelător”(Gen. 27/35,6). Dar cum ar fi putut Dumnezeu să binecuvinteze un înșelător? Așa că a fost necesar să-i schimbe măcar numele dacă nu și „pasiunea”... Așadar binecuvîntarea se primește condiționat, fiind  o moștenire ce o vom dărui altora. „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați să moșteniți binecuvântarea.  Este o „ștafetă” lăsată din generație în generație. De unde provine această „moștenire”? Cine a fost titularul? Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta... ” (Gen. 22/18) Din ce motiv? „... pentru că ai ascultat de porunca Mea.”  Tocmai de aceea spuneam că binecuvântarea este condiționată. Ea este rezultatul ascultării „părintelui” nostru față de porunca divină. Pentru ca această moștenire să ajungă până la noi cineva a trebuit să fi fost „sacrificat”. (Gen. 22/16; Isaia 53/7)  Tot la ascultare sunt chemați și moștenitorii doritori să o primească: „Iată toate binecuvântările ce vor veni peste tine și de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Dumnezeului tău.”  Ascultarea este „contul” deschis prin care „binecuvântările vor veni peste tine.” Dar lucrurile nu se opresc aici, ele merg mai departe: „Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului... blestemele vor veni peste tine... ” (Deut. 18/2; 15)                                   

Omul nu este un robot, deoarece este înzestrat cu discernământ. Lui i s-a dat posibilitatea alegerii după bunul plac. Este dreptul său. El poate alege între viață sau moarte, între binecuvântare sau blestem. În calitate de moștenitor a binecuvântării, în urma ascultării, ai dreptul să o primești, să te bucuri de ea și nu doar atât... Ai datoria ca această moștenire să o împarți  permanent  cu cei din jur: „Domnul să vă binecuvânteze, și apoi altora „Fiți binecuvântați de Domnul” și apoi altora... și altora. În felul acesta devenim binecuvântații Tatălui. Știți cine vor fi cei chemați să intre în posesia unei alte moșteniri? Binecuvântații...

„Veniți binecuvântații Tatălui de moșteniți Împărăția ce v-a fost pregătită.” (Matei 25/34)

Fiți binecuvântați!