Din păcate sunt o serie de trăsături de caracter care pentru societatea zilelor noastre nu mai reprezintă virtuți (cum erau poate acum câteva sute de ani), ba din potrivă sunt privite ca ceva înjositor. Smerenia este una din ele. Societatea noastră, în încercarea de a scăpa de sub interdicțiile religiei creștine (deși creștinismul trăit în modul în care l-a gândit Dumnezeu îți oferă libertate, și o pace pe care prin forțele proprii nu o poți obține niciodată), a încercat să redefinească valorile, aceasta întâmplându-se în ultimele decenii, iar acum culegem roadele valorilor noastre. James Tour spunea: Avem libertatea să alegem binele sau răul, dar nu avem libertatea de a defini binele și răul. Singurul care poate să le definească este cel care a definit adevărul, cel care este El însuși adevărul. În tăvălugul generat de redefinirea valorilor, societatea umană l-a scos din centrul vieții umane pe Dumnezeu și la așezat pe om, Dumnezeu fiind subordonat sinelui uman (în cel mai fericit caz) dacă nu ignorat în totalitate. Ceea ce omul a făcut, a fost să îl scoată pe Dumnezeu din centru, și s-a pus pe sine în centru, declarându-se suficient de puternic să își rezolve singur problemele: suficient de priceput în tainele corpului uman încât nu mai are nevoie de ajutor divin în combaterea bolilor, suficient de priceput în privința modului în care funcționează planeta, suficient de abil în negocierea cu cei mai radicali astfel încât să nu mai fie războaie. Omul s-a transformat dintr-o ființă dependentă de divinitate în una independentă față de orice forță supranaturală, iar acum probabil culege rodul alegerilor făcute: pandemii, crize climatice, războaie...

Dar pentru a înțelege mai bine acest fonomen, trebuie să coborâm de la nivelul societății la cel al individului, a modului în care fiecare din noi ne raportăm la divinitate.

Fiecare din noi ne-am început drumul prin viață din momentul în care ne-am născut, dar în primii ani cam până la vârsta adolescenței deciziile ne-au fost călăuzite de părinți. Însă în viața fiecăruia vine un moment în care trebuie să îți hotărăști poziția cu privire la Dumnezeu: în primul rând dacă există sau nu există Dumnezeu, și în al doilea rând cum mă raportez la El. În funcție de inima sa, omul ia o decizie sau alta: dacă va avea o inimă smerită va declara că există un Dumnezeu care stă și veghează asupra întregului pământ, că nu au cum să funcționeze toate pe planeta noastră și în universul nostru fără cineva care să le conducă, iar astfel își începe călătoria alături de Dumnezeu (omul smerit este cel care se vede neputincios și are curajul să ceară ajutor); sau dacă are o inimă fățarnică și se vede pe el ca om suficient de înțelept și capabil să conducă toate lucrurile, respinge divinitatea și își începe călătoria fară de Dumnezeu, cu toate că: În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; (Romani 1:20) (omul fățarnic este cel care se consideră suficient de puternic astfel încăt să nu mai aibă nevoie de ajutor).

În momentul în care îți începi calătoria pe drumul fără de Dumnezeu, ajungi la un moment dat când te năpădesc greutățile vieții și cazi jos sub greutatea lor iar în punctul respectiv trebuie să se ia o decizie: declar cu sufletul și mintea mea că doar eu ca om nu voi reuși niciodată să îmi conduc viața și strig și implor după intervenția divină iar apoi mă îndrept spre Dumnezeu și împreună cu El încep să umblu pe calea spre veșnicii. Sau cea de a doua variantă, declar că este doar o etapă inevitabilă a vieții, că trebuie să mă ridic și să merg mai departe continuându-mi fără să știu drumul spre locul unde este plânsul și scrâșnirea dinților.

Dacă ne întoarcem la cei cu inima smerită, ei își încep călătoria alături de Dumnezeu care în dragostea Sa le arată că a pregătit pentru ei calea de a ajunge în veșnicii iar această cale este prin Fiul Său: Isus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decăt prin Mine. (Ioan. 14:6) Acest verset a fost cel care mi-a deschis ochii în momentul în care am început să îl caut pe Dumnezeu și am înțeles că dintre toate căile care se deschid în fața omului există o singură cale adevărată (restul sunt minciuni) iar pe această cale nu poți umbla decât folosind adevărul scripturii revelat de Dumnezeu prin viața și trăirea Fiului Său, și dacă îți dai silința să rămâi pe această cale (de asemenea Dumnezeu va lucra prin Duhul Său să te jute să rămâi pe cale) vei ajunge la viața veșnică alături de Dumnezeu. Începerea umblării alături de Dumnezeu este cât se poate de frumoasă dar nu lipsită de pericole. Când Dumnezeu este alături de tine, începi să ai parte de experiențe spirituale extraordinare pentru că trăiești efectiv versetul care spune: Pot totul în Hristos care mă întărește (Filipeni 4:13) și umbli din victorie în victorie alături de Dumnezeu. Însă dacă nu veghezi asupra inimii tale acest Pot totul în Hristos care mă întărește se poate transforma în Eu pot totul ajungi în punctul în care ai impresia că datotită ție, datorită credinței tale îți merg lucrurile așa de bine. Pericolul acesta nu este de azi sau de ieri, ci este vechi, Dumnezeu când și-a scos poporul din robia Egipteană i-a avertizat: Vezi să nu zici în inima ta: "Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății." (Deuteronom 8:17)

 Apostolul Pavel învăță biserica că pentru a rămâne pe cale trebuie să facă un lucru:

Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. (Evrei 12:2) Deci privirea noastră trebuie să fie tot timpul îndreptată spre Hristos, te uiți la El care este standardul din punct de vedere spiritual, vezi cât de sus trebuie să ajungi, te uiți la tine cât de jos ești și îți dai seama cât de mult mai ai de lucru. Ochii nostrii trebuie să fie totdeauna lipiți de imaginea lui Hristos, ca El vreau să devin. Dar în momentul în care îți dezlipești ochii de pe Hristos și te privești pe tine ca fiind suficient de puternic spiritual te paște un pericol mare iar cealaltă cale începe să te atragă ca un magnet fără să îți dai seama, pentru că din omul smerit te transformi în omul fățarnic, duplicitar care încet încet l-a scos pe Dumnezeu din centrul vieții sale și s-a așezat pe el în centru, eu pot, eu sunt tare.

Un al doilea pericol este să încep să mă uit la alții, să îmi dezlipesc ochii de pe Hristos și să mă uit la cel de lângă mine. Probabil toți îi condamnăm pe farisei că sunt fățarnici, dar credeți că a fost așa o decizie de a lor luată într-o dimineață în care s-au trezit și și-au spus: gata, de azi ne propunem să fim fățarnici? Mă cam îndoiesc. Dacă ne uităm la rugăciunea fariseului vedem că a făcut două greșeli: s-a uitat la sine însuși socotindu-se singur neprihănit, și s-a uitat la alți oameni pentru a se compara cu ei (pe când el trebuia să se compare în sfințenie cu Dumnezeu). Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: "Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele." (Luca 18:11-12). Problema este că dacă mă duc în această direcție totdeauna îmi voi găsi justificare, de exemplu dacă-i compar pe cei de la laudă și închinare cu standardul corului de îngeri ei sunt la un nivel de jos comparativ cu îngerii; dacă îmi compar păstorul cu standardul care este Hristos, el totdeauna va fi jos comparativ cu standardul impus de Fiul lui Dumnezeu, astfel încât în orice circumstanțe voi avea motive de nemulțumire. Singura soluție ca să nu cădem în această capcană este să ne analizăm pe noi în raport cu sfințenia cerută de Hristos și vom vedea că mai avem mult, foarte mult de lucru, asftlef încât nici măcar nu ar trebui să ne mai rămână timp să ne uităm la alții pentru că sunt prea multe de schimbat la noi. Fiecare din noi am primit statutul de a fi preoți a lui Dumnezeu Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; (1 Petru 2:9) iar când înțelegem lucrul acesta trebuie să ne comparăm pe noi înșine nu pe alții cu Hristos. Dacă ne propunem asta, credeți-mă că atât de mult vom avea de muncă încât nu vom avea timp efectiv să ne uităm la alții, Dumnezeu ne scoate în cale situații în care trebuie să lucrăm iar noi trebuie să luăm decizia dacă vrem să ne implicăm sau nu. Să vă dau un exemplu recent: la locul de muncă, una din colege mi-a spus săptămâna aceasta că o nepotică de a ei este grav bolnavă având o boală pe care medicii nu o puteau diagnostica, dar era foarte gravă pentru că putea să moară; de aici de la spital i-au făcut repede transferul la Cluj, unde medicii au încercat doar să o stabilizeze spunând părinților ca să se pregătească că vor merge acasă cu fetița de 6 ani între patru scânduri. I-am spus colegei că tot ce pot face este să ne rugăm pentru nepoțica ei luni după masă când ne vedem la grupul de bărbați. Când să mă duc la grupul de bărbați m-au apucat ceva frisoane pentru că aveam o infecție și eram gata să nu mă duc la părtășie cu frații, dar mi-am dat seama că lupta spirituală este mai mare decât lupta trupească așa că cum am putut am ajuns la biserică unde ne-am rugat pentru fetiță. A doua zi la birou colega mi-a spus: S-a întâmplat o minune, nepoata mea nu mai are nimic, este sănătoasă, iar medicii au declarat că doar o minune a salvat-o, din starea gravă în care se afla cu o zi înainte nu avea cum să scape fără intervenție divină. Am spus Amin, mare Dumnezeu avem, care biruiește asupra morții doar printr-un cuvânt. Bineînțeles că biruința nu a fost a noastră ci a Domnului, au mai fost și alții care s-au rugat, bunica fetiței este și ea parte din Biserica lui Hristos, însă este minunat să înțelegi modul în care Dumnezeu te cheamă la luptă alături de El și de alții. Ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că atunci când ne uităm la Hristos avem atât de mult de muncă încât nu ne mai rămâne timp să ne uităm la cei din biserică pentru a-i judeca, sunt atât de procupat de creșterea mea spirituală încât nu am timp să caut paiul din ochiul fratelui meu. Și astfel ajungem la un alt principiu enunțat de Pavel sub inspirație divină: Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efeseni 4:16) Dacă vrem ca bisericile noastre să crească am face bine să nu ne uităm la alții, ci să ne uităm la noi, să ne putem în mod constant întrebarea: ce trebuie să mai fac pentru Hristos ca biserica să crească și prin aportul meu. Observați acest principiu enunțat de Pavel, noi de multe ori îl aplicăm greșit în biserică dorindu-ne creșterea bisericii să vină de la cei care sunt în conducerea bisericii, însă apostolul ne spune că nu, nu este așa, creșterea vine potrivit cu ce dă fiecare încheietură (fiecare membru). În momentul în care procedăm astfel cei care rămân în urmă spiritual își vor dori să crească și ei începând să rodească prin puterea Duhului și cu ajutorul celor care deja au rodit, doar așa ne putem zidi în dragoste după cum ne îndeamnă Pavel.

Smerenia este singura atitudine care ne poate ține pe calea spre viața veșnică pentru că doar smerenia ne pregătește inima să poată fi călăuzită de Dumnezeu; doar inima smerită poate fi învățată, ghidată și modelată de Dumnezeu.

Ești gata să-L apuci pe Dumnezeu de mână?