Închinarea este parte din viața fiecărui creștin. Este o cerință divină. Îngerul a transmis  un mesaj de interes general tuturor locuitorilor pământului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i cinste, și închinați-vă înaintea Celui ce a făcut cerul și pământul.”  (Apoc. 14/7) 

Înțelegem din mesaj, că închinarea trebuie însoțită de temere și cinstire, fiind adresată Creatorului. (Un creștin a fost întrebat de un ateu: De ce vă închinați voi creștinii lui Dumnezeu? Pentru că El este creatorul cerului și a pământului, mai mult, El a creat soarele ce luminează și încălzește întreaga Planetă - a răspuns creștinul. După care i-a propus ateului: Fă și tu un soare și mă voi închina înaintea ta) 

Punând în contrast micimea omului  cu măreția lui Dumnezeu, abia „... atunci se arată omul cât este de prost cu știința lui și orice argintar rămâne de rușine cu chipul său cioplit, căci idolii săi nu sunt decât minciună și nu este nici o suflare în ei... ”. (Ier. 10/14) Un dumnezeu ce are ochi dar nu vede, urechi, dar n-aude, gură, dar nu vorbește, merită să primească închinare în detrimentul unui Dumnezeu viu, a cărui ochi sunt ca para focului, picioarele ca arama aprinsă, iar glasul ca vuietul unor ape multe? Nicidecum...

Dar de ce trebuie să ne închinăm înaintea Lui?

Închinarea este un mod de a ne arăta mulțumirea (recunoștința) față de El. „Fiindcă am primit dar o împărăție ce nu se poate clătina să ne arătăm mulțumitori și să-i aducem astfel lui Dumnezeu o  închinare plăcută cu evlavie și cu frică”. (Evrei 12/28) Prin închinare îi recunoaștem supremația și divinitatea și e bine de știut că nimeni nu are dreptul să-i fie atribuită. Nici chiar îngerii cu toate că sunt ființe cerești: „... m-am aruncat la picioarele îngerului ca să mă închin lui, dar el mi-a zis: Ferește-te să faci una ca aceasta! Eu sunt  slujitor ca tine. Lui Dumnezeu închină-te”. (Apoc. 22/8,9) Dacă îngerul n-a acceptat închinare, atunci pot eu să mă cobor atât de jos și să mă închin la moaștele unui „sfânt”? Doamne, unde am ajuns? Un popor „consumator” de moaște. Totuși există   justificare: „Și noi eram altădată fără minte, rătăciți, robiți... ” s. a. m. d. (Tit 3/3)

Dar ce este închinarea? Din punct de vedere biblic închinarea are mai multe înțelesuri:

1) închinarea cu referire la dăruire (a da). Este o expresie clasică dar biblică folosită în biserici: „Ne închinăm Domnului cu daruri de bunăvoie”.    Ana - mama lui Samuel, a cerut și a promis că „darul” va fi închinat (dăruit) Domnului. „... dacă îmi vei da un copil de pare bărbătească, îl voi  închina Domnului pentru toate zilele vieții lui”. (1Sam. 1/11) Primim prin rugăciune și apoi dăruim și noi la rândul nostru. Cea mai prețioasă donație este făcută atunci când ne dăruim pe noi înșine lui Dumnezeu. „Dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu”. 2) închinare ce implică ascultare (supunere). Diavolul i-a promis lui  Isus că-i va dărui toate împărățiile lumii, dacă i se va închina (supune) lui. 3) închinare, ca rezultat a venerării unui obiect (idol). Semnul „crucii” făcut în diferite împrejurări, a înlocuit rugăciunea, fiind  mai presus decât ea. Tinerii ajunși robi în Babilon trebuia doar să se arunce cu fața la pământ în fața chipului ridicat în valea Dura. Era considerată - închinare. 4) închinare - ce implică  rugăciune. Rugăciunea a fost practicată încă din grădina „Edenului” (raiul pământesc) Gen. 3/9,10 și va avea continuitate până în raiul ceresc (Apoc. 4/10) Rugăciune nu înseamnă doar să cerem ceva  din partea lui Dumnezeu, ci  înseamnă comunicare. „Atunci au început oameni să cheme Numele Domnului”. (Gen. 4/26)

Locul și forma rugăciunii, au rămas subiectul interminabil de discutat de-a lungul tuturor timpurilor. Întâlnirea Mântuitorului cu femeia samariteancă a avut menirea să „rezolve” acest subiect atât de controversat. Interlocutorul i-a pus înainte două variante: „ a) Părinții noștri (samariteni) s-au închinat pe muntele acesta (Garizim), b) voi (evrei) spuneți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” Care variantă este corectă? „a sau b”? În mod surprinzător, nici una din ele, deoarece a venit momentul să fie schimbată „ora” „Vine ceasul când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr, fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl”. (Ioan 4/23)

Dar ce înseamnă închinare în duh și adevăr?

Înainte de a vorbi despre această „formă” de închinare, nu putem trece cu vederea faptul că închinarea implică „cunoaștere” față de persoana căruia te adresezi. „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem”. - spunea Mântuitorul în discuția cu samariteanca. Este o diferență... Tocmai de aceea Isus i-a învățat pe ucenici, să se adreseze cu „Tatăl nostru care ești în ceruri... ” Este o legătură de paternitate. Nu poți spune „tată” la orice om de pe stradă. Apoi Isus a fost determinat să combată modul în care se rugau  religioșii contemporani, cât și fariseii din vremea noastră: „Să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să stea în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni.”  Rugăciuni formale, făcute de pe buze, doar de ochii oamenilor, ce nu aveau nici o legătură cu „Tatăl ”. A fost dezamăgire: „Norodul acesta mă cinstește cu buzele, dar inima este departe de Mine.” Așa că i-a îndrumat pe ucenici spre cel mai potrivit loc de rugăciune: „Tu când te rogi intră în odăița ta și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns... ” (nevăzut) - și sub nici o formă unui sfânt agățat pe perete. Este atât de greu de înțeles?

„Odăița„ este locul în care rugăciunea izvorăște din  adâncul ființei - ce este duhul omului. Duhul (mintea) este „dispecerul” ce cunoaște absolut toate nevoile personale. „Cine cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el”? (1Cor. 2/11) Duhul, știe când ne este foame sau sete, știe când avem o durere în trupul nostru, știe când suntem sănătoși și când suntem bolnavi, el știe care sunt lipsurile noastre. Absolut totul este la cunoștința sa. El este „centrul de comandă” ce gestionează întreaga noastră ființă. Este „locația„ unde locuiește Duhul Sfânt ce are o influență deosebită asupra rugăciunilor noastre. „Tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul, mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.” (Rom. 8/26)  Din acest loc se îndreaptă rugăciunile noastre spre Tatăl Ceresc, și nu doar de pe buze. Tocmai de aceea suntem îndemnați să-L avem ca intermediar în rugăciune pe Duhul Sfânt, întru-cât El ne conștientizează de starea și nevoile noastre. „Rugați-vă prin Duhul Sfânt”. (Iuda v20) Și nu doar odăița este locul rugăciunii, ci în oricare loc ne-am găsi: „Vreau dar ca bărbații să se roage în orice loc și să ridice spre cer mâini curate fără mânie și fără îndoieli.” Pentru a se închina la Ierusalim, famenul a străbătut aproape 2000 de km. A fost un jug greu. Dar acum, datorită  jugului bun și a sarcinii ușoare, aduse de Domnul Isus, închinarea este posibilă în orice loc, dar cu o condiție: „mâini curate, fără mânie și fără îndoieli”.

Așadar, curăția este criteriul de bază pentru închinarea în „adevăr”.

Adevărul este lipsit de falsitate. E adevăr... Adevăr înseamnă: ORIGINAL. Am primit „Adevărul” și El  ne face slobozi, dezlegând toate legăturile rele pe care cineva le-a avut până să-L cunoască pe Dumnezeu. Am fost eliberați de ipocrizie. Am trecut printr-un proces de curățire, ce a produs înnoirea noastră lăuntrică - fiind o cerință divină: „... cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi, fiind stricat de poftele înșelătoare și să vă înnoiți în duhul minții voastre... ” Viața  în „adevăr” este o stare permanentă. Este cadrul potrivit ce ne dă libertatea să ne închinăm înaintea Celui ce este Tatăl nostru Ceresc. Avem garanția că închinarea noastră este plăcută înaintea Sa, întru-cât este însoțită de evlavie și frică, potrivit cu cerințele Sale. (Evrei 12/28) Deși avem intrare liberă în locașul Preasfânt, nu ne putem închina oricum, deoarece suntem avertizați că El este și un „foc mistuitor”. Riscăm să fim mistuiți, dacă din neglijență  aducem pe altar „foc străin”. Psalmistul constată cu amărăciune: „Noi suntem mistuiți de mânia Ta și îngroziți de urgia Ta, când scoți la lumina Feței Tale, păcatele noastre ascunse.”  

Mâinile curate sunt „puntea” de legătură dintre noi și Dumnezeu. Israel avea biruință în luptă, datorită unor mâini curate ridicate către Cer. Când mâinile erau coborâte, vrăjmașul era mai puternic. Dacă ele nu sunt însoțite de „mânie” înseamnă că relațiile noastre frățești sunt bune. Și dacă nu sunt însoțite nici  de „îndoieli” înseamnă că relația noastră cu Tatăl  ne permite să avem îndrăzneală la El. „Îndrăzneala pe care o avem la El, este că dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă.”

Concluzie: Sunt două feluri de închinători: închinători falși (fățarnici) ce se roagă de pe buze, doar pentru ochii altora. Stațiile de amplificare fac posibilă auzirea lor de la mare distanță. Tot de la distanță ți se pare că sunt reale. Ca unul ce locuiește în vecinătatea unui lăcaș de închinare aud mereu și mereu, aceiași rugăciune: „Doamne miluiește! și iar Doamne miluiește!” Ca și conținut nu este o rugăciune greșită, însă nu știu dacă e rostită de cineva cu gura (din inimă sigur nu-i) sau dacă e înregistrată cu  ani în urmă și redată, ori de câte ori este nevoie. Pe enoriași nu-i interesează modul cum e făcută rugăciunea. Sunt mulțumiți și de un robot, chiar dacă nu este însuflețit, dar îi fără de păcat, să implore divinitatea pentru miluirea lor.

Sunt însă  și foarte mulți închinători adevărați. Diferența constă în faptul că ei se închină în duh și adevăr. Fiindcă  astfel de închinători dorește și Tatăl...

Fiți binecuvântați!